În lume / Scriitor

Scriitorul Burhan Sönmez: „Să nu poți scrie în limba maternă se simte ca o traumă”

De Ionuț Sociu

Publicat pe 4 martie 2024

Am stat de vorbă cu Burhan Sönmez, unul dintre cei mai importanți autori din literatura kurdă și turcă. Despre ce înseamnă să aparții unei comunități persecutate și să devii o țintă pentru un regim opresiv, despre puterea scrisului și lupta pentru ca vocile intelectualilor publici să nu fie reduse la tăcere. 


 

Scriitor turc de orgine kurdă, Burhan Sönmez (n. 1965) este președinte al PEN International, organizație care de mai bine de o sută de ani luptă pentru libertatea de expresie a autorilor din toată lumea. La mijlocul anilor ‘90, când lucra ca avocat și susținea activ cauza kurzilor persecutați de regimul turc, Sönmez a fost ținta unui atentat și a fost grav rănit. Deși cunoscuse și înainte violența sistemului și chiar fusese trimis la închisoare în anii ‘80, gravitatea atacului l-a determinat să aleagă exilul. În prezent, locuiește la Cambridge, în Marea Britanie, și merge destul de des la Istanbul. 

Dintre cele cinci romane pe care le-a publicat până acum și care au fost traduse în zeci de limbi, trei au fost publicate și în limba română. Istanbul Istanbul (Polirom, 2016), inspirat din propria experiență de detenție, este o țesătură de povești de viață și de istorii ale orașului-furnicar, sub străzile căruia sunt închiși și torturați un medic un student, un frizer și un țăran acuzați de anarhism. Labirint (Pandora M, 2021) este o meditație despre memoria care ne construiește pe fiecare dintre noi. Protagonistul, un muzician care devine amnezic în urma unei tentative de sinucidere, se pierde în labirintul Istanbulului și încearcă să elucideze un mister esențial: ce ne face să fim ceea ce suntem? Piatră și umbră (Pandora M, 2023) este și el o istorie în oglindă, a unui om și a unor locuri. Viața unui meșter care creează pietre de mormânt e lentila prin care se reflectă aproape un secol de transformări ale Turciei, cu toată diversitate și tensiunile ei. 

M-am întâlnit cu Burhan Sönmez la sfârșitul anului trecut, când a fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași. Mi-a povestit despre cum și-a început cariera de activist și avocat pentru drepturile omului, despre persecuțiile îndurate la mijlocul anilor 90 în Istanbul, despre experiența exilului, despre situația kurzilor din Turcia și ce înseamnă lupta pentru drepturile omului.  

Se poate spune că ați fost avocat înainte să fiți scriitor? 

Da, așa e. Am crescut într-o zonă kurdă a Turciei și m-am mutat la Istanbul ca să studiez Dreptul. Și așa am devenit avocat. Avocat și activist pentru drepturile omului. Tot atunci am început să am probleme cu autoritățile din Turcia. Am fost arestat de câteva ori după ce am ieșit la proteste. Devenisem o țintă pentru forțele guvernamentale, având în vedere activitatea mea de zi cu zi. Au încercat să mă omoare, am fost rănit foarte grav, dar am supraviețuit. Asta se întâmpla în anii ‘90.

Ce ați făcut să ajungeți o țintă pentru forțele guvernamentale?

Erau anii de maximă tensiune ai conflictului kurdo-turc, când se desfășura o campanie amplă împotriva intelectualilor, și nu doar a intelectualilor kurzi, ci și a celor turci. Și vorbim aici de o campanie manifestată în cel mai violent mod posibil, mergând chiar până la asasinate. Iar printre victime se numărau activiști, oameni de stânga, progresiști, avocați, jurnaliști, profesori, scriitori ș.a.. Era ceva la ordinea zilei. Și, dat fiind că ajunsesem să mă implic ca avocat specializat în drepturile omului, m-au luat și pe mine în colimator. Doar că, așa cum ziceam, eu am supraviețuit, spre deosebire de mulți alții. Din nefericire, în unele locuri din lume, ai de plătit un preț mare pentru democrație. 

A urmat exilul?

Da, spre sfârșitul anilor ‘90. Asta după ce tocmai fusesem condamnat la închisoare. Nu nu am avut atunci altă opțiune decât să plec din țară și să trăiesc în exil, în Anglia. Doar că nu puteam să mai practic avocatura, de vreme ce diploma mea din Turcia nu era valabilă în Anglia. Și așa m-am apucat de scris. Am început să scriu proză, iar zece ani mai târziu, când m-am întors pentru prima oară în Turcia, nu mai eram avocat. Eram romancier. Ca și acum. 

În ce fel a influențat exilul felul în care scrieți literatură? 

Aș putea să răspund în două moduri. În primul rând, trebuie să spun că eu am ajuns în exil ca avocat, nu ca scriitor, după cum ziceam și mai devreme. Am devenit scriitor în exil. Asta ar fi deja o mutație semnificativă. Dar am și un alt răspuns, care se referă la relația mea cu limba. Eu scriu în limba turcă, asta e limba pe care am învățat-o la școală, dar limba mea maternă e limba kurdă. Deci încă din prima faza a vieții turca a devenit limba mea de exil, pentru că nu aveam voie să scriu în kurdă. Era o limbă interzisă. Eram obligați să comunicăm în turcă. Așa că exilul a început pentru mine mult mai devreme. 

Cum ați resimțit această experiență pe termen lung?

A devenit parte din viața mea de zi cu zi. Începe cu primele zile de școală și apoi e prezentă peste tot. Și pot să zic că și turca e o limbă frumoasă. Dar problema nu e că ești nevoit să scrii în turcă, ci că nu poți scrie în limba ta maternă. Și o resimți ca o traumă. Pentru că asta e limba în care mama ta ți-a spus povești în copilărie. Iar apoi ajungi să fii rupt de ea. Și se mai întâmplă ceva: când ajungi să scrii în limba opresorului, îți dai seama că tu de fapt gândești în kurdă. E un proces prin care tu traduci o experiență interioară. Iar când unii cititori îmi zic că am un stil poetic, asta se datorează probabil tocmai acestei sensibiltăți kurde care capătă formă în altă limbă. 

E o formă de colonizare, nu?

Evident. Și care are loc în diverse etape. Mai întâi, colonizatorul vine și îți ia pământul, îți ia puterea politică, iar apoi îți impune cultura și limba lui. Zicându-ți că limba și cultura ta nu mai au nicio relevanță. 

Istanbulul ocupă un loc important în proza dumneavoastră. Cum a fost întâlnirea cu acest oraș în tinerețe și cum poate fi captat acesta prin scris?

Când mă uit în urmă la romanele mele, îmi dau seama că eu am încercat să prind două dimensiuni ale Turciei și care reprezintă două lumi cât se poate de diferite. Pe de o parte, lumea rurală din care mă trag, iar pe de altă parte Istanbulul, acest oraș global cu multiplele sale fațete și care atrage oameni din toate colțurile țării. Pentru că nu poți să înțelegi Istanbulul de azi fără să sapi în istorie și să te uiți la cealaltă parte a Turciei, o lume rurală și uitată. Iar Istanbulul reprezintă Turcia. Noi avem o vorbă, zicem că „Istanbulul e cel mai mare sat din Turcia”. Când te întâlnești cu cineva în Istanbul, prima întrebare e: „tu de unde ești?” Pentru că nimeni nu e din Istanbul. În urmă cu un secol, în Paris se spunea că toți poeții francezi sunt născuți la sat, dar toți ajung să moară în Paris. 

Cum s-a schimbat Istanbulul în ultimele decenii? 

În primul rând, vedem cum a crescut populația într-un ritm accelerat, încât s-a ajuns la o cifră de aproape 16 milioane de locuitori. Apoi sunt alte schimbări care se văd cu ochiul liber. Când am ajuns eu în Istanbul nu existau clădiri înalte, mă refer la zgârie-nori. Acum, Istanbulul are printre cele mai multe din Europa. Viteza cu care se schimbă orașul este incredibilă. E imposibil să ții pasul și să te adaptezi transformărilor. Iar asta ajunge să influențeze psihologia colectivă, manifestându-se în traume și crize sociale. Să ne gândim și la faptul că în Istanbul trăiesc 2 milioane de kurzi, plus sute de mii de sirieni și afgani. Oameni pentru care adaptarea este și mai dificilă. Vă dau un exemplu: nu există nicio singură școală pentru elevii kurzi în tot Istanbulul. 

Mi-ați povestit despre situația kurzilor în Turcia anilor ‘90. Cum stau lucrurile azi, cu Erdogan la putere? 

Mult mai rău. Erdogan urăște cu toată ființa sa tot ceea ce ține de cultura kurdă. Dar, fiind un om inteligent și viclean, a avut o strategie eficientă. Știți ce a făcut? A zis așa: noi recunoaștem cultura kurdă și o susținem. Și a creat un canal de televiziune dedicat kurzilor. Doar că acolo se vorbește despre cât de grozavi sunt Erdogan și regimul său.  

