Istorie / Holocaust

Cimitirul din centrul Bucureștiului distrus de Ion Antonescu

de Adrian Cioflâncă

Publicat pe 9 aprilie 2019

Pe fondul distrugerii a 73 de morminte din cimitirul evreiesc din Huși, la mijlocul lunii martie, și a declarațiilor antisemite ale viceprimarului Capitalei, scoatem la lumină o istorie mai puțin cunoscută despre memorie și oameni.

Undeva, în zona Pieței Victoriei din București, se afla în timpul celui de-al doilea război mondial cel mai vechi cimitir evreiesc din Capitală. A fost distrus din ordinul lui Ion Antonescu. Astăzi, doar numele unei străzi, strada Sevastopol, amintește de acest loc al memoriei evreiești.  

Holocaustul nu a fost doar o agresiune asupra evreilor ca ființe, ci și asupra memoriei, a patrimoniului și a morților lor. Regimul Antonescu, pe lângă faptul că a declanșat prigoana împotriva evreilor, alăturându-se genocidului nazist, a întreprins numeroase acțiuni pentru ca urmele existenței evreilor pe teritoriul României să fie șterse. Evreilor le-au fost furate averile, casele, bunurile, actele de identitate și proprietate, Comunităților le-au fost distruse arhivele, simbolurile le-au fost batjocorite, la fel ca și locurile de veci.

Ideea distrugerii cimitirelor evreiești a apărut în perioada guvernării lui Antonescu împreună cu legionarii și a fost pusă în aplicare de Antonescu, după ce a rămas singur la putere.

Înainte ca guvernul să decidă desființarea unor cimitire evreiești, au apărut inițiative „de jos” ale autorităților locale legionare. La Buzău, din inițiativa unui preot și din ordinul ajutorului de primar, a fost expropriat și distrus cimitirul evreiesc din localitate, vechi din 1834. La Ploiești, Primăria a somat Comunitatea Evreiască să desființeze partea nouă a cimitirului, aflată pe un teren care fusese vândut chiar de Primărie în acest scop. La Bacău, un funcționar din Primărie a dispus ca locul destinat înhumărilor din cimitirul evreiesc să fie arat și însămânțat. La Piatra Neamț, autoritățile legionare nu permiteau nici o înhumare în cimitirul evreiesc până la plata unei sume către „Ajutorul Legionar”.

În Consiliul de Cabinet din 8 octombrie 1940, la care erau prezenți șeful guvernului, Ion Antonescu, și miniștri legionari, generalul Antonescu a prezentat dispariția cimitirelor ca o formă de „progres”. „În primul rând, trebuie să scoatem cimitirele din centrele orașelor. Avem, în plin centru al Capitalei, cimitirul «Filantropia» și (cimitirul) din str. Sevastopol”, spunea Antonescu. Când Horia Sima a făcut observația că nu trebuie să fie lăsată impresia că măsura ar fi îndreptată „împotriva religiei lor”, Antonescu s-a repliat pe o poziție igienistă: „Trebuie să-i pregătim pe o chestiune de igienă” sau „Trebuie discutată chestiunea cu Comunitatea Evreilor, punându-le în vedere că este o chestiune de salubritate”. Șeful guvernului a propus o perioadă în care evreii să fie pregătiți pentru această schimbare, urmând ca viitorul cimitir să fie plasat la 100 km de București.

Placă memorială în Cimitirul Evreiesc din strada Giurgiului, locul unde au fost mutate rămășite umane din Cimitirul Sevastopol. Foto Adrian Cioflâncă

În discursul lui Antonescu, idei legate de modernizare, igienism, urbanism și inginerie socială sunt hibridate în discursul naționalist. Așa cum se vede din stenogramele Consiliului de Miniștri, generalul avea idei rudimentare despre guvernare. Autoritar prin excelență, la origine cu viziuni conservatoare (în care religia, familia, educația, morala, disciplina constituiau fundamentul vieții sociale), apoi mergând decis spre fascism, expunea un transformism statist și radical, care preconiza, din motive tactice, o abordare graduală, dar vagă procedural (numea acțiunea sa „reformă revoluționară”, opusă „revoluției de stradă” a legionarilor), și, înainte de orice, subordona toate actele guvernării proiectului naționalist. Proiectul de reorganizare națională pe care îl prefigura însemna purificare etnică sub toate aspectele. Minoritatea evreiască trebuia îndepărtată nu doar ca prezență fizică, ci și ca urmă materială. Arhivele și vestigiile evreiești, cele care arătau o prezență consistentă evreiască pe teritoriul României încă din perioada medievală – în contrast cu discursul naționalist care îi descria pe evrei ca „străini”, „invadatori”, „oaspeți nepoftiți”, „recent veniți” etc. – au fost o țintă predilectă a regimului Antonescu.

Doar cimitirele evreiești din centrul orașelor erau văzute de Antonescu ca o problemă de „igienă” și „salubritate” care necesitau măsuri radicale, nu și cele creștine. Într-o altă discuție dine guvern, din 1 aprilie 1941, așadar după îndepărtarea legionarilor de la putere, Antonescu îi dădea dreptate generalului Radu Rosetti, ministrul Instrucțiunii, Educației, Cultelor și Artelor, care observa că cimitirele creștine din țară sunt ținute într-o stare de „o barbarie de nedescris”.

Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Cimitirul Sevastopol

Ceea ce era valabil pentru cimitirele creștine nu era aplicabil și celor evreiești. Locurile de veci părăsite și neîngrijite erau văzute ca semn al lipsei de respect și preocupare pentru trecut, în cazul cimitirelor creștine, iar, când venea vorba de cele evreiești, acestea erau prezentate ca o amenințare la adresa igienei publice și a modernizării urbanistice.

În vara anului 1942, în București, a început dezafectarea cu forța a cimitirului  din strada Sevastopol, cel mai vechi loc de înhumare a evreilor din capitală și unul din puținele locuri unde evreii sefarzi și cei așkenazi erau în înmormântați împreună. Înființat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cimitirul era închis încă din 1864, iar în 1913 municipalitatea bucureșteană a solicitat prima dată desființarea acestuia. Măsura avea să fie pusă în aplicare abia de regimul Ion Antonescu.

Prima inițiativă a Primăriei Capitalei de expropriere a unor cimitire evreiești din București a avut loc după ședința de guvern din 8 octombrie 1940 pomenită mai sus. Ca urmare, primarul G.I. Vântu i-a convocat pe liderii Comunității și le-a comunicat verbal ordinul de evacuare a trei cimitire evreiești: Sevastopol, Filantropia și Bellu. Pe 17 octombrie 1940, președintele Federației Uniunilor de Comunități Evreiești, Wilhelm Filderman, a trimis prompt un memoriu lui Antonescu. „Religia noastră ne interzice a deshuma morții”, scria Filderman. Apoi observa pe bună dreptate: „Sunt în oraș cimitire ale tuturor cultelor, așa că nu înțelegem pe temeiul cărei legi ni se cere să închidem cimitirele noastre, atunci când cele de alături sau din față continuă să funcționeze...”. „Morții au tot atâta drept la respect cât și cei vii”, mai scria Filderman, încheind prin a aprecia că


„nu poate fi mai crudă suferință decât inegalitatea între morți, suprimarea cultului morților, degradarea religiei noastre și a noastră ca oameni și credincioși, decât a ne vedea împiedicați să ne îngropăm morții potrivit poruncilor Bibliei noastre, atunci când cimitirele tuturor cultelor sunt lăsate să funcționeze atât în centrul orașului, cât și în afară din oraș”.

05. Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Monumentul dr. Iuliu Baras in cimitirul Sevastopol Filantropia din Bucuresti

Ideea desființării cimitirului din str. Sevastopol, nr. 13-15-17 a fost reluată în 1942 și, de data aceasta, pusă în practică. Primăria Capitalei, condusă de generalul Constantin Florescu, i-a înștiințat, în ziua de 12 martie 1942, pe președintele Centralei Evreilor din România, Henry Ștefan Streitman, și pe Jacques L. Goldștein, șeful Secției Cultului, că terenul cimitirului va fi expropriat și că mormintele trebuie mutate. Generalul Florescu a subliniat că mareșalul Antonescu se ocupa personal de această chestiune. Conform celor relatate de Streitman, „Dl. Primar mi-a arătat că nu este posibilă nicio amânare, hotărârea fiind luată chiar de Conducătorul Statului”. Pretextul invocat era un fantomatic plan urbanistic de extindere a Pieței Victoriei peste terenul cimitirului (Planul de sistematizare decretat cu nr. 3458 din 24 decembrie 1941). Aflată sub presiune, Centrala Evreilor s-a conformat „interesului superior, cu tot impedimentul religios, relativ la operațiunea care duce la deshumarea osemintelor, cedând gratuit terenul”.

Consiliul de Reprezentanți și Sfatul Rabinic s-au întrunit deîndată, propunându-și să reziste pe baza argumentației religioase față de tentativa de distrugere a cimitirului în care era înmormântat savantul Iuliu Barasch, alături de rabini iluștri, alte personalități ale lumii evreiești și mii de evrei așkenazi și sefarzi încă din secolul XVII. Au avut loc mai multe discuții cu reprezentanții municipalității, dar fără rezultat. Din tonul liderilor evrei se simte deznădejdea, rămânând puține de făcut împotriva hotărârii samavolnice a regimului Antonescu. Centrala Evreilor, instituția creată chiar de regim pentru a ajuta la punerea în aplicare a măsurilor dictate împotriva evreilor, a fost prima care a cedat, exercitând mai departe presiuni asupra liderilor religioși și ai celor din instituțiile comunitare. S-a făcut simțită și fragmentarea instituțională din lumea evreiască, produsă după desființarea Federației Uniunilor de Comunități Evreiești în decembrie 1941. Acceptându-se gradual ideea că mutarea cimitirului devenea inevitabilă, au fost organizate mai multe comisii pentru a se asigura serviciul religios cuvenit la exhumare și reînhumare, pentru organizarea transportului osemintelor și fotografierea și descifrarea inscripțiilor de pe morminte.

07.Monumente funerare din Cimitirul Sevastopol mutate în Cimitirul Evreiesc din strada Giurgiului. Foto Adrian Cioflâncă
Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER

La Notariatul Tribunalului Ilfov a fost încheiat, pe 11 mai 1942, un act de cedare gratuită, între Centrala Evreilor din România (reprezentată de președintele H. Șt. Streitman), Societatea Sacra de Înmormântare și Binefacere a Evreilor din București (reprezentată de președintele Adolf Kästenbaum), Comunitatea Evreilor din București (reprezentată de președintele Lazăr Halberthal), Comunitatea Israeliților de Rit Spaniol (reprezentată de vicepreședintele Marco Presente și secretarul general Iacob Campus), pe de o parte, și Primăria Municipiului București, pe de alta. Erau acordate patru luni pentru dezhumare totală, societățile evreiești obligându-se să cedeze terenul „liber de orice oseminte, morminte, cavouri și pietre funerare”. În act scrie că Primăria a plătit cinci milioane de lei la semnare și că urma să mai plătească un milion la terminarea lucrărilor.  

Între cei care s-au preocupat de operațiunile de la cimitirul Sevastopol îi amintim pe: șef-rabinul Alexandru Șafran și șef-rabinul de rit spaniol Sabetay Djaen, Lazăr Haberthal, membri ai Sfatului Rabinic, între care M. Halevy, B. Reicher, H. Guttman, președintele Comunității Evreilor din București, L. Halberthal, alți lideri ai Comunităților așkenaze și sefarde.

Lucrările de dezafectare a cimitirului au început în iunie 1942, fiind realizate de un detașament de muncă de evrei organizat de Secția reeducării profesionale din Centrala Evreilor și aflat sub comandă militară. Centrala a alocat și peste un milion de lei operațiunilor de mutare. S-au luat măsuri pentru protejarea mormintelor personalităților și pentru organizarea unor ceremonialuri religioase săptămânale. Osemintele au fost reînhumate în morminte individuale sau gropi comune, în cimitirele din Șoseaua Giurgiului și Bellu Spaniol. Rămășițele filologului Iuliu Barasch, lider al lumii evreiești, au fost înhumate la cimitirul Filantropia, într-o ceremonie specială, pe 1 iulie 1943. Numeroase monumente de marmură sau piatră au fost jefuite de localnici sau distruse. S-au adăugat neglijențele echipei de muncitori, care lucrau în condiții foarte grele, fiind demotivați, dezorganizați și, mulți dintre ei, bolnavi. Mihai Antonescu, într-o discuție privind ineficiența detașamentelor de muncă evreiești, dădea exemplul echipelor de la cimitirul Sevastopol, care lucrau „fără rezultat vizibil”.

Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER

Lucrările de dezafectare au fost întrerupte de mai multe ori și reduse ca intensitate, astfel că au continuat până în septembrie 1943 și, la o scară mai mică, până în 1944. În rapoarte care acoperă perioada iunie 1942 - mai 1943, se menționează că echipa, care la început avea până în cinci sute de persoane, dar după câteva luni a scăzut sub o sută, a defrișat o suprafață de 13.000 m2, a dezgropat, ridicat și transportat 533 de pietre funerare, dintre care 32 la cimitirul spaniol (Bellu), și au fost deshumate 1.058 morminte, dintre care 299 identificate. La evaluarea inițială, în cimitir s-ar fi aflat 4.000 de morminte, dintre care 2.000-2.500 s-ar fi găsit în gropi comune (cu morți ai unor epidemii de ciumă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea). Comisia istorică condusă de Ion Grubea, aflată alături de muncitori, a descifrat 620 de pietre funerare, a transcris în registre și a întocmit fișe pentru 80 de pietre mai importante.

Graficianul Lazăr Zin, care a făcut parte din detașamentul de muncă alocat relocării cimitirului, a realizat 53 de desene cu aspecte din cimitirul distrus și cu ornamente funerare. Lazăr Zin a ținut și notițe în timpul lucrărilor, care au rămas în manuscris în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Iată ce scria în data de 25 iunie 1942: 

„Zilele acestea a început desființarea vechiului cimitir din str. Sevastopol. Ordinul trebuie îndeplinit. Zeci de evrei ce prestează munca obligatorie au transformat cimitirul într-un așa-zis «șantier». S-a pornit cu lovituri sacadate și securi la rădăcina maiestoșilor arbori seculari. Trunchiul lor masiv și ramurile lor bogate, când se prăbușesc și se frâng, produc un gemet ce-ți face impresia unui vaiet omenesc. Echipe de tineri cu inimile îndurerate dau lovituri de târnăcop, dislocând pietrele funerare cu frumoase litere ebraice arhaice și minunate basoreliefuri cu ornamente și înflorituri. Câte generații de pietrari evrei anonimi, cântați de un Wolf Zbarger, le-au cioplit cu atâta măiestrie, de-a lungul celor trei sute de ani! Acum, inevitabil, multe se vor deteriora sau se vor distruge apoi în timpul transportului lor în alt cimitir”. 

Sau pe 20 iunie 1942: 

„Privesc la deshumarea osemintelor. Bătrâni evlavioși scormonesc cu linguri ruginite în pământul cleios și galben. Descoperă și adună cu greutate mult putrezitele oase ale sbuciumaților noștri strămoși ce nici în odihna de veci nu sunt lăsați în pace... Mădularele lor sunt puse în saci de hârtie, cu murmuri de rugăciuni oftate. Întâmplător, astăzi mi-am aruncat o privire asupra unui asemenea sac și-am văzut cu uimire și silă că purta marca «Made in Germany 1941»”.

Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Distrugerea cimitirului Sevastopol din București. Foto CSIER

S-au păstrat și fotografii dramatice, până acum inedite, ale acestei operațiuni de martelare a memoriei. Nu este clar însă dacă a avut loc fotografierea sistematică a pietrelor de mormânt în vederea cercetării. Pesemne, nu a fost posibil.

În 1943, după modelul de la București, a fost distrus cimitirul evreiesc din Ciurchi (astăzi în cartierul Tătărași), din orașul Iași.

Deciziile de desființare a unor cimitire evreiești au fost puse în aplicare începând cu vara anului 1942, după ce asaltul asupra populației evreiești din România și teritoriile luate în posesie de trupele române și germane după 22 iunie 1941 își consumase forța primelor valuri. Anul 1941 a fost dominat de violențe fizice, mergând până la pogromuri și masacre de mare amploare precum cele de la Iași, Odessa și din alte localități din Bucovina, Basarabia și Transnistria.

În vara anului 1942, atunci când a început distrugerea cimitirului Sevastopol, regimul Antonescu s-a înțeles cu Germania hitleristă pentru a începe deportarea evreilor din România în zona Lublin, unde se aflau mai multe lagăre de exterminare. Deportarea a fost stopată în octombrie 1942, dar nu a dispărut ca intenție, măcar difuză, de pe agenda regimului Antonescu până la prăbușirea din 1944. Din toamna anului 1942, situația de pe front s-a înrăutățit iremediabil pentru Germania și aliații săi, iar România – aflată sub o presiune internațională crescândă, care punea și problema abuzurilor împotriva evreilor – a conștientizat că se află într-un context geopolitic diferit. S-au înmulțit și vocile din interior împotriva deportărilor. Nici măcar deportările în Transnistria, care au continuat o vreme, nu se mai bucurau de același sprijin ca în 1941 în rândul decidenților din structurile antonesciene, pentru că provocau haos economic, probleme logistice nesfârșite, corupție, dezordine, epidemii și multă suferință, deschizând calea atrocităților.

Deși structural antisemit, regimul Antonescu a avut politici sensibil diferite în cazul evreilor din fostul Regat și al celor găsiți, după iunie 1941, în teritoriile aflate sub control sovietic. Nu putea utiliza pe teritoriul României aceeași violență dezlănțuită ca pe teritoriul ex-sovietic. Soluții radicale au fost căutate până la căderea regimului. Stenogramele Consiliului de Miniștri trădează, pe toată durata guvernării Antonescu, același ton aspru, denigrator, intransigent față de evrei. Iar rapoartele de stare de spirit întocmite de serviciile secrete, armată, poliție și jandarmerie înregistrează și o importantă presiune venită de jos pentru tranșarea problemei evreiești.

În acest context complicat, distrugerea cimitirelor evreiești trebuie să fi fost gândită ca o măsură compensatorie, de mare vizibilitate, în condițiile în care regimul Antonescu a dorit să arate propriilor fideli, Germaniei și publicului antisemit că menține o abordare dură în „problema evreiască”. Autoritățile au încercat să păstreze cât de cât aparența de legalitate a măsurilor abuzive, utilizând prevederi legale și acte administrative ale autorităților locale, forțând instituții evreiești să se arate formal de acord cu desființarea cimitirelor și lăsând un oarecare spațiu de autonomie Comunităților Evreiești pentru organizarea muncii și respectarea, măcar parțială, a ceremoniilor religioase.

Dar dincolo de jocul aparențelor, desființarea vechilor cimitire evreiești din București și Iași a fost o măsură brutală, profanatorie, fără o justificare reală, care a produs un rău iremediabil memoriei Comunității Evreiești și memoriei istorice a României.

Grafica Lazăr Zin - Santul ciumatilor Domnia lui Caragea 1812 si alte epidemii (ciuma din 1700)
rafica Lazăr Zin - Primul copac doborat, 1942
Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK