Actual

Ce-au vorbit liceenii despre sex după un film francez

de Ionuț Dulămiță, fotografii de Adi Tudose

Am aflat cum vin copiii pe lume pe la 8 ani. Nu de la școală sau de-acasă, ci de la colegul meu Tudor, pe o bancă, în parc. Mi-a zdruncinat universul - copiii, îmi imaginasem eu, se nasc din dragostea produsă de sărutul dintre doi oameni. Eram dezamăgit, jenat. Mai departe am fost mai mult autodidact, părinții mi-au explicat foarte puțin despre sex. În generală, am lipsit de la școală fix în ziua în care-a venit cineva să ne vorbească despre asta. Iar din liceu îmi amintesc o singură oră pe subiect, la dirigenție, când profesoara ne-a citit rapid de pe-o foaie despre boli cu transmitere sexuală; o pufnea râsul când pronunța „scurgeri cremoase”. 

Nici azi, la 30 și de ani, nu ştiu totul despre sex. Nici azi, în 2018, nu se face educație sexuală la școală - chiar dacă legislația românească o impune. România se numără printre singurele şase state din UE restante la acest capitol. Există doar un opțional la toate clasele - „Educație pentru sănătate”, în care se face și ceva educație sexuală, însă foarte puţini elevi îl au în orar. Aceștia rămân, astfel, descoperiți în fața bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor timpurii - România are cele mai multe mame minore din UE. Asta a fost, vineri, 19 ianuarie, tema de discuție la Cinema Elvira Popescu, unde vreo 150 de elevi de la licee din București s-au dus cu câțiva profesori să vadă 120 BPM, în cadrul unei proiecții-dezbatere organizate de „Oscar Weekend”. 

120 BMP e un film înduioșător și trist despre iubire şi indiferenţă, în regia lui Robin Campillo, care-a câştigat patru premii la Cannes în 2017 şi-a fost alegerea Franţei pentru Oscaruri în 2018. Inspirat din realitate, el prezintă eforturile anti-SIDA ale organizaţiei internaţionale ACT UP, filiala din Paris. Membrii ei luptau cu toate mijloacele pentru bolnavii care mureau cu zile, încă de la vârste fragede, la începutul anilor ’90. Luptau cu stigma, pentru conştientizare şi prevenţie, pentru obţinerea tratamentelor. ACT UP a fost un fel de frate mai mare al mişcărilor civice post-2000 care-au obţinut drepturi fundamentale pentru minorităţile sexuale.

Captură din „120 de bătăi pe minut”, convertită în alb-negru. Sursa: IMDB

Într-o ţară ca România - unde o profesoară a stârnit un scandal naţional după ce le-a recomandat elevilor să vadă un film soft cu doi poeţi care se iubesc -, e o ocazie super rară să vezi o sală plină de liceeni urmărind, cu profesorii lor, un film centrat pe personaje gay, care problematizează locul în societate al persoanelor gay, cu secvenţe de sex destul de explicite între doi bărbaţi. Ca să înveţe importanţa protejării şi prevenţiei în viaţa sexuală şi-a acceptării unei orientări blamate de Biserică şi nu numai. Şi mai interesant e că asta nu s-a întâmplat la şcoală, ci la un festival de film. 

Deşi filmul e dur - prezintă boala şi moartea unui tânăr gay în Parisul anilor ’90 -, liceenii au chicotit deseori pe durata lui. Probabil că ăsta era modul lor de-a reacţiona la imagini şi emoţii pe care nu sunt obişnuiţi să le vadă şi să le trăiască în public, cu profesorii lor şi alţi adulţi. La final a fost o dezbatere pe tema lipsei de educaţie sexuală în şcoli, moderată de Vintilă Mihăilescu (de data asta, în calitate de psihosociolog). În fața unui public articulat și rezervat, care s-a aprins abia spre final, au stat Florin Buhuceanu de la Accept (prima asociație din România pusă în slujba apărării drepturilor LGBT), medicul psihiatru Cristina Petrescu și un elev în clasa a XI-a de la Liceul Waldforf, Luca Onică, pe post de reprezentant al generației sale. 

A urmat o discuţie stângace. Asta şi pentru că a durat 40 de minute - sala trebuia eliberată pentru alt eveniment -, mult prea puțin pentru o astfel de dezbatere. A început timid - probabil din cauza impresiei puternice lăsate de film. Invitaţii au încălzit terenul cu argumente şi i-au lăsat pe adolescenţi să pună întrebări doar când au simţit nevoia. Elevii erau serioşi de data asta. Au vorbit după o introducere destul de lungă, şi au făcut-o la modul general. Nu au atacat sau punctat explicit probleme legate de sexualitate. Nici nu aveau timp s-o facă. S-a pronunţat o singură dată cuvântul gay, deşi homesexualitatea era o temă centrală a filmului. Unii profesori din sală au vorbit pe lângă, stârnind efecte comice - o profă, de pildă, a definit sexualitatea prin a face pe cineva de doi lei -, iar discuţia s-a încheiat când abia începea să se aprindă.

Cu toţii au arătat că există încă reţinere pe acest subiect, chiar şi-atunci când se doreşte scuturarea tabuurilor, şi că e important s-avem cât mai multe discuţii ca astea. Poate data viitoare n-o să mai pară așa stranie o ieșire cu profii la un film care dezbate teme legate de sex și educație sexuală şi poate o să fie mai mult timp pentru discuţii, ca elevii să prindă curaj. Mai jos sunt câteva highlight-uri de vinerea trecută:

Trailer „120 de bătăi pe minut”
  • La finalul filmului, Florin Buhuceanu, preşedintele Accept, se prezintă drept „bărbat gay post-adolescentin.” Apoi îi dau lacrimile la amintirea unor prieteni care-au murit de SIDA la începutul anilor ’90 și pasează microfonul mai departe. Nu înainte de-a atrage atenţia că nici azi „nu suntem pregătiţi să luăm în serios realitatea asta.” Se referă la infecţiile cu HIV-SIDA, încă în creştere în România.

  • „Prima impresie este una de şoc profund, de frică, pentru colegii mei de vârstă”, spune Luca Onică despre film, la invitaţia lui Vintilă Mihăilescu. „Am simţit, pe parcursul lui, cum lucrurile se zguduiau din ce în ce mai tare lângă mine şi în capul meu.” Apoi reclamă lipsa de informare, privirea în altă direcţie când vine vorba de educaţia sexuală în şcoli - „un proces dureros şi de lungă durată”.

  • Cristina Petrescu schițează contextul: „Noi, adulţii, nu avem cunoştinţele care să ne ajute să dăm mai departe principii sănătoase de viaţă. Mare parte din dificultăţile cu care ne confruntăm [vizavi de sexualitate] sunt ale noastre, este vorba de ruşinea noastră. Când sunt mici, copiii nu simt multă ruşine faţă de subiectul sexualitate, pentru ei nu înseamnă nimic. Dar toate tabuurile şi fricile pe care le avem noi ca adulţi ajung mai târziu şi la ei.” E şi o problemă politică, crede ea, prin felul în care statul se supune religiei şi regulilor sale restrictive. 

  • Vintilă Mihăilescu ar începe de la părinţi; ei ar trebui supuşi unui „antrenament de comunicare”, consideră el, pentru că dacă mâine s-ar da undă verde educaţiei sexuale în şcoli, mulţi dintre ei s-ar împotrivi, cum au mai demonstrat-o.

Florin Buhuceanu, preşedintele Asociaţiei Accept
  • Florin Buhuceanu: Dacă guvernul ar băga peste noapte această disciplină în curiculă, „mulți dintre profesori habar n-ar avea cum să vi se adreseze - pentru că nu stăpânesc acest subiect, le e teamă de întrebările dumneavoastră, le e teamă să fie vulnerabili. Sexualitatea nu e numai despre sex, e mult despre emoții, despre cine suntem noi, despre cum intrăm în conexiune unii cu alții. Profesorii nu știu asta. Ei trebuie ajutați să vorbească pe înțelesul fiecărei clase. Suntem într-un moment în care nu se poate aştepta. Uitaţi-vă la statistici şi veţi vedea că infecţiile cu transmitere sexuală sunt în plină dezvoltare, mai ales la tineri. România are cea mai înaltă rată de graviditate la adolescente [din UE]. Cum ne permitem ca ţară să fim atât de iresponsabili?”.

  • Un elev din public, în hanorac verde, cere microfonul: „Este foarte important că ni se arată pe ecran o situaţie pe care noi n-am fi întâlnit-o în lumea reală, la prieteni sau în familie. Aşa putem educa mai multă lume, chemând în sală, arătând un adevăr destul de crud, pe care unii nici n-ar vrea să-l vadă. Sincer, nici eu n-aş fi vrut să-l văd dacă ştiam despre ce era vorba. E plin de emoţie şi greu de digerat. În al doilea rând, apropo de ce ziceaţi, nu cred că în România există persoane destul de capabile care să se adreseze unei clase de 30 de copii - că nu suntem altceva - şi să poată să susţină o lecţie normală, să ne arate pas cu pas ce-ar trebui să facem ş.a.m.d. Mulţumesc.” Aplauze. La îndemnul lui Vintilă Mihăilescu, adolescenții pocnesc din degete ca activiştii ACT UP din film, când susţineau ideile unor colegi la şedinţe de grup. Acelaşi elev revine: „Mie mi se pare că aceste lucruri ar trebui să fie discutate cu părinţii prima oară, pentru că ei te cresc, ei...ar trebui să te fondeze, nu ştiu să explic bine.”

  • Pe măsură ce invitaţii prezintă tot felul de argumente, adolescenţii din public simt nevoia să intervin. O elevă ia apărarea profesorilor, faţă de care vede un comportament total inadecvat, alta se ridică dintr-odată şi întreabă: „Noi ce putem să facem? Mie mi-ar plăcea să apară ore de educație sexuală în liceu sau să vorbesc cu părinții, dar ce putem face concret?”. „Nu cred că există o reţetă”, îi răspunde Vintilă Mihăilescu, „ca şi în iubire.” Fata îl ignoră şi spune mai departe: „ Haideți să facem, nu știu, o petiție, să semnăm 100.000 de oameni şi să se accepte legea asta.”

  • O profesoară cere microfonul pentru un discurs. În esență, ea crede că statul își face treaba - adică a introdus opționalul „Educație pentru sănătate” -, însă e loc de mai bine - adică ar trebui să extindă opționalul în așa fel încât să trateze mai bine tema sexualității. În rest vorbește alambicat. „Dacă nu-ți cunoști propria sănătate, n-ai cum să-ți pui problema sexualității,” - arată spre cel mai apropiat elev: „pentru că dacă eu mă apropii de acest om și îmi permit să-i fac ochi dulci și nu țin seama de faptul că, sărutându-mă cu el, provoc în el o pre-erecție și că, dacă insist suficient de mult, s-ar putea să-l aduc într-o stare de erecție, dacă eu nu sunt conștientă de treaba asta, înseamnă că nu cunosc suficiente amănunte despre sănătatea reproducerii.”  

  • „Dacă-mi pun problema doar a sexualităţii - cum să-l fac pe cutare de doi lei, sau el să mă facă pe mine de doi lei -, asta e o chestie simplă”, continuă profesoara. „Dincolo de aspectul ăsta, vă rog să înţelegeţi că sexualitatea este o felie din sănătatea fiecăruia. (...) Nu e suficient să pui un mulaj de plastic pe masă şi să-i arăţi [elevului] cum se pune prezervativul. Dacă nu-i spui că, la orice contact sexual, zona din jurul organelor genitale este contagioasă, înseamnă că l-ai minţit. Tu-i spui doar că-şi pune căciuliţa şi este protejat. Nu-i adevărat în totalitate. Deci haideţi să pledăm pentru comunicarea totală. Pune-ţi căciuliţă - nu-i suficient, ai să te alegi cu altă boală, care zace de jur împrejurul organelor genitale. Oriunde pui degetul, pe corpul tău sau în altă parte, se înregistrează nişte microbi, microorganisme, cum vreţi voi să le spuneţi, bacterii, fungi, ciuperci, ce-o mai fiind pe-acolo, viruşi. Deci vă rog să nu ne minţim singuri. Trebuie să te cunoşti pe tine; că l-ai făcut pe ăla de doi lei, n-a ieşit nimic.”

„Acceptarea ideii de sexualitate și de viață sexuală în rândurile tinerilor este foarte mică. De cele mai multe ori se întâmplă să existe o prejudecată față de cei care și-au început viața sexuală - ei sunt cumva excluși, părinții își feresc copiii de acei tineri.”

 

- Un elev din public

  • F. Buhuceanu: „Câţi dintre voi aţi făcut cursul opţional de educaţie pentru sănătate?”. Câteva mâini pe sus. „Când aţi făcut acel opţional, câţi dintre voi aţi primit informaţii cu privire la educaţie sexuală propriu-zisă în acele ore? Două mâini? Deci despre asta vorbim, doamna profesor. E minunat că avem un opţional, e minunat că am avut profesori bine pregătiţi.” „Dacă pun glera pe masă şi arăt cum se pune în vagin o gleră”, se aude pe fundal profesoara, peste care intervine elevul Luca Onică: „Vrem informare totală, completă. Și a sănătății, și a sexualității, și a minții.”

  • O altă profesoară vede un exemplu de bună comunicare tocmai faptul că profesori, elevi și părinți au venit împreună la acest film - în care ea vede nu doar un prilej de discuție pe tema educației sexuale, ci și o lecție despre „acceptare, prietenie la un rang foarte înalt”, despre „cum se organizează un miting, despre curajul de a ieși în stradă și de a-i chema și pe alții să fie alături de ideile și de convingerile tale”. Cât privește educația sexuală, „eu nu aș vedea acest lucru așa: marți la ora 10 am oră cu 36 de elevi odată. Cred că e ca la psihiatru, ca la psiholog - o astfel de educație ar fi mult mai benefică dacă s-ar face pe grupuri restrânse. Și ea nu poate fi impusă din partea noastră, din partea ministerului, din partea părinților, din partea asociațiilor. Trebuie să vină de la persoana în cauză, de la elev - să-și dorească să facă așa ceva. Așa cum nu impunem religia, nu putem să impunem nici educația sexuală (...)”

  • C. Petrescu (medic psihiatru): „Educația sexuală nu începe la gimnaziu, începe pe la vârsta de doi-trei ani. Vorbim mult de abuz sexual asupra copiilor în ultimii ani. Ca să pot să fac prevenția abuzului sexual, trebuie să fac încă de la vârste mici educație pentru sănătate și sexualitate. Copiii intrați în școală cu aceste noțiuni deja învățate - din familie, din grădiniță, din clasele mai mici - vor putea să reziste, chiar și în număr de 36, unei ore de educație sexuală fără să provoace prea tare rușinea profesorului.”

  • Un adolescent simte nevoia să intervină, să facă o mea culpa generaţiei sale, să spună că totul trebuie să înceapă de la elevi: „Acceptarea acestei idei de sexualitate și de viață sexuală în rândurile tinerilor este foarte mică. De cele mai multe ori se întâmplă să existe o prejudecată față de cei care și-au început viața sexuală - ei sunt cumva excluși, părinții își feresc copiii de acei tineri și, că tot s-a vorbit de acceptare, simt că asta este problema mai mare. Noi înșiși, tinerii, nu putem să ne acceptăm între noi, să comunicăm cum trebuie și să ne gândim cum să facem să ne fie nouă bine. Pot foarte ușor să dau vina pe sistem că nu mi-a dat educație sexuală la școală, dar e mai mult de datoria mea, dacă sistemul nu-mi dă chestia asta, să fac eu singur.”

  • O fată se ridică şi spune că discuţia i se pare inutilă. „Eu mă întreb ce pot eu să fac. Eu am făcut ceva. M-am dus la o organizație de voluntariat și voi merge în școli, voi vorbi despre educație pentru sănătate pe toate planurile - asta am făcut eu concret. Nu putem să filosofăm despre ce nu poate să facă ministerul, despre cum nu se introduc orele de educație sexuală în școli. Eu am făcut ceva, fiecare om poate face câte ceva.” O colegă nu e de acord: „Trebuie să vină cineva și să ne oblige să ascultăm, pentru că e spre binele nostru. Așa cum și părinții ne spun nu poți să te duci afară după 10 seara, că sunt pedofili, pot să te violeze, așa trebuie să vină cineva să ne spună ce să facem, pentru că suntem minori, suntem ușor de manipulat.”

  • O profesoară întrerupe discuția printr-un rant indescifrabil. După ce spune că relația maestru-discipol a dispărut din școală și, odată cu ea, respectul pentru profesori, se mută în era lui Dimitrie Gusti și-a monografiștilor cărora le-a fost maestru. „Gusti i-a format pe monografiști și, în sensul cel mai bun al cuvântului, monografiștii n-au fost niciodată manipulați. Vorbim de Mirca Vulcănescu, de Golopenția și de toți care erau acolo - n-au făcut parte din UASCR-ul care a fost influențat de legionari și xenofobi. Gusti atrage atenția că introducerea în țară a unor revirimente sau a unor legi care nu se potrivesc felului nostru de-a fi duce la fenomenul de nihilism. Vreau să vă spun - cu acest fenomen mă confrunt eu acum în societatea românească. Sunt oameni de vârsta mea, sunt oameni chiar mai tineri - cunosc doctorițe de 40 de ani, doctori de 40 de ani - care, în ciuda faptului că există această extraordinară posibilitate de comunicare, îți răspund la telefon peste trei zile. Este o frică de a accepta realitatea. Și realitatea nu este numai sexualitate brută, pentru că românul are pentru iubire n forme…”

Vintilă Mihăilescu

V. Mihăilescu o oprește: „Cred că putem să ne oprim la frica de a accepta realitatea.”

Cum sala trebuie evacuată pentru un alt eveniment și nu mai e loc de intervenții, mama unui elev - membră a Societății de Educație Contraceptivă și Sexuală -, o femeie fâșneață, se ridică să-i anunțe scurt pe ceilalți, înainte să plece, că găsesc pe net o grămadă de resurse din care se pot informa, gen „Tineri pentru Tineri” sau „Sexul versus Barza”. „O să învățați singuri, pentru că deocamdată n-aveți încotro. Lăsați ministerul, că nu face oricum nimic. Puteți să comunicați cu toți oamenii care sunt de partea cealaltă a site-urilor și conturilor de Facebook și o să vă răspundă la întrebări, totul este super confidențial. Așa că mult succes, fiți autodidacți!”.

În timp ce lumea se ridică să plece, profesoara care-a pomenit de Gusti a încheie, la fel ca filmul 120 BPM, într-o notă tristă: „Dragii mei, singurătatea este foarte greu de dus. Vreau să vă spun că în America, când ne-am dus acolo, există psihiatri la toate nivelele, dar nu există prietenie. Așa că, vă rog, apropiați-vă de prieteni. Toate bune.”

 



Filmul „120 BPM/bătăi pe minut” rulează începâbd de astăzi în cinematografele din România.

text de

fotografii de

  • Adi TudoseAdi Tudose

    Fotograf. Și-a tatuat pe braț o rățușcă super-erou.

26 January 2018 ora 13:00


Tag-uri


X Revista Scena9