Marți, 27 martie, a avut loc la Teatrul Național din București a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo. Peste 500 de membri activi ai industriei cinematografice din România - sunetiști, scenografi, scenariști, producători, machiori, critici, compozitori de muzică de film, jurnaliști, organizatori de festivaluri, distribuitori, monteuri, costumieri, operatori, directori de casting, actori, regizori - au votat premiile de anul ăsta. Un an bun pentru documentar, mai puțin bun pentru rolurile feminine (scrise destul de străveziu) și foarte bun pentru Un pas în urma serafimilor (r. Daniel Sandu), care a primit 9 trofee la Gală, inclusiv pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun actor în rolul principal (Vlad Ivanov <3). Palmaresul complet, aici.

Înainte de gală, am întrebat 7 critici de film ce film românesc ar păstra din 2017. Răspunsurile lor alcătuiesc un palmares paralel, cu mai mulți câștigători și cel puțin un film pe care trebuie să-l vedem la cinema vara asta.

Filip Standavid - „Un comentariu exasperat asupra imposibilității stabilirii adevărului”

Mihai Moldoveanu a fost oficial condamnat pentru crimă (asasinarea unui taximetrist orădean, Adalbert Nagy, în 1995); în exact aceeași seară, un al doilea șofer de taxi a fost agresat și tâlhărit de doi dintre cunoscuții lui Moldoveanu. Fostul ofițer MapN a executat cea mai mare parte a pedepsei de peste 20 de ani de închisoare, a fost eliberat condiționat relativ recent și continuă să se declare nevinovat și victimă a unui proces (a unui șir de procese, mai exact) incorect.

Realizat de Ileana Bîrsan și de Claudiu Mitcu, Procesul evită capcana partizanatului și a simplificării excesive: cazul e al naibii de încurcat (așa că privitorul trebuie să fie mereu „în priză”), mărturiile celorlalte două persoane implicate lipsesc, reprezentanții Procuraturii, judecătorii și criminaliștii refuză să se pronunțe.
Conștienți că perspectiva riscă să fie unidirecțională (deci fatal incompletă), Bîrsan și Mitcu aleg să strângă fiecare bucățică de informație disponibilă, să urmărească ședință cu ședință mersul procesului și să se întrebe, laolaltă cu spectatorul, cum pot fi ignorate sau eliminate probe în favoarea acuzatului, ce indică omisiunile și „inovațiile” din cursul anchetei inițiale și ce-ar putea să indice omisiunile sau dezvăluirile cu jumătate de gură ale lui Mihai Moldoveanu.

Bazându-se în parte pe obișnuitele interviuri cu împricinatul și pe secvențele filmate la tribunal, la arestul Poliției Capitalei ori în ziua eliberării, Procesul apasă însă semnificativ și extrem de curajos pedala atunci când utilizează ca atare materialele filmate de arhivă.

Frisonantă de-a dreptul e o „reconstituire” din 1996 pe parcursul căreia Moldoveanu își semnează, de fapt, propria condamnare – nu poți fi sigur nici măcar pentru o secundă de verdicitatea celor spuse de toată lumea în respectiva înregistrare video, iar rezultatul este ceea ce englezul numește un film „mind-bending” (care-ți pune creierii pe moațe), un comentariu exasperat asupra imposibilității stabilirii adevărului: imaginile trădează, dar altceva decât încă o succesiune de imagini (filmul de-acum) nu avem la dispoziție.
Procesul depășește astfel cu mult convențiile genului (oricum, orice documentar care-și merită numele mai degrabă pune întrebări decât să ofere răspunsuri) și își chestionează perplex propriile metode, practici și limitări. Vara trecută, în cea mai tensionată sesiune de întrebări și răspunsuri la care-am asistat de când merg la TIFF, realitatea bezmetică în care ne ducem cu toții zilele a mai sărit  – încă o dată! – de pe șine atunci când chiar subiectul documentarului i-a întrebat pe realizatori de ce au făcut acest film.

Trailerul filmului „Procesul”, din 13 iulie la cinema

Ionuț Mareș - „Cel mai răscolitor film românesc”

Cred că cel mai ambițios și răscolitor film românesc lansat în 2017 în cinematografe a fost Ouăle lui Tarzan, noul documentar al lui Alexandru Solomon. Regizorul iese din prezentul și trecutul României (și, implicit, din zona sa afectivă de confort), pe care le-a investigat în filmele precedente. Și se duce tocmai în Abhazia, republică autoproclamată independentă din Georgia, un loc greu de definit și simbolic pentru evoluția tulbure a întregului spațiu fost sovietic. Un film cu multe straturi de semnificații, pentru că portretul institutului de experimente pe maimuţe de la Suhum și al cercetătorilor de acolo devine un bun pretext pentru o meditație asupra istoriei și ştiinţei, dar și asupra utopiilor de care s-a lăsat ispitit omul de-a lungul timpului. Nu atât despre maimuţe este vorba în Ouăle lui Tarzan, cât despre om. Pentru că centrul de primatologie funcţionează, în tratarea subtilă a lui Alexandru Solomon, ca o metaforă pentru fostul totalitarism comunist, dar și pentru prăbuşirea acestuia.

Imagine din „Ouăle lui Tarzan”

Georgiana Mușat - „O experiență reflexivă”

În 1996, Mihai Moldoveanu a fost condamnat la 25 ani de închisoare pentru o crimă pe care susține că nu a comis-o. Pentru asta, s-a zbătut să-și dovedească nevinovăția: s-a luptat cu sistemul judiciar, a dat în judecată statul la CEDO, s-a apucat de Facultatea de Drept. Fără ca realizatorii să aibă acces la punctul de vedere al autorităților, documentarul Procesul se concentrează numai pe depozițiile lui Mihai Moldoveanu din trecut (reconstituiri filmate de poliție, declarații scrise, înregistrări televizate etc) și mărturiile din prezent, ele însele începând, treptat, să se contrazică. Eficiența montajului (care nu e în niciun fel părtinitor cu subiectul, încearcând să arate anomaliile sistemului, nici nu pornește spre o culpabilizare a lui Moldoveanu) transformă filmul într-o experiență reflexivă. Poate că nu angajează spectatorul să ofere o rezoluție, însă îl face atent la toate detaliile expuse, descoperind, pe parcurs, nuanțe și contradicții atât în discursul lui Moldoveanu, cât și în denaturările poliției. Titlul documentarului nu e în niciun fel întâmplător: procesul lui Moldoveanu, deși în lipsă de probe, diluat de-a lungul anilor, îl apropie de experiențele lui Josef K. În condițiile recente în care un bărbat n-a reușit să le dovedească autorităților că e viu, pentru că n-a depus o cerere unde trebuia, documentarul realizat de Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan e cu atât mai relevant.

Oana Ghera - „Un minunat scurtmetraj de animație”

Cu speranță privind spre viitor, de la Gopo 2018 păstrez Cel mai bun client, un minunat scurtmetraj de animație regizat de Serghei Chiviriga. Pentru că, înainte să discutăm despre canon și capodopere, mi se pare esențial să înțelegem că cinemaul românesc are nevoie de o diversificare stilistică, de nume și de idei noi, pentru a deveni relevant pentru un public larg și sustenabil ca industrie. Și, într-un fel, nominalizările la premiile Gopo demonstrează că primul pas a fost făcut – trei debuturi în lungmetraj (Un pas în urma serafimilor, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor și Marița, toate nominalizate și în afara secțiunii debut), fețe noi pe lista nominalizaților la premiile de actorie (Voica Oltean, Diana Spătărescu, Ștefan Iancu, Ali Amir si restul găștii de serafimi) și o selecție de documentare puternică și eclectică. Poate pariul meu e câștigător și-n câțiva ani vom avea și-o selecție pe măsură de filme de animație.

Imagine din „Cel mai bun client”

Cristi Luca - „Să nu deplângem lipsa capodoperelor”

Dacă ar fi sa aleg un singur film, probabil ar fi Ouăle lui Tarzan în regia lui Alexandru Solomon. Mi se pare important pentru a înțelege mecanismele utopiei și ale felului în care ne trecutul ne influențează mai mult decât conștientizăm. În schimb, mi-e greu sa prezic care dintre filmele nominalizate anul acesta va rămâne în vreun canon. Numărul producțiilor bune e mare și cred ca e mai sănătos sa privim lucrurile relaxat decât sa deplângem lipsa capodoperelor. Acum douăzeci de ani, nu aveam de nici un fel. Între timp s-au schimbat lucrurile.

Trailer „Ouăle lui Tarzan”

Dragoș Marin - „Cea mai viscerală experiență de cinema de anul trecut”

La prima vedere, documentarul Procesul se poate așeza confortabil în paradigma genului true crime, care se bucură în ultimii ani de o reînnoită popularitate. Cazul lui Mihai Moldoveanu, condamnat în 1996 pentru uciderea unui taximetrist, în urma unor simulacre de anchetă și proces, are una dintre cele mai halucinante desfășurări din istoria post-decembristă a justiției din România. Moldoveanu însuși, care între timp a absolvit Dreptul și este capabil să vorbească ore în șir despre cele mai mici detalii ale cazului său, e un protagonist ofertant: înarmat cu schițe și fotografii, are rodajul omului care a bătut la porțile tuturor instituțiilor posibile, în căutarea unei maniere de a-și demonstra nevinovăția folosind instrumentele legii, iar un Q&A cu el la sfârșitul proiecțiilor filmului funcționează ca o extensie a sa, cu final imposibil de prezis. De departe cea mai viscerală experiență de cinema pe care am trăit-o anul trecut. În iulie va intra și în circuitul de distribuție.

Mihai Moldoveanu în „Procesul”

Alexandra Olivotto - „Un film care deschide drumuri”

Un pas în urma serafimilor, de Daniel Sandu. L-aș pune deoparte, pentru că e o schimbare de paradigmă care deschide drumuri. Pentru că e o sublimare a autobiografiei în ficțional care lasă în urmă frustrările personale și știe să vorbească pe limba celui care privește, nu a celui care produce „tabloul". Pentru că știe să jongleze cu registrele în același timp în care dezvăluie mecanica abuzului și resorturile corupției cu care tinerii ajung să se obișnuiască pentru a-i face față. Pentru că nu cedează impulsului de a demoniza, ci intră în domeniul studiului de personaj. Pentru că realizează un echilibru dificil între imaginea de ansamblu și individualitate. Pentru că Vlad Ivanov nu interpretează un personaj negativ tragic. Nu în ultimul rând, l-aș alege pentru verva povestirii (inclusiv umorul) și coloana sonoră.

Vezi filmul pe Vimeo on demand

Trailer „Un pas în urma serafimilor”