Finalul și începutul de an sunt marcate cu sfințenie de liste, topuri și podiumuri în care se adună vârfurile. Cele mai bune cărți, seriale și filme au curs pe ecranele noastre mai mari sau mai mici, pe măsură ce 2019 își dădea obștescul sfârșit (iar mulți au extins lista și la cele mai mari realizări artistice ale perioadei 2010-2019). Noi, însă, l-am rugat pe criticul Mihai Iovănel să compileze un anti-top. Care sunt, așadar, cele mai puțin dezirabile apariții literare ale anului 2019?
Termenul de „cărți proaste” e unul destul de vag. Din cele câteva mii de cărți publicate în România în 2019, majoritatea sunt maculatură: versificații comise de veleitari, literatură conspiraționistă despre dacii care i-au învățat latina pe romani, cărticele legionare ș.a.m.d. Dar există cărți proaste importante (eșecul unui mare scriitor, de pildă), după cum există cărți proaste care sunt ca și cum n-ar fi. Cum stabilim așadar relevanța unei cărți proaste? Vânzări, autor, editură, temă? După cum veți vedea în continuare, câte puțin din fiecare.
Prima carte a lui Klaus Iohannis, Pas cu pas (2014), a avut vânzări de peste 100.000 de exemplare. În 2019 președintele României și-a publicat a treia carte. Se numește EU.RO. Un dialog deschis despre Europa și se dorește un ghid în folosul cetățenilor interesați de problemele Uniunii Europene. Mai bine zis în folosul acelor cetățeni dispuși să dea 59 de lei pe un volum cartonat, paginat aerisit, care conține informații generale ce pot fi găsite gratis pe Wikipedia. În fine, nu asta e problema, ci faptul că Iohannis are o limbă de lemn care-l umilește pe Pinocchio. Succesul a fost pe măsură: 4 review-uri și 8 rating-uri pe Goodreads. Încă una ca asta și închide Internetul – de plictiseală.
Iubitelor mele prietene
Irina Binder (am scris despre un roman al ei pe Scena9) este o autoare de literatură sentimentală și motivațională care conduce în toate topurile de vânzări din România. În Iubitelor mele prietene, Irina Binder se aliază cu Carmen Voinea-Răducanu pentru a lansa împreună o nouă salvă de sfaturi bine intenționate. O pepită mică, dar grea:
„Vă rog să nu uitați că viața este un dar și, ca orice dar, trebuie prețuită și împărțită doar cu cei care merită. Care vă merită. Fiți pace, bucurie și iubire și vă asigur că viața vă va răsplăti cu povestea minunată pe care o meritați!
A voastră prietenă, până la sfârșit,
Irina Binder”
Până la sfârșit? Parcă o și văd pe Irina Binder ținându-mă de mână înainte să dau colțul și oferindu-mi cu bunătate sfat motivațional după sfat motivațional.
Iv cel Naiv e și el un fenomen de librării. A început de jos, cu poezii publicate pe blog, și a ajuns să fie produs de Vellant în condiții grafice excelente. Iar dacă vinde (și vinde), ce mai contează că poezioarele lui sunt niște glumițe penibile? Să vedem partea bună a lucrurilor: copacii ăia puteau să aibă o soartă și mai neplăcută, de pildă să fie tăiați ilegal și puși pe foc.
Gabriel Chifu nu e cel mai inept scriitor român. Dintre cei peste 3000 de membri ai Uniunii Scriitorilor, probabil că intră în prima mie. Doar că problema lui e una pur românească: de când a ajuns șef la Uniunea Scriitorilor și la „România literară”, valoarea lui a tot continuat să crească. Când Chifu publică o nouă carte (fie roman, fie poezii), printre membrii Uniunii Scriitorilor trece un freamăt mistic, limbile se dezleagă și odele încep să curgă. În drum spre Ikaria, cel mai recent roman, a apărut la sfârșitul lui 2019 și n-a avut încă timp să culeagă prea multe cronici și premii, dar timpul nu e pierdut: sunt sigur că 2020 va sta sub semnul lui Chifu sau nu va fi deloc.
Cătălin Mihuleac alege un subiect important și sensibil – memoriile unei supraviețuitoare a Holocaustului –, dar felul în care îl gestionează este catastrofal. Stilul amintește de defulările lui Eugen Barbu (minus talentul) sau de gazetăria porcoasă a lui Vadim Tudor. Holocaustul n-a fost un film porno, cum pare să creadă Mihuleac.
Sincronicitate și Simbol în executarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu
Aș fi zis că volumul ăsta face parte din categoria pleavă irelevantă. Dar pe site-ul Librăriei Eminescu din București apărea acum câteva zile pe poziția a treia la vânzări. Așa că poate merită totuși să figureze în topul de față.
Cartea lui Bogdan Herzog e o mostră clasa 1 de delir asociativ. Umberto Eco numea specia „derivă hermetică”. Pe scurt, în scenariile lui totul se leagă: apostolul Pavel, Crucea Roșie, încălzirea globală, filmul They Live de John Carpenter, prima explozie nucleară și asasinarea lui John Kennedy („ambele situate pe paralela 33”), Templul lui Solomon, Radio Europa Liberă, Corneliu Coposu. Și, bineînțeles, Nicolae Ceaușescu.
Herzog face niște salturi cu prăjina care m-au lăsat mască. Acum pare să vorbească aparent normal despre „efortul de filtrare a informației de tip istoric dintr-o mulțime de informații nerelevante” și despre „dificultatea sintetizării bazelor teoretice necesare înțelegerii logicii care ar putea să stea în spatele evenimentelor investigate”, iar peste două rânduri ajunge la „descoperirea unor noi și noi coincidențe, cum ar fi de exemplu asasinarea masonică la Târgoviște a lui Tudor Vladimirescu, personaj istoric care împărtășește multe trăsături comune cu Nicolae Ceaușescu”.
Decoct de femeie
Am scris deja pe Scena9 despre cartea lui Lavric. Mai zic doar atât: e o rușine că această carte profund misogină a putut apărea în România anului 2019, după cum e o rușine că publicațiile Uniunii Scriitorilor, finanțate din bani publici, au scris pozitiv despre ea.
