Carte / Animale

Aventurile unei cățelușe și răzbunările unei pisici

De Scena 9

Publicat pe 4 martie 2024

J.R. Ackerley, distins editor și scriitor britanic, nu se consideră neapărat un iubitor de câini, până când, într-o zi,  a devenit unul. Schimbarea se datorează lui Tulip, un ciobănesc german. Cățelușa nu a avut parte de niciun dresaj și are o fire neascultătoare, care o tot pune în calea problemelor. Dar, asta nu-l oprește pe Ackerley să se îndrăgostească de ea și să-i umărească cu atenție obiceiurile și să facă tot ce poate să-i ofere cea mai bună viață.

Câinele meu Tulip spune, retrospectiv și cu duioșie, povestea tovărășiei de șaisprezece ani dintre un om și un câine. Cartea a fost adaptată în 2009 într-un film de animație.

J.R. Ackerley (1896 – 1967) a lucrat pentru BBC și a fost cunoscut pentru volumele de memorialistică sale și munca sa de editor. Cartea sa Câinele meu Tulip a fost tradus din limba engleză de Mihnea Gafița și publicat la editura ART în 2023.


Dar sensibilitatea lui Tulip poate fi mai viu ilustrată, dacă voi retrăi, cu permisiunea ei, călătoria pe care neam străduit so facem, cu câtva timp în urmă, și voi relata experiențele trăite în prima noastră excursie la țară. Foarte puțini dintre prietenii mei de la țară o vor în aceeași casă cu ei – majoritatea cresc pisici care se țin cât mai departe de Tulip; iar cei care nu au propriile animale de companie par să fie relativ uituci când vine vorba so invite și a doua oară. Probabil că de vină este convingerea de nezdruncinat a lui Tulip că orice clădire sau spațiu în care intrăm, ea și eu, chiar și un vagon de tren, ne aparține, din acel moment, exclusiv nouă; iar oamenii, sar zice, nu gustă mai deloc faptul de a fi întâmpinați cu lătrături furibunde ori de câte ori se apropie de camera de zi sau de sufrageria din propria lor casă.

Câinele meu Tulip

J.R. Ackerley, Traducere de Mihnea Gafiţa
ART
2023

Prima gazdă nea fost un anume căpitan Pugh, fost camarad al meu de arme din Războiul cel Mare din 1914. Nul mai revăzusem de un car de ani, dar apoi șia făcut brusc apariția, cum fac oamenii uneori, și ma invitat să stau la el o vreme. Se ocupa cu agricultura în comitatul Kent. Cum ar putea să meargă la țară un stăpân de câine de la oraș fără săși ia cu el și animalul? Iam spus caș fi încântat săl vizitez, cu condiția so pot lua cu mine și pe Tulip. Sa dovedit, însă, că doamna Pugh, de existența căreia nici nu auzisem până atunci, ținea terieri din rasa Cairn și, cu toate că lam asigurat pe soțul ei că Tulip era foarte părtinitoare față de câinii de talie mică, negocierile au fost suspendate. Pe urmă, doamna Pugh a plecat nu știu unde, cu tot cu terierii ei Cairn, pentru o noapte; invitația mia fost reînnoită, incluzândo și pe Tulip, drept care am pornito amândoi către Kent.

Adevărul este că mai rețineam foarte puține lucruri despre gazda mea, cu excepția faptului că fusese ofițer și că reușea să combine o splendidă bravură și eficiență cu o vizibilă aplecare spre indolență. De exemplu, ori de câte ori avea nevoie de servitor sau de ordonanță, trăgea cu revolverul în peretele buncărului – un foc pentru servitor, două focuri pentru ordonanță –, ca să se scutească de efortul de ai striga. O figură stranie și, după cum aveam să descopăr, cu obiceiuri rigide; capriciile lui aveau să contribuie, în mod evident, la nenorocirile care sau abătut asupra noastră sub acoperișul său.

A ieșit dintrun staul de vaci, exact când noi am intrat pe domeniul vast al fermei lui, și nea însoțit până la casa propriuzisă. Am văzut niște păsări care ciuguleau deo parte și de cealaltă a lungii alei; Pugh sa întrerupt din cemi povestea despre bunele vremuri de demult, ca să remarce, scurt și la obiect, că spera ca Tulip să nu „ia la goană” găinile respective, care ajunseseră să se ouă destul de bine. Și eu speram la fel; dar știam și că, până atunci, se întâlnise o singură dată cu găini, așa că nu aveam nicio siguranță că mai ținea minte plesneala pe care o încasase cu acea ocazie. Aș fi putut săi pun lesa, probabil, și cred că asta și voia sămi sugereze căpitanul Pugh; dar cum poți aprecia nivelul de inteligență al propriului animal, dacă nui oferi niciodată prilejul să șio demonstreze? Spre surprinderea și mândria mea, de o singură vorbă a fost nevoie – un avertisment ferm –, când am văzut că șia înălțat coada și căi apăruse în ochi o sclipire de lup, ca săi reamintesc de lecția învățată mai demult: găinile au scăpat nevătămate. Ba chiar am fi reușit să ajungem până la reședința familiei Pugh întrun stil ireproșabil, dacă nar fi apărut o pisică roșcovană, care se fâțâia prin tufișuri. Nu eram deloc pregătit pentru acea pisică, de care nu mi se pomenise nimic până atunci în inventarul făcut fermei, dacăi pot spune astfel, asupra căruia lui Pugh i se păruse recomandabil săși exprime preocuparea, în corespondența noastră legată de câinii terieri de Cairn – așa încât am fost luat pe nepregătite și nam apucat so mai opresc pe Tulip, care o zărise prima, să se repeadă la luptă. A fugărit pisica până la o mică magazie de unelte, lipită de casă. Miam cerut o mulțime de scuze; dar sa dovedit că nu era câtuși de puțin o pisică importantă: se înscria în categoria celor care nici nu sunt animale de companie, nici nu fac parte din șeptelul gospodăriei, ci era doar o mâță de pripas, tolerată acolo exclusiv cu scopul de a ține sub control populația de șoareci – calitate în care, din câte am înțeles, nu oferea prea mare satisfacție. Și miam permis chiar să zâmbesc, de vreme ce căpitanul Pugh asistase la fuga disperată a pisicii, în ultima clipă, fără vreo emoție vizibilă și mai și remarcase, în trecere prin dreptul magaziei de unelte, a cărei ușă a trântito:

— Laso, că poate sta și aici.

Nici prin minte numi trecea, însă, că aceeași pisică stârnită de Tulip, care acum ne privea mânioasă și răzbunătoare din spatele ferestrelor prăfoase, avea săși ia revanșa din plin mai târziu.

După cum spuneam, de când nul mai văzusem, Pugh își consolidase idiosincraziile personale. Prea puțin lam văzut și în timpul șederii mele în casa lui. Ajunsese la concluzia, pe care aș fi pututo prevedea, numai să mă fi gândit puțin la chestiunea în sine, că odihna și relaxarea erau noțiunicheie ale unei stări de sănătate eficiente, adică ale esenței vieții, drept care singura problemă care părea săi dea de gândit era dacă, pentru o jumătate de oră sau mai mult, și înaintea fiecărei mese, și după ea, urma să pună doar „capul jos” sau să se „întindă de tot” – înțelegând, prin cele două formule, dacă ar fi fost mai avantajos pentru el să moțăie pe o canapea ori să se dezbrace și să se bage iar în pat. Recomandândumi, cu toată sinceritatea, să urmez un exemplu despre care mă asigura că avea sămi îngăduie să obțin cele mai multe beneficii din scurta mea ședere în compania lui, mia spus că: „Te ridici precum un gigant, împrospătat”; și chiar acesta părea să fie, asupra lui însuși, efectul odihnei și al relaxării, de vreme ce, în rarele momente în care nu stătea la orizontală, mărșăluia printre clădirile fermei cu ditamai vigoarea, făcând remarci pertinente pe tonul său milităros și răspândind consternarea în rândurile vacilor. Casa, pe care el însuși o construise, reușea să fie deprimantă, fără a fi realmente rece; scara de lemn, lată și cu trepte joase, ca să nuși solicite prea tare picioarele, nu avea un covor care so acopere, cum nu avea nici palierul la care ajungea și spre care se deschideau toate ușile camerelor. Mie mia fost repartizat dormitorul soției absente, doamna Pugh, o cameră mare, prin care se aflau presărate mai multe saltele și rogojini mici; era învecinată cu a căpitanului Pugh însuși, cu care și comunica. Pe lângă pat, mai conținea, după cum am constatat cu bucurie, dar nu și cu surprindere, o canapea confortabilă pentru Tulip; în toate încăperile se găsea câte o canapea, inclusiv în sufragerie și în baie.

Când sa retras, în cele din urmă, destul de devreme, Pugh a subliniat că el unul dormea foarte ușor, motiv pentru care spera ca Tulip să doarmă profund. Ma informat că dormea întotdeauna cu fereastra și ușa spre palier deschise larg, fiindcă așa obținea volumul maxim de aer proaspăt.

Cert este că Tulip doarme fără să deranjeze, chiar dacă mai vine pe timpul nopții șiși lipește nasul de fața mea. Poate că gem eu în somn, visând, sau poate că, tocmai, nu scot niciun sunet și vrea să se asigure că nu sunt, cumva, mort. Drept care a fost un fapt cu multe precedente acela că ma trezit, pe la ora două, tocmai în acea noapte. Am mângâiato, așa moleșit cum eram, și mam așezat mai bine, ca să adorm la loc. Dar ea na plecat. Ba chiar sa ridicat pe picioarele dinapoi și ma tras cu laba de umărul pe care il întorsesem, dândui acelei mișcări o nuanță de urgență. Miam ridicat privirile și am distins, în penumbra camerei, forma capului ei, urechile înalte, carei păreau îndreptate în jos, către mine, în timp ce se uita fix și cu intensitate la figura mea. Ce putea să vrea, oare? Am pipăit pe noptieră după chibrituri și am aprins lumânarea – ferma era situată mult prea departe ca să fi ajuns electricitatea până la ea –, moment în care Tulip sa repezit înapoi către ușă, sa postat în fața ei și sa uitat în urmă la mine, așteptând ca eu să mă mișc odată.

— Ce sa mai întâmplat, fetițo? am întrebat, fără niciun chef.

A scos un fel de scâncet surd, șia frecat laba de ușă, nerăbdătoare, și iar șia întors privirile spre mine, cu ochii sticlindui. La naiba! – mam gândit – oare chiar să fi vrut să facă pipi sau altceva? Mai niciodată nui venea să se ușureze noaptea; plus căși făcuse nevoile de mai multe ori în cursul zilei și nu trecuseră (mam uitat la ceas) decât patru ore de când o scosesem să mai facă turul proprietății o ultimă oară, înainte să încuie căpitanul Pugh ușa de la intrare și săi pună zăvorul. Oare chiar să mai fi vrut afară încă o dată? Nui vorbă că, în alte condiții, naș fi ezitat so scot eu însumi ori săi dau drumul să iasă de una singură; dar cum naiba era so trec prin fața ușii deschise a gazdei mele, din capul scărilor, și, de acolo, în jos pe treptele alunecoase, pe care ghearele ei răpăiau ca pe niște plăci de rezonanță succesive – observasem ceva mai devreme –, fără săl trezesc pe căpitan? Presupunând caș fi reușit, la flacăra unei singure lumânări, tot mai era ușa grea de stejar, de la parter, pe care ar fi trebuit so descui pe nesimțite și săi trag zăvorul fără niciun zgomot…

— Scumpa mea, iam spus, uitândumă țintă la chipul ei atât de serios, nu se poate să mai vrei să faci o dată, zău așa!

Chiar atunci, ia răsunat piaza rea în urechi – și mie, de altfel. Pisica de mai devreme, prizonieră șiacum în magazia de unelte din grădina de afară, a scos un urlet prelung, și ochii sticloși ai lui Tulip sau îndreptat spre fereastră. Deci asta era! În toate multele noastre ieșiri prin incintă, din momentele în care Pugh ori punea „capul jos”, ori se „întindea de tot”, ea, de fapt, îi dăduse târcoale magaziei cu pricina și zgândărise pisica, deacum aflată întro poziție consolidată, pe o redută deja inexpugnabilă, pitită ca în tranșee între niște ghivece de flori, pe un raft de la nivel înalt. Fără îndoială că blestemele pisicii o provocaseră, în timp ce eu dormeam. Am stins lumânarea și mam culcat înapoi, cu capul pe pernă. Dar Tulip sa repezit la mine în momentul următor, dândumi cu gheara peste față și braț.

— Nu fi enervantă, Tulip! Dute înapoi și te culcă! O să mergem de dimineață să ne ocupăm de pisică.

Ma lăsat, cei drept, dar nu sa întors pe canapeaua ei. Sa întors la ușă, a fornăit pe nas la baza ei, după care, oftând, sa lăsat greoaie la podea, rezemată de tăblia ușii. Dar aproape imediat sa ridicat iar șia început să se plimbe prin camera întunecată, de parcă ar fi umblat după pradă. Tăcere. Pe urmă, am auzit, de trei ori: plop! plop! plop! Am bâjbâit iar după chibrituri, de astă dată în așa hal de grăbit, încât am răsturnat mai multe obiecte de pe noptieră, și toate au făcut un zgomot infernal. Când am aprins lumina, Tulip tocmai venea către mine, din celălalt colț al camerei. Dând din coadă și privindumă cu niște ochi blânzi și calzi, ma pupat pe obraz. Și, întradevăr, nu sar fi putut abține, am realizat din primul moment, după ce mam dat jos din pat și mam uitat mai bine. Nicio clipă în plus nu sar mai fi putut abține. Dar – și asta ma mișcat profund – își alesese locul cu câtă grijă îi îngăduise amenajarea camerei. Ferinduse de toate covoarele, își depusese murdăria pe linoleum, cât mai departe de mine, la baza ușii de comunicare cu camera căpitanului Pugh. Mam simțit peste măsură de mișcat.

Fotografie principală realizată de Meghav Gandhi și preluată de pe Pexels.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK