Salon - Bibliotecă

Ce spune biblioteca ta despre tine?

de Luiza Vasiliu, ilustrații de Sorina Vazelina

„Bibliotecile mele sunt un soi de autobiografii multietajate, fiecare carte păstrând în ea momentul în care am citit-o pentru prima oară. Însemnările scrijelite pe marginea albă, data trecută câteodată pe pagina de gardă, biletul de autobuz șters, însemnând o pagină din motive acum misterioase - toate încearcă să-mi amintească acum de cel care eram atunci. De cele mai multe ori, eșuează. Memoria este mai puțin interesată de mine decât de cărțile mele și mi se pare mai ușor să-mi amintesc povestea pe care am citit-o odată, demult, decât pe tânărul care i-a fost cititor.”, scrie Alberto Manguel, eseist și istoric pasionat al lecturii și cărților, în superba Sfârșitul bibliotecii mele, proaspăt apărută la Editura Nemira în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

Și pentru că Nemira a plănuit luna asta o campanie în jurul cărții lui Manguel, am sărit și noi să punem umărul. Argentinian călător prin lume și în spațiul dintre paginile cărților, puștiul care-i citea lui Borges în apartamentul lui din Buenos Aires, și care a ajuns, jumătate de secol mai târziu, directorul Bibliotecii Naționale din Buenos Aires, Alberto Manguel e convins că biliotecile noastre spun mai multe despre noi decât am putea crede. Așa că am întrebat câțiva oameni unul și-una cum arată biblioteca lor, ce-au pus în ea, care-i cartea cea mai de preț și orice mai consideră că răspunde la întrebarea Ce spune biblioteca ta despre tine? De la „varză” la „loc de întâlnire”, de la cutii la spații generoase, de la Billy la Kindle, bibliotecile închid în ele și-o parte din viața noastră.

P.S. Am lăsat și „â”, și „î”, pentru că, până la urmă, și asta spune ceva ;)

Foto: Nemira

Dan Nicolaescu, inginer, co-fondator al librăriei Anthony Frost

Îmi place să citesc. Cumpăr, din păcate, mai multe cărți decât reușesc să citesc și încerc să mă ascund în spatele anti-bibliotecii lui Eco, mințindu-mă că, și pentru mine, cărțile necitite sunt mai importante decât cele citite. Știu că, de fapt, nu fac altceva decât să-mi amplific complexul de impostură și frica de ridicol.

Ce spune biblioteca mea despre mine? Habar nu am. Am, însă, acest obicei (prost?) – de fiecare dată când intru prima oară în casa cuiva, cercetez pe ascuns cărțile aflate la vedere. Dar nu mai judec oamenii după biblioteci, după cărți citite sau nu. Pentru că am constatat cu stupoare, chiar cu groază, faptul că, uneori, lecturile nu te ajută la mare lucru. *)

Așa că nu încerc decât să păstrez o direcție cât de cât clară, cel puțin în zona ficțiunii, pornind de la W.G.Sebald (pe care am început să-l citesc acum câțiva ani) și să țin o linie „sebaldiană” (dacă se poate numi așa) prin Teju Cole, Daša Drndić, Ben Lerner, Jenny Erpenbeck sau Agustín Fernández Mallo.

*) Te cam cuprinde groaza atunci când vezi un filozof care o consideră pe Hannah Arendt o simplă propagandistă sau un intelectual important care-l invocă pe Frege în explicarea și promovarea unui referendum rușinos... Și atunci îți vine să te întrebi -- ce spun bibliotecile lor despre ei?

Detaliu din biblioteca lui Dan

Ona Frantz, scriitoare, traducătoare de Orwell, Roth, Hemingway etc.

Biblioteca mea-i o varză. 😊

Nu, serios, e o varză cu multe foi vraiște, împănate cu de toate. Prin și printre șiruri, vrafuri, mormane, piramide și catacombe de dicționare, enciclopedii, cărți de popularizare a științei și SF-uri se ascund suveniruri vikinge, jucării de pluș, romane neterminate, hărți și probabil ruleta pe care n-o mai găsesc de ceva vreme – dar lasă, că n-am nevoie de ea, știu exact cît măsoară bucata de perete încă neacoperită și cîte corpuri Billy de la Ikea mai încap acolo (puține rău). În fiecare zi mă întreb dacă n-ar trebui să-mi fac un catalog. Altfel, la ce bun să ai un dicționar poliglot de industrie și tehnologie chimică, dacă nu-l găsești cînd îți trebuie sau uiți că-l ai? Și de ce ți-ai cumpărat Zero de la tîrgul de carte dacă, conform așezării alfabetice de la secțiunea știință, a ajuns pe rîndul din spate și-n consecință ai mai cumpărat-o o dată și de pe net?

Așadar, ce să zică despre mine biblioteca mea? Că gătesc binișor, dar, frățioare, cineva trebuie să spele vasele după mine! Dust if you must…

Biblioteca-varză a Onei

Mihai Iovănel, critic literar, scrie despre cărți în fiecare luni pe Scena9

Biblioteca mea spune despre mine că sunt biblioman, adică sufăr de bibliomanie – afecțiune reductibilă la achiziționarea compulsivă de cărți. Mă identific cu fascinație și oroare în mania lui Peter Kien, profesorul nebun din Orbirea lui Elias Canetti, care nu poate ieși din casă fără a-și umple geanta cu cărți. Din pricina felului SM în care sunt tratate cărțile în acest roman, n-am putut să-l parcurg niciodată de la cap la coadă; probabil că l-am citit de 5-6 ori în total, dar obținând această cifră din suma lecturilor fragmentare.

Problema bibliomaniei este că de multe ori ea n-are de-a face cu conținutul cărților. Borges spunea că atunci când cumpărăm o carte achiziționăm nu conținutul acelei cărți, ci doar posibilitatea de a-l consulta. Mulți bibliofili se opresc la forma cărților colecționate – ediție, tiraj, semne particulare etc. reprezintă pentru ei indicii mai importante decât informația textuală propriu-zisă.

Din fericire, nu sunt bibliofil. Am depășit de mult faza în care sufeream pentru un colț îndoit (dar continuă să mă scoată din minți cărțile subliniate cu pixul). Din rațiuni de spațiu, mi-am fragmentat biblioteca de multe ori, încercând să păstrez doar volumele care se încadrează în proiectele mele proxime. Din păcate însă (cel puțin din acest punct de vedere), aceste proiecte au fost în ultimii ani Dicționarul general al literaturii române, în opt volume, la care lucrez în cadrul Institutul „G. Călinescu”, și o istorie a literaturii contemporane la care am scris în timpul liber. Deci a trebuit să strâng cărți care compun liste extrem de eterogene. Biroul de la institut e ticsit de vreo 2000 de volume. În apartamentul în care locuiesc mai am vreo 1500-2000. Sper ca următoarele proiecte să fie mai degrabă intensive decât extensive.

Dar în momentul de față îmi consider tabletele Kindle și iPad principalul corp al bibliotecii. Ele dețin o mobilitate pe care bibliotecile pe hârtie o subminează. Desigur, există și dezavantaje ale bibliotecilor virtuale despre care am vorbit pe scurt aici. Dar acestea rămân totuși minore.

La ce cărți țin cel mai mult? O ediție din 1960 a basmelor lui Hauff, ilustrată de V. Sturmer. Plus o ediție din Borges, Cartea de nisip, apărută la Univers în 1983. 

Adaug și colecția „Level”, cele câteva numere din „Jurnalul SF” pe care am reușit să le cumpăr (din fericire, am în pdf cea mai mare parte a seriei), câteva ediții din Almanah „Anticipația” (în special 1993 și 1995). Mă gândesc cu afecțiune și nostalgie la colecția Nautilus de la Nemira din prima parte a anilor 90. Așadar, lucruri pe care le asociez cu perioada copilăriei (Hauff) și adolescenței. Astăzi mai citesc relativ puțin SF.

Desigur, am și câteva ediții rare, cu autografe, însemnări etc. De pildă, prin 2000 am cumpărat cu 2 lei în anticariatul de la Litere un volum paperback cu autograful lui John Updike pentru Horia Lovinescu. Încă îl mai am, dar la altele de felul acesta am renunțat de-a lungul timpului. De fapt, biblioteca mea e compusă în cea mai mare parte din volume pe care nu le mai am sau la care nu am acces. Dar, după cum ne învață Marx, proprietatea este un concept destul de relativ, așa că nu le exclud nici pe ele atunci când mă gândesc la biblioteca mea.

Biblioteca-Kindle

Suzana Dan, artistă, de văzut până pe 25 aprilie la White Cuib în Cluj-Napoca, cu expoziția „Odious paintings for odious times”

Dintotdeauna am asociat ideea de bibliotecă nu cu o piesă de mobilier în care sunt aranjate frumos cărțile, ci mai degrabă cu unul dintre elementele care musai ar trebui sa fie în acea „room of one’s own”, un spațiu de lucru precum minunăția de cottage a lui Roald Dahl. Orice grămadă de cărți pentru posesorul lor devine o bibliotecă, iar forma în care stau ele spune multe despre stăpânul lor. Ciudat este că nu mi-am pus problema asta pînă cînd am primit întrebarea „Cum arată biblioteca ta?”. Atunci mi-am dat seama că este varză, da, am o bibliotecă varză, așa ca mine. Cărțile sunt împrăștiate în cutii și după mine car constant cîteva exemplare la care țin foarte mult. În plus, am pierdut o mulțime de cărți pe care le iubeam mult, dar le-am împrumutat bazîndu-mă pe memoria mea de elefant care se pare că funcționează doar în cele mai stupide privințe. O singură dată am avut norocul să am o bibliotecă numai a mea, la atelier, unde am un prici înfundat în colțul camerei și în al cărui perete sunt încastrate doua rafturi ghiftuite cu cărți. Locul ăla a fost singurul refugiu „doar pentru mine” unde lumina zilei nu ajungea deloc și în care apăsările cotidiene nu prea își băgau nasul. Tot acolo am încheiat un capitol din viața mea care a „închis” definitiv și camera.

Biblioteca-varză a Suzanei

Constantin Vică, lector la Facultatea de Filosofie a Universității București și director adjunct al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată

Biblioteca mea e acum în două locuri, în tranzit, de aceea îmi e întrucâtva rușine să vorbesc despre ea. Crește fără încetare, e mai colorată pe zi ce trece (tiparul modern în China ajută), dar se vede că n-o mai îngrijesc ca pe vremuri. Era destul de incompletă și atunci ca să o laud că-i diversă, dar acum a ajuns un talmeș-balmeș fără speranță. Totuși, își face treaba, memorie extinsă de foarte lungă durată. Mai greu e să-mi amintesc unde-i amintirea depozitată, dar pentru aceasta avem notițe în telefoane și computere, nu?

După cum se vede și în imaginea cu rost de sinecdocă, alandala e cel mai bun predicat al bibliotecii, ca extensie a mea și grădină-a desfătării vieții mele. A apărut și crește după interese obsesive și pasiuni trecătoare, după disponibilitate și noroc, după moment și după căutare. Ce se vede e o părticică din două fluxuri permanente de lectură (categoria „cărți-cu-care-te-întâlnești-de-mai-multe-ori-pe-an”), unul de teorie și filosofie politică, altul de etică, tehnologie și medii digitale. Visez la ziua când voi repune în ordine toate fluxurile aducând/adunând cărțile iar împreună. Acum e un haos generativ, sper.

Acum câțiva ani am luat virusul XIX și caut să adăpostesc, când prind, câte-o carte din Tipografia lui Eliad, citită și de pașoptiști la Bucaresci, la mine printre rafturi.

Cele două fluxuri de lectură ale lui Constantin

Lea Rasovszky, artistă, co-fondatoare MATKA

Biblioteca mea este un loc de întâlnire. Aici se întâlnesc mai multe instanțe din mine, lucruri esențiale care compun universul meu interior, mare parte a informațiilor de care am nevoie pentru a înțelege ce simt despre lumea asta: artă, cărți cu povești, albume cu fotografii ale altor oameni, fanzine-uri religioase bizare, viniluri exclusiv cu muzică clasică (o întâmplare), cărți illustrate oribil de frumos, obiecte-martor ale umanității așa cum e ea atunci când nimeni nu o vede. Și alte chestii.

Asta plus internet egal teren fertil pentru cercetare artistică forever.

Cumpăr constant cărți, de obicei din târguri sau anticariate – acolo se află sursele cele mai sincere și surprinzătoare. Cumpăr constant nu din instinct compulsiv, pur și simplu îmi plac foarte multe chestii, cărțile sunt obiecte puternice și îmi doresc să le am aproape în cabinetul meu de curiozități/studio.  

Mai există o bibliotecă mai extinsă și mai structurată, care se va materializa curând în noua casă. Am emoții. Principiul e același, o proporție sănătoasă de kunst, Jung și junk magic.

Biblioteca-magie a Leei

Andrei Dósa, scriitor, de citit „Ierbar”, primul lui roman, dar și cărțile de poezie

Biblioteca mea e scindată. O parte dintre cărţi sunt la Bucureşti, restul la Braşov. Dacă ar fi să fac o diagramă circulară, ea ar arăta destul de pestriţ. Din ea fac parte cărţi moştenite de la bunici, cum ar fi Istoria Lumii, editată de Tolnai la sfârşitul anilor 1920, începutul anilor 1930, cărţile primite sau preluate din rafturile părinţilor, cum ar fi cele din colecţia Romanul secolului XX etc. Ca fapt divers: la un moment dat, într-o vacanţă, tatăl meu mi-a spus că ar fi fain să fac o bază de date cu toate cărţile pe care le aveam în casă. Am muncit cam o lună la asta. Nu mai ţin minte dacă am dus proiectul la bun sfârşit, nici numărul exact de cărţi la care ajunsesem, oricum cred că în jur de trei mii. Apoi, în corpul nou de bibliotecă sunt primele cărţi cumpărate de mine, albume de artă, antologii de poezie, romane. În Bucureşti, în cei şapte ani de când stau în aceeaşi chirie, am reuşit să umplu toate rafturile disponibile. Prin 2009 mi-am pus prietena să cumpere de la Gaudeamus (eu nu am reuşit să ajung) toate cărţile de poezie ale poeţilor de care auzisem şi care mi se păreau valoroşi. Sunt zeci de cărţi pe care le-am cărat de la Bucureşti la Braşov cu trenul. Cele mai valoroase, pentru că nu mă pot opri la una singură, sunt antologiile de poezie americană pe care le-am cumpărat după ce am încheiat cele trei luni şi jumătate de muncă în Statele Unite prin programul work and travel şi am plecat la New York pentru a-mi petrece acolo ultimele două săptămâni de şedere legală. În curând, sper ca cele două părţi ale bibliotecii mele să se reunească la Braşov.

Biblioteca-scindare a lui Andrei

Grigore Vida, cercetător la Secțiunea de Științe Umaniste a Institutului de Cercetare a Universității din București, traducător de Descartes și Francis Bacon

Vine o vreme în viața unei biblioteci când nu mai contează doar conținutul, ci și forma. În cazul meu s-a petrecut în câțiva pași. Demult, în vizită la un prieten, am remarcat că are multe cărți pe care le aveam și eu, numai că ale lui erau frumoase și albe; albe ca niște statui grecești... M-am decis atunci să nu mai îmi iau decât cărți bine păstrate, iar pe cele îngălbenite să le înlocuiesc. Apoi, am realizat la un moment dat ce diferență mare e între o carte broșată și una legată. Primeia i se formează cute pe cotor, din ce în ce  mai adânci cu cât e mai citită, ca ridurile unui obraz care îmbătrânește; a doua e robustă, trainică, de citit în tranșee. În sfârșit, toată viața am aranjat cărțile pe domenii și subiecte, până acum câțiva ani, când mi-am dat seama că formatul cărții trebuie să decidă, așa încât fiecare raft să fie „stors” de tot spațiul pe care îl poate oferi. Dar îmi plăcea și cum stăteau încolonate seriile de opere sau colecțiile, spre deosebire de spectacolul cam pestriț oferit de aranjarea pe epoci, să zicem. Țin să spun totuși că disprețuiesc bibliotecile-bibleou; le-am asociat mereu acele volume false menite să ascundă o ușă secretă în castele. Nu-mi plac însă nici bibliotecile-instrument-de-lucru: mi se pare îngust ca biblioteca să oglindească strict specializarea. Când merg la librărie sau anticariat, mă uit, firește, la domeniile de care mă ocup (istoria filosofiei și a științei), dar o categorie importantă este și „N-ar fi imposibil s-o citesc la un moment dat”. Așa că, în ce mă privește, biblioteca mea spune despre posibil aproape la fel de mult cât despre real; e singurul meu argument când sunt acuzat de hoarding. Mărturisesc însă că unele cărți mă fascinează prin cât de depărtate pot fi de aproape orice interes – și îmi mai cumpăr și din aceastea, dar cu măsură: mi-am cumpărat 10 volume din seria Izvoarele Răscoalei lui Horea, dar operele lui Lenin în 60 de volume parcă e totuși prea mult...

Detaliu din biblioteca lui Grigore

text de

  • Luiza VasiliuLuiza Vasiliu

    Editor coordonator. I-a cântat Nick Cave o piesă la un concert. Mai multe despre Luiza, aici. O găsiți la luiza@scena9.ro. 

ilustrații de

  • Sorina VazelinaSorina Vazelina

    Ilustrator. E una jumătate designer grafic, un sfert ilustratoare și o pătrime autoare de benzi desenate.

23 April 2019 ora 13:00


Tag-uri


X Revista Scena9