În aceeași perioadă, să fi fost în urmă cu vreo zece ani, a numit multe locuri după intelectuali kurzi, de la aeroporturi, la centre culturale. Uniunea Europeană l-a susținut masiv pe Erdogan, chiar dacă noi am tot spus răspicat să nu-l credeți pe acest om. Drept dovadă, acum câțiva ani s-au schimbat din nou aceste denumiri și au fost retrase numele kurzilor, au fost demolate monumente și statui importante pentru memoria kurdă.

Se vorbește prea puțin despre dezastrul și toate abuzurile din zona kurdă, chiar și în presa internațională. 

În cele mai multe zone ale lumii, nimeni nu află în acest moment despre războiul din Nagorno-Karabakh, de pildă. Nu e pe prima pagină. Nimeni nu află despre cum armata turcă a bombardat de curând sate de kurzi din nordul Siriei. Nici asta nu ajunge în ziar. Toate acestea sunt o chestiune politică ignorată în ultima sută de ani, deși noi suntem 40 de milioane de oameni din Orientul Mijlociu fără niciun fel de drept politic. Limba noastră nu este nici acum recunoscută oficial și nu poate fi predată în școli. Nu poți citi și nu poți scrie în kurdă, iar lumea nu vorbește despre asta din cauza unor interese politice din Orientul Mijlociu, în Turcia, Siria, Irak sau Iran. E vorba despre politica la nivel mare, pe care nu o putem controla. Din când în când, mai apar sporadic în presă informații despre problema kurzilor, și atunci oamenii află de noi, de existența noastră. Așa cum s-a întâmplat, de pildă, în urmă cu câțiva ani, când luptători kurzi, în special femei, au înfrânt ISIS. Vai, luptătorii kurzi, a spus atunci lumea. Eliberare. Dar imediat cum aceste știri au dispărut din atenția publică, lumea i-a uitat pe kurzi. Am rămas singuri. 

Cât de des mergeți azi în Turcia?

Din când în când. De obicei merg la audieri în cazuri de încălcări ale drepturilor omului. Nu merg doar să asist, ci și să susțin cauze, la nivel simbolic, alături de diferite delegații internaționale. De cele mai multe ori, merg la procese în care sunt vizați kurzi. Sunt foarte multe, în special în rândul scriitorilor, cercetătorilor și jurnaliștilor. Turcia are în continuare cei mai mulți jurnaliști și scriitori închiși. Mai mulți decât în China. Iar noi, cei de pe margine, mergem și încercăm să influențăm deciziile judecătorilor. Cred că în multe cazuri funcționează. Cred în puterea intelectualilor. Sigur, unii pot spune că un dictactor nu te ascultă. Așa e, dar uneori te aude. 

Vă e frică când mergeți în Turcia? 

De fiecare dată când merg în Turcia, există riscul să fiu arestat sau să devin o țintă. Uneori îți vezi numele în social media, alături de amenințări, doar că în Turcia acest lucru nu mai e personal; sunt mii de oameni vizați în aceste feluri. Așa că, dacă e să ți se întâmple ceva, oricum se va întâmpla. Ce ar trebui să fac? M-am născut în Turcia când situația era gravă. Situația e în continuare gravă. Cu fiecare deceniu care a trecut, nu s-a schimbat nimic. 

Cum credeți că funcționează autocenzura în astfel de situații?

Atunci când un guvern ia în vizor un anumit scriitor, nu este vizat(ă) doar el sau ea. Ci tot restul scriitorilor. Ți se spune că, dacă nu-ți revizuiești comportamentul, tu vei fi următorul pe listă. Așa că îi trimit pe câțiva la închisoare sau chiar îi asasinează, iar ceilalți încep să se schimbe. Te întrebi: eu ce ar trebui să fac? Să-mi schimb limba în care scriu? Să mă autocenzurez? Poate că unii o fac, dar mulți nu. În cazul Turciei, nici colegii mei de generație, nici scriitorii din generațiile mai tinere nu se cenzurează. Scriu curajos, chiar dacă asta îi pune în pericol. Eu asta cred, și la fel cred și mulți alții din Turcia, că în loc să încetinim, trebuie să mergem mai repede și să strigăm și mai tare. Să creăm un exemplu pentru societate și să arătăm că, în ciuda represiniulor și a întunericului, nu ne temem. 

Foto: Silviu Gheție pentru FILIT

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK