Lista de citit / Descoperiri

8 cărți care merită să fie cunoscute

De Scena9, Fotografii de Marina Popa

Publicat pe 1 august 2019

Dacă e să ne luăm după niște date de la UNESCO, în fiecare an se publică în lume vreo 2,2 miliarde de cărți. Nu e nevoie să mai punem la socoteală terrabiții de informație care se revarsă zilnic în afara cărților, că deja se instalează vertijul. De câte vieți avem nevoie să citim ce vrem să citim? Și cum știm să navigăm printre atâtea titluri: dacă cumva ne scapă tocmai cele mai bune și mai intense cărți, care ne-ar putea schimba viața?

Pentru început, ne putem liniști cu ideea că nu e prima oară în istorie când oamenii se simt sufocați sub mormanele de cărți și informație. Dacă înțelegem că e absolut imposibil să citim tot ce credem că ar trebui să citim, nu ne mai rămâne decât să fim mai atenți cu cărțile în care alegem să ne scufundăm și să nu mai amânăm lecturile pe care le considerăm importante. 

Apoi, ca să nu ne lăsăm duși doar de titlurile care creează valuri, hype & co, e esențial să scormonim dincolo de rafturile cu bestseller-uri. Asta am încercat și noi luna asta, împreună cu prietenii de la Cărturești: să vă propunem câteva hidden gems, cărți de care ne-am îndrăgostit, dar despre care credem că sunt prea puțin cunoscute. Le-am adăugat în Lista de citit și, dacă vă convinge vreuna, găsiți pe Cărturești.ro raftul cu cărți citite de Scena9 de-a lungul timpului. 

Medgidia, orașul de apoi

de Cristian Teodorescu
Editura Polirom
2012

Medgidia esta una din cele mai bune cărţi de proză românească pe care le-am citit în ultimii ani. Alcătuită din peste o sută de scurte povestiri, clocotind de viaţă şi foşnind de personaje de care te lipeşti ca degetele de borcanul cu miere, Medgidia te ia pe sus şi te duce în anii 40, într-o vreme când istoria se grăbea cumplit să dea peste cap bunul mers al lucrurilor.”

Am scris asta acum nouă ani, când de-abia terminasem facultatea și-mi era foarte foame de literatură, și n-aș schimba nici un cuvânt acum, după ce am recitit minunatul „roman din piese detașabile” al lui Cristian Teodorescu, o puzderie de povești despre viețile și uneori morțile oamenilor care-au trecut prin Medgidia anilor ‘40. Deși între prima și a doua lectură au trecut nouă ani și zeci, sau, cine știe, sute de cărți, cred în continuare că Medgidia, orașul de apoi este una dintre cele mai bune cărți de proză românească pe care le-am citit și care-i cunoscută într-un cerc destul de underground de pasionați de literatură bună, deși merită mai mult. 

Pledez pentru descoperirea ei, și am câteva argumente: reconstituirea documentată și bine acordată cu ficțiunea a zilelor unui oraș din România în care ar fi putut să trăiască și bunicii noștri, delicatețea scriiturii și atenția la cuvintele și sensurile epocii, ochiul de sociolog și inima de scriitor grijuliu cu personajele sale, umorul ca o gură de aer în vremuri întunecate, forma liberă - romanul e de fapt o colecție de mici povestiri de două-trei pagini, care pot fi citite în orice ordine, spune autorul -, personajele într-o mie de culori, de la șeful de gară la imam, de la măcelar la o viitoare actriță, de la chelnerul care-a servit în Orient Express până la potcovarul Bazil, de la polițistul care știe că e pe lista neagră a legionarilor, dar nu-i pasă, până la Costică Observatorul Astronomic, de la Virginica, bunica autorului, soția șefului de restaurant, care și-a întâlnit mirele la jumătatea Dunării, pe un bac, până la modista Jeni, care a descoperit feminismul. 

Pledez pentru descoperirea ei acum, când avem nevoie să înțelegem mai bine istoria și rădăcinile mișcărilor naționaliste care ne dau târcoale astăzi: paginile despre scurta domnie a legionarilor în Medgidia, despre crime și reglări de conturi, despre teroare sunt documente cum numai literatura poate scoate la iveală. (Luiza Vasiliu)

La Medgidia, Costică Pierdutul era primit ca un client important. Când auzea că a venit, Fănică lăsa totul deoparte și se ducea să-l ia de la clasa a doua. Îi pregătea o masă numai pentru el și îi aducea el însuși coniacul și un platou cu mezelic garnisit cu chiftele calde. Se aseza la masă cu el și începeau să discute în șoaptă. După vreun sfert de oră, Fănică anunța cu voce tare ceea ce observaseră toți clienții, că domnul Constantin Observatorul, cel mai deștept om din România, ne face onoarea! Costică se ridica de pe scaun și zicea: „Observatorul Astronomic vă stă la dispoziție!” Fănică îi punea prima întrebare: „De câți pași avem nevoie să ajungem în Lună de aici din restaurant?” Costică se dezlănțuia. „Dacă luăm în calcul lungimea medie a unui pas, avem un anumit număr.” Și-l spunea. „Dar dacă o doamnă vrea să ajungă pe Lună, cu pasul pe care i-l îngăduie rochia, avem cu o cincime mai mult.” Costică răspundea la întrebări până intra în gară următorul tren. Se ridica brusc în picioare: „Observatorul pleacă la oră fixă!”

(din „Costică Observatorul Astronomic”)

Căderea unui sombrero

de Richard Brautigan (traducere de Cosmin Perța)
Editura Paralela 45
2019

De când am citit Căderea unui sombrero, un roman psihedelic mai puțin cunoscut al lui Richard Brautigan, poet și prozator american din Generația beatnicilor, caut cu privirea pălăria aia,  pe oriunde mă duc. Aștept să apară de nicăieri și să stârnească scandal sau măcar să mă amuze, să râd de una singură.    

Într-un interviu din ‘83, Brautigan spune de ce îmbină tandrețea poetică cu cruzimea: „Lucrez ca răspuns la secolul 20”. Asta face și-n Căderea unui sombrero, publicat în 1976, unde sunt împletite două fire narative, alternate telegrafic. Un umorist american lipsit de umor își pierde iubita japoneză și tânjește după părul ei negru. În coșul de gunoi al umoristului, printre hârtii, se află cealaltă poveste —  într-un oraș de provincie din sud-vestul Americii, o rebeliune sângeroasă pornește în urma căderii din cer a unui sombrero rece ca gheața. 

Trei bărbați se uitau nedumeriți în jur încercând să găsească un motiv pentru care un sombrero ar putea să cadă din cer, dar nu au reușit să găsească unul, nici măcar bărbatul fără serviciu. 

Deși destul de atipic ca format și conținut, romanul dă totuși o senzație de familiaritate, ceea ce o poate transforma cu ușurință într-o carte de plajă, de tren, de caniculă. Perspectiva scriitorul cinic și nenorocos în dragoste, în același timp ironizat, e ceva deja foarte comun în literatura de tot felul. În acest caz, statutul de umorist, și nu de romancier, filosof sau poet, îi dă din start și mai puțină legitimitate protagonistului. 

Per ansamblu, Căderea unui sombrero e o poveste extrem de umană, dar și incredibil de artificială. Parcă și văd sângele din sos de tomate care țâșnește din toate părțile în scenele de război civil. Sombreroul poate să ia orice formă, e un deus ex machina aducător de crize politice și confuzii publice. Mie, personal, mi-a adus aminte de cocaina descoperită pe malul Mării Negre, pe care apa a împins-o către țărm. (Maria Persu)

Șoaptele continuau: 
De ce urlă primarul? Nu l-am mai auzit niciodată urlând. 
Habar n-am, eu am votat pentru celălalt candidat. Tu ai votat cu primarul?
Da, eu am votat cu el. 
Păi atunci nu mă întreba pe mine de ce urlă, tu ai votat cu el.

Stoner

de John Williams (traducere de Ariadna Ponta)
Editura Polirom
2016

Apărut în 1965, Stoner este un roman de campus în care personajul principal este un profesor de engleză (William Stoner) de la Universitatea din Missouri. Deși apreciat de câțiva critici la momentul apariției, romanul a dispărut repede din atenția publicului. Abia 50 de ani mai târziu, Stoner a devenit bestseller și a fost descris drept „o capodoperă necunoscută” & „marele roman american de care n-ai auzit”, fiind elogiat de autori ca Bret Easton Ellis, Ian McEwan și Julian Barnes.

