J.R. Ackerley, distins editor și scriitor britanic, nu se consideră neapărat un iubitor de câini, până când, într-o zi, a devenit unul. Schimbarea se datorează lui Tulip, un ciobănesc german. Cățelușa nu a avut parte de niciun dresaj și are o fire neascultătoare, care o tot pune în calea problemelor. Dar, asta nu-l oprește pe Ackerley să se îndrăgostească de ea și să-i umărească cu atenție obiceiurile și să facă tot ce poate să-i ofere cea mai bună viață.
Câinele meu Tulip spune, retrospectiv și cu duioșie, povestea tovărășiei de șaisprezece ani dintre un om și un câine. Cartea a fost adaptată în 2009 într-un film de animație.
J.R. Ackerley (1896 – 1967) a lucrat pentru BBC și a fost cunoscut pentru volumele de memorialistică sale și munca sa de editor. Cartea sa Câinele meu Tulip a fost tradus din limba engleză de Mihnea Gafița și publicat la editura ART în 2023.
Dar sensibilitatea lui Tulip poate fi mai viu ilustrată, dacă voi retrăi, cu permisiunea ei, călătoria pe care ne‑am străduit s‑o facem, cu câtva timp în urmă, și voi relata experiențele trăite în prima noastră excursie la țară. Foarte puțini dintre prietenii mei de la țară o vor în aceeași casă cu ei – majoritatea cresc pisici care se țin cât mai departe de Tulip; iar cei care nu au propriile animale de companie par să fie relativ uituci când vine vorba s‑o invite și a doua oară. Probabil că de vină este convingerea de nezdruncinat a lui Tulip că orice clădire sau spațiu în care intrăm, ea și eu, chiar și un vagon de tren, ne aparține, din acel moment, exclusiv nouă; iar oamenii, s‑ar zice, nu gustă mai deloc faptul de a fi întâmpinați cu lătrături furibunde ori de câte ori se apropie de camera de zi sau de sufrageria din propria lor casă.
Prima gazdă ne‑a fost un anume căpitan Pugh, fost camarad al meu de arme din Războiul cel Mare din 1914. Nu‑l mai revăzusem de un car de ani, dar apoi și‑a făcut brusc apariția, cum fac oamenii uneori, și m‑a invitat să stau la el o vreme. Se ocupa cu agricultura în comitatul Kent. Cum ar putea să meargă la țară un stăpân de câine de la oraș fără să‑și ia cu el și animalul? I‑am spus c‑aș fi încântat să‑l vizitez, cu condiția s‑o pot lua cu mine și pe Tulip. S‑a dovedit, însă, că doamna Pugh, de existența căreia nici nu auzisem până atunci, ținea terieri din rasa Cairn și, cu toate că l‑am asigurat pe soțul ei că Tulip era foarte părtinitoare față de câinii de talie mică, negocierile au fost suspendate. Pe urmă, doamna Pugh a plecat nu știu unde, cu tot cu terierii ei Cairn, pentru o noapte; invitația mi‑a fost reînnoită, incluzând‑o și pe Tulip, drept care am pornit‑o amândoi către Kent.
Adevărul este că mai rețineam foarte puține lucruri despre gazda mea, cu excepția faptului că fusese ofițer și că reușea să combine o splendidă bravură și eficiență cu o vizibilă aplecare spre indolență. De exemplu, ori de câte ori avea nevoie de servitor sau de ordonanță, trăgea cu revolverul în peretele buncărului – un foc pentru servitor, două focuri pentru ordonanță –, ca să se scutească de efortul de a‑i striga. O figură stranie și, după cum aveam să descopăr, cu obiceiuri rigide; capriciile lui aveau să contribuie, în mod evident, la nenorocirile care s‑au abătut asupra noastră sub acoperișul său.
