Pe 10 martie am avut ultima ședință la redacție. Era într-o marți, o zi cu soare anemic, vânt și praf. După ședință, am făcut niște drumuri prin oraș și spre seară m-am întors acasă.
Eram oarecum agitat, ca mai toată lumea din jur, dar abia când am intrat în casă și am deschis Facebook-ul, am simțit un fel de greutate în piept, de parcă își testa careva menghina pe mine. Vedeam cum toate postările și toate știrile despre COVID-19 se ridicau într-o tornadă care abia începea să-și arate forța. Atunci am înțeles cu adevărat că locul în care mă aflam - un apartament închiriat în Blocul Liric, din centrul Bucureștiului, lângă Cișmigiu, unde locuiesc cu prietena mea din 2018 - va fi adăpostul nostru și al motanului pentru zilele, săptămânile (lunile?) următoare. Era singura certitudine pe care o aveam. Cu câteva ore în urmă, izolarea încă avea o dimensiune vagă. Era doar o idee. Odată intrat în casă, a devenit o realitate.
Tot de atunci am început să lucrăm amândoi de acasă și am încercat să ne organizăm astfel încât să nu ne încurcăm prea tare unul pe altul. Ea stătea mai mult în living, eu în balcon și în bucătărie. Mă simțeam norocos că puteam să stau în balcon, mai ales într-unul cu vedere spre Cișmigiu. E ca și cum aș fi în parc. Și acum, când scriu aceste rânduri, mă aflu tot la masa din balcon și am în față un platan uriaș. Peste tot în jur văd numai verdeață. E de nerecunoscut Cișmigiul de când e închis, e ca un parc natural în mijlocul Bucureștiului. E bizară liniștea asta, se aude până și falfâitul de aripi al păsărilor.
La un moment dat, vorbeam la telefon cu o doamnă în vârstă din București și ea îmi povestea despre viața ei în carantină și despre vecinii ei, despre cum se ajută unii pe alții, cum se sună mai des și tot așa. Atunci am avut o tresărire și mi-am dat seama că nici eu nu sunt singur aici. Dincolo de pereții ăștia, sunt și alți oameni, închiși și ei în casă. Oare ce fac în perioada asta? De fapt, întrebarea (care nu prea mă preocupase până atunci) era: cine sunt oamenii ăștia?
De aici a venit și ideea acestui text, în care am vrut să descopăr cum e viața vecinilor mei pe timp de pandemie și să aflu mai multe despre Blocul Liric. Tot de la masa din balcon, am început să dau telefoane. Pe unii dintre ei cei cu care am vorbit îi știam vag, pe alții deloc. Unii m-au refuzat, alții au fost suspicioși, dar în cele din urmă au acceptat, iar câțiva dintre ei au fost chiar încântați de propunere. Cu o zi înainte de Paște, am sunat-o pe Maia, o vecină care stă într-o garsonieră cu două etaje mai sus de mine, tot cu vedere spre parc. În timp ce o ascultam, mi-am imaginat cum s-ar vedea asta din exterior: eu la fereastra mea și ea la fereastra ei, povestindu-mi despre cum se uită la filme cu Katharine Hepburn și despre bunica ei, supraviețuitoare a Holocaustului.
Când m-am mutat aici, primul lucru care m-a suprins a fost o pictură care acoperă zidurile din curtea interioară și umple tot spațiul de culoare. Apoi, în lunile care au urmat, vedeam că se întâmplă tot felul de lucruri în jurul blocului: mici evenimente muzicale, sesiuni colective de grădinărit, întâlniri și discuții comunitare organizate de Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu. Am fost la câteva dintre ele, dar în rest nu prea m-am implicat. Eram destul de ocupat, călătoream mult și când ajungeam acasă, voiam doar să zac. Asta nu mă scăpa de sentimentul de jenă pe care îl aveam când îi vedeam pe doi dintre vecinii mei, Alex și Matei, grădinărind. Încercam să mă fofilez și să-mi văd de ale mele.
Nu sunt un mare fan al discursului că, vezi Doamne, în Cișmigiu stă doar „lumea bună” și educată. Acum vreo zece ani mai locuisem cu chirie tot lângă parc și mă scotea din minți snobeala unor vecini care se credeau într-un film interbelic, departe de „poporul vulgar” din Crângași, Berceni & co. În 2018 însă, când am revenit în zonă, eram pur și simplu stors de poluarea și praful Bucureștiului și nu voiam decât un strop de verdeață și puțină liniște. Am descoperit atunci o atmosferă diferită, cu mai puțini vecini înțepați și un amestec interesant de oameni, veniți aici din diferite locuri din țară. Paradoxal, pe unii dintre ei am început să-i cunosc abia acum, în cele două luni de izolare. Dar tot am rămas dator cu o mână de ajutor la treburile din curte.