Povestea în sine nu e atât de spectaculoasă - e viața unui băiat de la țară care ajunge într-un mediu academic și care devine profesor de literatură (același parcurs pe care l-a avut și autorul John Williams) - dar ce e cu adevărat impresionant este felul în care Williams descrie fiecare etapă prin care trece Stoner. O viață plină de dezamăgiri (un fel de cronică a eșecurilor) povestită pe un ton detașat și care mi-a adus aminte de Moartea lui Ivan Ilici și de acea cruzime cu care Tolstoi îți prezintă destinul unui om. S-a vorbit mult despre tristețea acestei cărți - și într-adevăr e greu de dus de la un punct încolo, e aproape sufocantă. Pe de altă parte, e și o anumită tandrețe care mocnește aici și care se întrevede în detalii (pentru care Williams are un ochi fenomenal). Și, așa cum spune și scriitorul Julian Barnes (într-un articol excelent apărut în The Guardian), tristețea din Stoner este una aparte: „Se simte ca o tristețe pură, nu ca una literară, ci ca ceva mai apropiat de viață. Ca cititor, poți să anticipezi cum vine în același fel în care anticipezi tristețea din viața de zi cu zi, știind că nu poți să faci nimic în legătură cu asta.”

Drept citat, am ales chiar primul paragraf din roman, care „prinde”  în câteva cuvinte biografia lui Stoner (Ionuț Sociu).

William Stoner a intrat la Universitatea din Missouri în anul 1910, la vârsta de nouăsprezece ani. Opt ani mai târziu, în toiul Primului Război Mondial, și-a luat doctoratul și a acceptat un post de asistent la aceeași Universitate, unde a predat până la moarte, în 1956. Nu a ajuns mai mult de lector și puțini studenți și-l aminteau cât de cât după ce încheiau un curs de-al lui lui. (...) Câte un student care dă peste numele lui se mai întreabă poate, într-o doară, cine a fost William Stoner, dar rareori curiozitatea trece dincolo de o întrebare indiferentă. Colegii lui Stoner, care nu-l stimau cine știe ce nici când era în viață, abia dacă îl mai pomenesc.

Cum încărunțește o blondă

de Adriana Bittel
Editura Humanitas
2015

Numele și prezența Adrianei Bittel mi-au răsărit în memorie, după ce dormiseră acolo ani de zile, odată cu decernarea primelor premii pentru literatură scrisă de femei Sofia Nădejde. Bittel a câștigat un soi de premiu pentru întreaga carieră, denumit, însă, Premiul pentru Inovație și Merite Deosebite. Prozatoarea a spus atunci că se simte stânjenită, că știe cel puțin alte șapte sau opt scriitoare de aceeași vârstă cu ea, „excepționale și mult mai harnice”, care ar fi meritat premiul. M-am simțit și eu stânjenită, dar nu de modestia Adrianei Bittel, nici de calitatea prozei ei (a citit atunci din romanul Fototeca, în care vremuri trecute sunt redescoperite în instantanee foto). Ci de faptul că n-o citisem. 

Așa că am deschis Cum încărunțește o blondă, o antologie de proze scurte, publicate anterior în 2005 și 2006 (plus proza de mai mare întindere Iulia în iulie, din 1986). Am deschis, de fapt, întregul ultim secol, surprins într-o intimitate domestic-feminină, cu toate acareturile, trădările, neajunsurile și jocurile lui amoroase și de putere. Se întâlnesc în paginile volumului femei care se dau cu Rexona doar la ocazie; cafeluțe turnate în pahare de Martini; ligheane cu apă fierbinte cu sare, în care-și odihnesc bărbații picioarele; dulcegăriile susurate de Joe Dassin pe Et si tu n’existais pas; șampoanele bulgărești proaspăt aduse la drogherie, înhățate după o lungă coadă. Și atâtea alte detalii ale unor vieți pe care le-am mai zărit doar în poveștile din viața mamei, a mătușii, a bunicii.

Asta e fascinant la proza Adrianei Bittel, dacă mă-ntrebați. Discret, printr-o proză în egală măsură tandră și poetică, dar și economicoasă, fără o virgulă în plus, se insinuează în domesticitatea unui secol românesc, pe care-l redă zilelor noastre. Cum încărunțește o blondă, deci? Îngrijind, muncind, iubind, amintindu-și – și scriind. (Ioana Pelehatăi)

Cel mai mult și mai mult îmi doresc o mașină de spălat cu program, uite hal de mâini, pianină și bicicletă ne-au trebuit, măcar nu mai murdăriți în halul ăsta, aveți milă!

 

Miroși de la o poștă, și ce dacă a fost Sfântul Gheorghe?, culcă-te să nu te vadă copiii, tata e obosit, lăsați-l în pace! Quelle langue parlent-ils, les Roumains? Le roumain, bien-entendu! Iar am adormit la televizor, spuneți-mi și mie cum s-a terminat, s-au pupat fata maistrului și inginerul stagiar?, nu v-am zis eu de la început?, mai bine mă făceam scenarist.

 

Duceți javra de unde ați luat-o, asta ne mai lipsea, bine, bine, nu urlați, dar să nu vă prind cu ea în pat. „Hercule” nu-i nume de câine, ci de mâță, marș, Hercule!, o să plătim și taxă pentru ăsta, „câine de agrement”, mai bine luam peștișori.

 

Mă doare rău, nu chema Salvarea acum, să nu trezim copiii, mai rabd până dimineață, nu mai pot, telefonează, nu te speria așa, aveți mâncare pe două zile în frigider.

Pe când eram doar niște puști

de Patti Smith (traducere de Casiana Ioniță)
Editura Polirom
2017

Nu cred că am în bibliotecă o carte mai umflată de la colțurile îndoite ca Pe când eram doar niște puști, de Patti Smith. Volumul de memorii descrie drumul autoarei de la sărăcie, la o carieră de artistă, ajunsă în cuibul călduros al poeților americani din generația beat și al artiștilor nonconformiști, alături de fotograful Robert Mapplethorpe. Cu volumul ăsta, cântăreața a primit, în 2010, premiul National Book Award pentru non-ficțiune.

Pe Patti am cunoscut-o mai întâi prin muzică, așa cum pare că a cunoscut-o toată lumea. I se spune prima doamnă a punk-ului. Eu am avut nevoie de ea în studenție, la o vârstă la care tânjeam după modele feminine care să-mi inspire curaj, precum duhul din desenele animate, care-ți intră pe gură și schimbă lucrurile pe interior. Așa că i-am ascultat piesele nebunește. În cartea asta, muzica ei e tradusă în cuvinte, iar cuvintele pătrund retrospectiv în colțurile cele mai intime ale vieții ei, din copilăria din New Jersey, în Hotelul Chelsea, un loc istoric al artiștilor americani de după cel De-al Doilea Război Mondial. Criticul Edmund White spune despre carte în The Guardian că e un ghid foarte bun pentru cei care vor să afle greutățile unui artist la început de carieră, în New York-ul anilor ‘70.

Aș spune că e un ghid excelent pentru oricine are nevoie să creadă cu mai mult curaj în propriile dorințe. Patti îți povestește cum a dormit prin spălătorii și parcuri, cum a făcut foamea, cum a schimbat joburi fără personalitate și o face cu sentimentul împăcării, cu o dragoste pentru viață cu care învinge orice suferință. Revolta și-o concentează în lupta pentru devenirea sa. Alături de ea a crescut Robert Mapplethorpe, un alt curajos, care ne-a lăsat moștenire unul dintre cele mai apreciate studii fotografice asupra corpului uman și al homosexualității. Pentru magia și împăcarea cu viața, recomand versiunea în engleză a cărții, pentru că-i poți aprecia direct metaforele. Acolo mai găsești fotografii din arhiva personală a artistei. După ani buni de la studenție, îmi dau seama că ce m-a atras mereu la ea e capacitatea ei de a se  împăca mereu cu viața. Și ăsta cred că e adevăratul duh al curajului. (Venera Dimulescu)

Unii dintre noi se nasc rebeli. Mi-amintesc cum treceam cu mama pe lângă vitrinele magazinelor și o întrebam de ce nu le spărgea lumea. Mi-a explicat că existau reguli nescrise de conduită în societate și că așa puteam să trăim alături. M-am simțit imediat limitată de ideea că suntem născuți într-o lume unde totul a fost stabilit de cei de dinaintea noastră. M-am străduit să-mi înăbuș impulsurile distructive și m-am concentrat asupra celor creatoare. Cu toate astea, acea mică parte din mine care ura regulile n-a dispărut.

Vremurile bune de altădată

de Bohumil Hrabal (traducere de Jean Grosu)
Editura ART
2016

Publicat în 1988, volumul este o colecție de povestiri scurte ale scriitorului ceh Bohumil Hrabal, scrise de-a lungul a mai multor decenii. Ca un tur de forță prin universul autorului, aici apar toate obsesiile lui, motociclete, mașini, lămpi, fripturi, halbe de beri. Sunt scrise cu atâta umor și vitalitate, încât îți vine să te oprești din când în când să te întrebi, a descoperit izvorul bucuriei Hrabal? 