A ieșit dintr‑un staul de vaci, exact când noi am intrat pe domeniul vast al fermei lui, și ne‑a însoțit până la casa propriu‑zisă. Am văzut niște păsări care ciuguleau de‑o parte și de cealaltă a lungii alei; Pugh s‑a întrerupt din ce‑mi povestea despre bunele vremuri de demult, ca să remarce, scurt și la obiect, că spera ca Tulip să nu „ia la goană” găinile respective, care ajunseseră să se ouă destul de bine. Și eu speram la fel; dar știam și că, până atunci, se întâlnise o singură dată cu găini, așa că nu aveam nicio siguranță că mai ținea minte plesneala pe care o încasase cu acea ocazie. Aș fi putut să‑i pun lesa, probabil, și cred că asta și voia să‑mi sugereze căpitanul Pugh; dar cum poți aprecia nivelul de inteligență al propriului animal, dacă nu‑i oferi niciodată prilejul să și‑o demonstreze? Spre surprinderea și mândria mea, de o singură vorbă a fost nevoie – un avertisment ferm –, când am văzut că și‑a înălțat coada și că‑i apăruse în ochi o sclipire de lup, ca să‑i reamintesc de lecția învățată mai demult: găinile au scăpat nevătămate. Ba chiar am fi reușit să ajungem până la reședința familiei Pugh într‑un stil ireproșabil, dacă n‑ar fi apărut o pisică roșcovană, care se fâțâia prin tufișuri. Nu eram deloc pregătit pentru acea pisică, de care nu mi se pomenise nimic până atunci în inventarul făcut fermei, dacă‑i pot spune astfel, asupra căruia lui Pugh i se păruse recomandabil să‑și exprime preocuparea, în corespondența noastră legată de câinii terieri de Cairn – așa încât am fost luat pe nepregătite și n‑am apucat s‑o mai opresc pe Tulip, care o zărise prima, să se repeadă la luptă. A fugărit pisica până la o mică magazie de unelte, lipită de casă. Mi‑am cerut o mulțime de scuze; dar s‑a dovedit că nu era câtuși de puțin o pisică importantă: se înscria în categoria celor care nici nu sunt animale de companie, nici nu fac parte din șeptelul gospodăriei, ci era doar o mâță de pripas, tolerată acolo exclusiv cu scopul de a ține sub control populația de șoareci – calitate în care, din câte am înțeles, nu oferea prea mare satisfacție. Și mi‑am permis chiar să zâmbesc, de vreme ce căpitanul Pugh asistase la fuga disperată a pisicii, în ultima clipă, fără vreo emoție vizibilă și mai și remarcase, în trecere prin dreptul magaziei de unelte, a cărei ușă a trântit‑o:
— Las‑o, că poate sta și aici.
Nici prin minte nu‑mi trecea, însă, că aceeași pisică stârnită de Tulip, care acum ne privea mânioasă și răzbunătoare din spatele ferestrelor prăfoase, avea să‑și ia revanșa din plin mai târziu.
După cum spuneam, de când nu‑l mai văzusem, Pugh își consolidase idiosincraziile personale. Prea puțin l‑am văzut și în timpul șederii mele în casa lui. Ajunsese la concluzia, pe care aș fi putut‑o prevedea, numai să mă fi gândit puțin la chestiunea în sine, că odihna și relaxarea erau noțiuni‑cheie ale unei stări de sănătate eficiente, adică ale esenței vieții, drept care singura problemă care părea să‑i dea de gândit era dacă, pentru o jumătate de oră sau mai mult, și înaintea fiecărei mese, și după ea, urma să pună doar „capul jos” sau să se „întindă de tot” – înțelegând, prin cele două formule, dacă ar fi fost mai avantajos pentru el să moțăie pe o canapea ori să se dezbrace și să se bage iar în pat. Recomandându‑mi, cu toată sinceritatea, să urmez un exemplu despre care mă asigura că avea să‑mi îngăduie să obțin cele mai multe beneficii din scurta mea ședere în compania lui, mi‑a spus că: „Te ridici precum un gigant, împrospătat”; și chiar acesta părea să fie, asupra lui însuși, efectul odihnei și al relaxării, de vreme ce, în rarele momente în care nu stătea la orizontală, mărșăluia printre clădirile fermei cu ditamai vigoarea, făcând remarci pertinente pe tonul său milităros și răspândind consternarea în rândurile vacilor. Casa, pe care el însuși o construise, reușea să fie deprimantă, fără a fi realmente rece; scara de lemn, lată și cu trepte joase, ca să nu‑și solicite prea tare picioarele, nu avea un covor care s‑o acopere, cum nu avea nici palierul la care ajungea și spre care se deschideau toate ușile camerelor. Mie mi‑a fost repartizat dormitorul soției absente, doamna Pugh, o cameră mare, prin care se aflau presărate mai multe saltele și rogojini mici; era învecinată cu a căpitanului Pugh însuși, cu care și comunica. Pe lângă pat, mai conținea, după cum am constatat cu bucurie, dar nu și cu surprindere, o canapea confortabilă pentru Tulip; în toate încăperile se găsea câte o canapea, inclusiv în sufragerie și în baie.
Când s‑a retras, în cele din urmă, destul de devreme, Pugh a subliniat că el unul dormea foarte ușor, motiv pentru care spera ca Tulip să doarmă profund. M‑a informat că dormea întotdeauna cu fereastra și ușa spre palier deschise larg, fiindcă așa obținea volumul maxim de aer proaspăt.
Cert este că Tulip doarme fără să deranjeze, chiar dacă mai vine pe timpul nopții și‑și lipește nasul de fața mea. Poate că gem eu în somn, visând, sau poate că, tocmai, nu scot niciun sunet și vrea să se asigure că nu sunt, cumva, mort. Drept care a fost un fapt cu multe precedente acela că m‑a trezit, pe la ora două, tocmai în acea noapte. Am mângâiat‑o, așa moleșit cum eram, și m‑am așezat mai bine, ca să adorm la loc. Dar ea n‑a plecat. Ba chiar s‑a ridicat pe picioarele dinapoi și m‑a tras cu laba de umărul pe care i‑l întorsesem, dându‑i acelei mișcări o nuanță de urgență. Mi‑am ridicat privirile și am distins, în penumbra camerei, forma capului ei, urechile înalte, care‑i păreau îndreptate în jos, către mine, în timp ce se uita fix și cu intensitate la figura mea. Ce putea să vrea, oare? Am pipăit pe noptieră după chibrituri și am aprins lumânarea – ferma era situată mult prea departe ca să fi ajuns electricitatea până la ea –, moment în care Tulip s‑a repezit înapoi către ușă, s‑a postat în fața ei și s‑a uitat în urmă la mine, așteptând ca eu să mă mișc odată.
— Ce s‑a mai întâmplat, fetițo? am întrebat, fără niciun chef.
A scos un fel de scâncet surd, și‑a frecat laba de ușă, nerăbdătoare, și iar și‑a întors privirile spre mine, cu ochii sticlindu‑i. La naiba! – m‑am gândit – oare chiar să fi vrut să facă pipi sau altceva? Mai niciodată nu‑i venea să se ușureze noaptea; plus că‑și făcuse nevoile de mai multe ori în cursul zilei și nu trecuseră (m‑am uitat la ceas) decât patru ore de când o scosesem să mai facă turul proprietății o ultimă oară, înainte să încuie căpitanul Pugh ușa de la intrare și să‑i pună zăvorul. Oare chiar să mai fi vrut afară încă o dată? Nu‑i vorbă că, în alte condiții, n‑aș fi ezitat s‑o scot eu însumi ori să‑i dau drumul să iasă de una singură; dar cum naiba era s‑o trec prin fața ușii deschise a gazdei mele, din capul scărilor, și, de acolo, în jos pe treptele alunecoase, pe care ghearele ei răpăiau ca pe niște plăci de rezonanță succesive – observasem ceva mai devreme –, fără să‑l trezesc pe căpitan? Presupunând c‑aș fi reușit, la flacăra unei singure lumânări, tot mai era ușa grea de stejar, de la parter, pe care ar fi trebuit s‑o descui pe nesimțite și să‑i trag zăvorul fără niciun zgomot…
— Scumpa mea, i‑am spus, uitându‑mă țintă la chipul ei atât de serios, nu se poate să mai vrei să faci o dată, zău așa!
Chiar atunci, i‑a răsunat piaza rea în urechi – și mie, de altfel. Pisica de mai devreme, prizonieră și‑acum în magazia de unelte din grădina de afară, a scos un urlet prelung, și ochii sticloși ai lui Tulip s‑au îndreptat spre fereastră. Deci asta era! În toate multele noastre ieșiri prin incintă, din momentele în care Pugh ori punea „capul jos”, ori se „întindea de tot”, ea, de fapt, îi dăduse târcoale magaziei cu pricina și zgândărise pisica, de‑acum aflată într‑o poziție consolidată, pe o redută deja inexpugnabilă, pitită ca în tranșee între niște ghivece de flori, pe un raft de la nivel înalt. Fără îndoială că blestemele pisicii o provocaseră, în timp ce eu dormeam. Am stins lumânarea și m‑am culcat înapoi, cu capul pe pernă. Dar Tulip s‑a repezit la mine în momentul următor, dându‑mi cu gheara peste față și braț.
— Nu fi enervantă, Tulip! Du‑te înapoi și te culcă! O să mergem de dimineață să ne ocupăm de pisică.
M‑a lăsat, ce‑i drept, dar nu s‑a întors pe canapeaua ei. S‑a întors la ușă, a fornăit pe nas la baza ei, după care, oftând, s‑a lăsat greoaie la podea, rezemată de tăblia ușii. Dar aproape imediat s‑a ridicat iar și‑a început să se plimbe prin camera întunecată, de parcă ar fi umblat după pradă. Tăcere. Pe urmă, am auzit, de trei ori: plop! plop! plop! Am bâjbâit iar după chibrituri, de astă dată în așa hal de grăbit, încât am răsturnat mai multe obiecte de pe noptieră, și toate au făcut un zgomot infernal. Când am aprins lumina, Tulip tocmai venea către mine, din celălalt colț al camerei. Dând din coadă și privindu‑mă cu niște ochi blânzi și calzi, m‑a pupat pe obraz. Și, într‑adevăr, nu s‑ar fi putut abține, am realizat din primul moment, după ce m‑am dat jos din pat și m‑am uitat mai bine. Nicio clipă în plus nu s‑ar mai fi putut abține. Dar – și asta m‑a mișcat profund – își alesese locul cu câtă grijă îi îngăduise amenajarea camerei. Ferindu‑se de toate covoarele, își depusese murdăria pe linoleum, cât mai departe de mine, la baza ușii de comunicare cu camera căpitanului Pugh. M‑am simțit peste măsură de mișcat.
Fotografie principală realizată de Meghav Gandhi și preluată de pe Pexels.
