Cum ajungi la marginea unei lumi? Și, odată ajuns, cum poți fi sigur că te afli la marginea de lume care ți se potrivește? Fiecare om are o margine de lume cu care se identifică, așa cum fiecare om are o umbră a sa, ori un mod al său de-a iubi, fără de care n-ar mai putea fi recunoscut. Dar, până la urmă, ce sunt marginile de lume?
Când eram copil și spărgeam ferestrele caselor vecinilor mei cu mingea, marginea de lume era momentul imediat după ce ferestrele se făceau țăndări. Spărgând fereastra larg deschisă mă îndepărtam de centrul existenței mele obișnuite, în care mă simțeam ocrotit și iubit de cei mari, spre o margine de lume unde domneau incertitudinea, frica și necunoscutul. Culoarea acestei margini de lume era cea a luminii orbitoare pe care cioburile o reflectau. Sunetul era compus din cel al mingii rostogolindu-se în șanț și pașii grăbiți și nervoși ai vecinilor. Textura era cea a palmei care lăsa urme pe obrazul meu. Orice formă de revoltă împotriva unei ordini prestabilite a lucrurilor, fie ea involuntară, cum era în cazul meu, te conduce spre o margine de lume. Dar revolta poate porni și dintr-un sentiment profund de inadecvare sau nedreptate, pe care îl porți cu tine toată viață. Marginile de lume sunt zone ale psihicului în care te retragi, ca să le bântui. Acestea pot fi accesate în mod organic, prin intermediul experienței și al introspecției, sau artificial, prin artă. Nu pot fi exorcizate sau extirpate.
În Timișoara, în perioada 24 martie - 29 mai, are loc expoziția At the edge of the world / La marginea lumii, curatoriată de Diana Marincu, directoarea artistică a Fundației Art Encounters, și artistul Ciprian Mureșan. Expoziția reunește lucrări realizate de Andrei Arion, Csilla Bartus, Dan Beudean, Ole Blank, Floriama Cândea, Eduard Constantin, Norbert Filep, Camilia Filipov, Lucia Ghegu, Alexandra Mereuți & Sebastian Danciu, Alexandra Satmari și Lucía Simón Medina. Textul explicativ al vernisajului vorbește despre neliniști, granițe dintre fictiv și real, incertitudini. Cu o noapte înainte să primesc fotografiile cu lucrările din expoziție, am visat că și eu am fost expus. Eram o margine de lume ambulantă, mă mișcam dintr-un colț în altul al expoziției, împiedicându-mă de exponate, mutându-le marginile în toate direcțiile. Cineva încerca să mă controleze cu ajutorul unei telecomenzi, dar fără sorți de izbândă. Mi-au fost aduse mai multe perechi de încălțăminte și trebuia să le port, ca să nu mă împiedic. Aveam 100 de picioare. Atunci am început să dansez dansul de la marginea lumii și am făcut o mare gaură în pământ cu cele 100 de picioare ale mele. Am început să cad, tot dansând, iar groapa se făcea din ce în ce mai mare, și auzeam pe cineva spunând am dat 1 000 000 de Euro pe Dănțuitor și ne-a făcut o groapă în oraș. Și-atunci m-am trezit dând din picioare.
Întorcându-ne la expoziție, să luăm, de exemplu, proiectul Alexandrei Mereuți și al lui Sebastian Danciu, Pământul de sub picioarele noastre.
Când privești o casă bântuită, te întrebi cine a locuit în ea înainte să ajungă bântuită. De ce cred că avem de-a face cu o casă bântuită? Pentru că e locuită de ea însăși, ca toate casele bântuite. Însă, în același timp, casa locuiește într-un video, care-i redă existența în buclă. Prin urmare, video-ul este de-asemenea bântuit. Este vorba de-o dublă-bântuire, având la origine un eveniment tragic. Poate niște oameni tineri și plini de joie de vivre - revoluționari, într-un cuvânt - care voiau să facă lumea un loc mai bun, au trăit în această casă un timp oarecare, plănuind ultima Revoluție, însă, din diverse motive, au apărut disensiuni în grup și oamenii tineri începuseră să arate cu degetul unii spre alții. Degetele care trebuiau să arate spre un viitor mai bun erau acum bântuite. Oamenii tineri au simțit o mare rușine. Îmbătrâneau, iar încrederea într-o lume mai bună se desprindea de ei ca o piele sau ca niște solzi. Lucru care i-a terifiat. Cu timpul, teroarea a cedat locul însingurării, și oamenii tineri s-au retras, fiecare în colțul său, până la dispariția fizică. Doar umbrele lor au rămas - arătând cu degetul unele spre altele.
O bântuire exprimă și Andrei Arion în imaginea de mai jos – Ce poate fi mai bântuitor pentru omenesc decât omul bionic, un om cu carnea bântuită de componente electrice și mecanice?
Proiectul lui Ole Blank, în schimb, pare bântuit de tradiție. Artistul meșterește dispozitive cu un design asemănător unor instrumente de tortură futuriste, pentru a corupe smartphonurile, lăsând impresia unui exercițiu de umilire a noilor forme de comunicare.
Ce reprezintă cele 6 corpuri reci, funerare, din lucrarea Alexandrei Satmari? Îmi place să cred că simbolizează un act ratat al Creației, o Creație bântuită, în care Divinitatea nu face nimic 6 zile și se odihnește în a 7-a.
Cold War, lucrarea lui Eduard Constantin, e bântuită de război nuclear. Avem 44 de rachete înghețate, 22 albastre, cu aromă de imperialism american, și 22 roșii, cu aromă de imperialism sovietic. Înghețatele se topesc și picură și omenirea se linge pe degete.
Proiectul Floriamei Cândea, bioartistă, zombifică regnul vegetal, printr-un proces de decelularizare. Este analizat efectul de bântuire, specific uman, într-un mediu floral.
Cel mai interesant mi s-a părut proiectul Luciei Ghegu, seria GP System, o mutație a lucrării sale Hugging Devices. Dispozitivul de Îmbrățișare este bântuit de un număr infinit de îmbrățișări și a fost conceput pentru că oamenii aveau nevoie de îmbrățișări, însă trăim într-o lume cu mai multe îmbrățișări decât oameni. Eu nu am fost niciodată îmbrățișat. Am văzut atâția oameni îmbrățișându-se și nu m-am gândit niciodată la asta. Am realizat pentru prima dată acest lucru privind pozele cu Dispozitivul de Îmbrățișare, care seamănă cu un fel de înger din anime-ul Neon Genesis Evangelion. GP System este o evoluție a Dispozitivului de Îmbrățișare, în care acesta există dedublat, îmbrățișările fiind transmise printr-un cordon ombilical. Spre deosebire de prima variantă, care putea fi pilotată de o persoană, GP System are nevoie de două persoane, care să se afle într-o comuniune perfectă. Iar acest lucru este imposibil. Ca să funcționeze, ar trebui ca o persoană să se mute dintr-un marsupiu în celălalt la o viteză mai mare decât cea la care sunt transmise îmbrățișările, în același timp având grijă să-și repete mișcările și gesturile cu exactitate, la momentul potrivit, astfel încât să pară că sunt două persoane în sinergie și să păcălească sistemul. Dacă nu ați fost niciodată îmbrățișați și nu reușiți să puneți în funcțiune sistemul de transmitere a îmbrățișărilor GP System, nu disperați. Uneori, tot ce putem face e să ne punem în poziția primit îmbrățișare și să așteptăm.
Deocamdată, expoziția La marginea lumii poate fi vizitată de marți până sâmbătă, între orele 12:00 și 18:00, la Fundația Art Encounters, Bd. Take Ionescu nr. 46C, Timișoara. Veți avea ocazia să vedeți marginile de lume despre care am scris, dar și altele, a căror descriere nu poate fi făcută cu ajutorul cuvintelor. Expoziția face parte din proiectul ART-UP, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, care nu este responsabilă pentru marginile de lume expuse. Deși restricțiile anti-COVID au fost ridicate, este recomandată purtarea măştii de protecţie şi păstrarea distanței fizice de 1m față de marginile de lume.