Povestirea mea preferată e despre un domn care îi mărturisește unui amic pasiunea necruțătoare pentru salam, în timp ce își curăță straturile de pătrunjel. Poate vă întrebați ce caută atâtea detalii despre mașini și faruri și feluri de salam într-o carte de literatură bună, nu e cumva Hrabal un superficial, un autor despuiat de spiritualitate și marele sens al artei?. „Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular și în același timp un informator. (...) Sunt un bărbat care îmbătrânește, dar care poartă în sine tinerețea”, spune despre el scriitorul ceh. 

Hrabal iubește toate aceste obiecte prozaice, pentru că sunt prilejuri de întâlnire între oameni, de apropiere, de intimitate. La o friptură se spun povești, la o cârciumioară se strâng experții în materie de fotbal, iar o lădiță cu fileuri de morun trezește amintiri din vremurile bune. (Diana Meseșan)

Salamul strălucește și sclipește ca tezaurul coroanei, și eu îmi acopăr ochii să nu îl văd, dar salamul mă ispitește cu frumusețea lui în asemenea măsură, încât îmi spun în sinea mea: bagă de seamă, îl usuci pentru prieteni, și repet așa până când deodată mă dau jos din pat și strig cu voce tare: pe naiba! și mă duc la closet și tai o jumătate de salam și-o mănânc în pat, și, când termin, nevasta îmi spune din somn: Ai grijă să nu pătezi plapuma și dormi, și eu adorm, dar peste un ceas îmi apare iar în față salamul pus la uscat în ziua aceea, și eu nu mai rezist. (...) când cred că am biruit, și răsuflu din adânc, s-o văd pe nevastă-mea îndreptându-se din șale și spunându-mi: Karel, nu te mai chinui, du-te și înfulecă salamul....

De ce fierbe copilul în mămăligă

de Aglaja Veteranyi (traducere de Nora Iuga)
Editura Polirom
2016

O femeie cu păr de oțel decapitează găini într-o baie de hotel. Aceeași femeie atârnă de păr pe cupola circului. Îngerii fac traduceri în cabine de sticlă. Copilul fierbe în mămăligă din frică sau din vinovăție. Cartea cu tentă autobiografică a Aglajei Veteranyi e împânzită cu genul ăsta de imagini stranii, ușor suprarealiste, care te trimit cu gândul mai degrabă la un tablou de Dali, decât la ce pare a fi jurnalul unui copil lipsit de vârstă, de greutatea timpului sau de identitate. 

În De ce fierbe copilul în mămăligă, Veteranyi, actriță și scriitoare născută în 1962 la București, într-o familie de artiști circari, își povestește copilăria apelând la vocea Aglajei copilul. Prin circ, Aglaja și familia ei fug din România comunistă și ajung să colinde lumea. Singurele legături cu România rămân mâncarea și comparațiile. Am devorat povestea Aglajei prin imaginarul cărții - ca un copil care descoperă plăcerea de a citi pentru prima oară.

Îmi cunosc țara după miros. Miroase ca mâncarea mamei. 

Tata spune că ne amintim pretutindeni mirosul țării noastre, dar nu-l recunoaștem decât atunci când suntem foarte departe. (...)

Și, în afară de asta, aici trăim ca oamenii bogați, după masă putem să aruncăm oasele din supă fără să ne facem remușcări, în timp ce acasă trebuia să le păstrăm pentru supa următoare.

ÎN ȚARĂ STATUL LA COADĂ E O MESERIE.

Cu inocență ludică, micro-romanul te introduce pe nepregătite într-un univers alcătuit din teme grele, de la segregarea rasială în Africa, la dictatura comunistă din România, abuzul psihologic și sexual în familie, religia și abandonul. 

M-am îndrăgostit de povestea Aglajei pentru că nu e genul de autor care îți explică cu înțelepciunea unui adult trauma copilului-narator. O descoperi ca pe un puzzle: cauți piesele și încerci să le pui cap la cap. Ești și tu, la rândul tău, un copil care se joacă în timp ce încearcă să înțeleagă. 

P.S.: Cartea a fost pusă în scenă la Teatrul Odeon în 2017. Recomand cu foarte mare căldură statul la pândă după viitoare reprezentații. Eu deja pândesc. (Victoria Carasava)

Imperium

de Ryszard Kapuściński (traducere în engleză de Klara Glowceska)
Editura Granta
2019

Ryszard Kapuściński e autorul de descoperirea căruia m-am bucurat cel mai tare în ultimii câțiva ani. Totul a început când am deschis într-o doară Călătorind cu Herodot: o colecție de reportaje din fabricile Chinei lui Mao, până la Iranul din timpul revoluției. De atunci, am cunoscut o mare parte din istoria recentă a lumii, prin cărțile lui Kapuściński, probabil cel mai cunoscut jurnalist polonez și unul dintre cei mai apreciați reporteri ai lumii. Plecat la drum în anii 60, când era singurul corespondent străin al agenției de presă de stat din Polonia, a mers glonț spre unele dintre cele mai complicate țări de-atunci. A relatat de la fața locului despre 27 de revoluții și lovituri de stat.

Cu toate astea, numele lui (e drept, și complicat de scris) e relativ necunoscut pentru publicul larg. Nu degeaba pe coperta ediției din 2019 a cărții Imperium, numele scriitoarei Margaret Atwood, care semnează postfața, e aproape la fel de mare ca cel al autorului. În loc de Imperium, aș fi putut recomanda orice alt titlu al lui Kapuściński (ideal, Shadow of the Sun, despre sfârșitul epocii coloniale în țările africane), dar cărțile lui nu se găsesc ușor. Dar e absolut în regulă să începeți drumul printre reportajele lui din URSS - fiindcă despre acest „imperiu” este vorba. Mai întâi, așa cum l-a văzut în copilăria petrecută la Pinsk (azi în Belarus), apoi cum l-a cunoscut ca reporter chiar la începuturile perestroika, și cum l-a găsit la începutul anilor 90, după căderea Uniunii. 

La fel ca toate cărțile lui, și Imperium (netradusă în română) e o colecție de reportaje/călătorii, în care istoria evenimentelor mari e încorporată în viața oamenilor mici, obișnuiți. Din bucătăria unei familii de armeni se deschide poarta spre istoria genocidului armenilor, iar dintr-o mină întunecată de dincolo de Cercul Polar, unde, în ultimii ani ai URSS, minerii au intrat în grevă, începe discuția despre lagărele de exterminare din Siberia. Kapuściński e, fără îndoială, unul dintre cei mai buni și atenți povestitori pe care-i știu: e empatic, blând și înțelege lumea ca și când ar fi o ființă vie, cu problemele ei; e mereu bine documentat și leagă firele timpului, de la Herodot, la loviturile de stat din Africa; e (auto)ironic, sarcastic cu măsură și amuzant; e un tip curajos, care se îndreaptă fix spre ochiul furtunii; are un spirit de aventurier, de explorator al istoriei în derulare. 

În ultimii ani, după moartea lui, s-a spus despre jurnalistul polonez că ar cam fi încurcat de mai multe ori borcanele cu ficțiune și realitate în cărțile lui. Dar Kapuściński însuși ținea două carnețele de notițe: unul pentru știrile fruste, unul pentru impresiile de drum care de multe ori pot deveni literatură. Dincolo de polemica asta, citiți-i fără frică textele, sunt cel mai bun ghid pe planeta reportaj. (Andra Matzal)

Fiindcă limbajul interogativ era apropriat de poliție, așa-zisa organa, de către dictatură, însăși intonația unei propoziții care să exprime dorința de a afla ceva semnaliza pericol și, poate, anticipa un sfârșit sinistru. Astfel, din ce în ce mai puțini oameni au mai pus întrebări despre Imperium și, în general, despre orice altceva.

De aceea, treptat, arta de a formula întrebări (pentru că este o artă!) a dispărut, odată cu nevoia de a o face. Totul a început să se prezinte drept ceea ce se presupunea că ar trebui să fie. Se instala triumful realității incontestabile și irefutabile. Și, dată fiind această situație, nici nu mai era cazul de întrebări. 

În locul lor, a apărut un număr infinit de zicale, de cuvinte-cheie, de întorsături de frază care exprimau acordul sau cel puțin indiferența, lipsa surprizei, consimțământul umil, resemnarea: Nu contează! Și ce? Orice e posibil! Foarte bine, ce-o fi o fi! Nu poți să fu*i pe toată lumea! Om trăi și om vedea! Șefii știu cel mai bine! Asta-i viața! Asta este! 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK