Cine sunt artiștii tineri de la noi? Ce teme îi preocupă? Vinerea trecută am mers la Diploma, o expoziție cu lucrările celor mai buni absolvenți ai facultăților de arte și arhitectură din țară. Poate fi vizitată la Casa Dacia din București până pe 14 octombrie. Evenimentul a pornit de la ideea că proiectele de diplomă merită mai multă vizibilitate și trebuie  să iasă din cercul restrâns al profesorilor, familiei și prietenilor.

Foarte multe lucrări sunt despre explorarea identității și relația cu trecutul. Cum ne raportăm la amintirile părinților noștri? Ce sens au experiențele lor pentru noi? Cum acoperi hazardul ideologic dintre ei și noi?

Proiecte cu teme sociale sunt destul de puține. Arta românească, chiar și în rândul artiștilor tineri, rămâne deocamdată într-o zonă mai degrabă estetică. Una dintre excepții a fost proiectul Andreei Călărașu, care a documentat felul în care persoanele cu deficiențe de vedere pot percepe o fotografie.  

Au fost multe lucrări care mi-au plăcut, dar la final, am ales cinci artiste tinere cu un mesaj foarte puternic și curajoase ca exprimare. Au depășit cu mult granițele secției pe care au absolvit-o. Le-am pus câteva întrebări despre ideea proiectului, procesul de lucru și semnificația artei pentru ele. Faceți cunoștință cu Andreea Călărașu, Raluca Anghel, Alice Voinea, Doina Domenica Cojocaru-Thanasiadis și Emanuela Balint.

 1. Andreea Călărașu

„Ascuns în văzul lumii”
Foto-Video, Universitatea Națională de Arte din București

Andreea Călărașu, „Ascuns în văzul lumii”

Dacă ai o voce, sau în cazul meu, un aparat de fotografiat, e de datoria ta să le folosești. Iar dacă poți să atragi atenția asupra unei probleme cu ocazia asta și să ajuți și pe altcineva, cu atât mai bine.

Ideea a pornit dintr-o motivație personală puternică, legată de un membru al familiei, motivație care nu transpare în lucrarea finală. Nu am vrut ca proiectul să rămână blocat într-o defulare, ci să aibă o energie pozitivă și să transmită totodată informație folositoare, „ascunsă în văzul lumii”. Așa că am început să investighez principiile fotografiei tactile și am decis că cel mai bun punct de pornire este chiar un documentar cu și despre persoanele cu deficiențe de vedere și relația lor cu fotografia.

Muzeele și galeriile de seamă au expoziții de artă accesibilizate pentru persoane cu deficiențe de vedere. Grafica tactilă e folosită în manualele școlare, iar principiile de interpretare tactilă sunt predate în universitățile din străinătate. În România, există semnificativ mai puțini oameni care fac eforturi să susțină arta pentru nevăzători. Eu mi-am găsit locul între ei și fotografie.

Arta e putere și vulnerabilitate în același timp.

2. Alice Voinea

„Lexicon Posibil”
Design Grafic, Universitatea Națională de Arte din București

Alice Voinea, „Lexicon Posibil” - Obiectele fizice

Ideea de a scana obiecte din ce în ce mai diverse și de a transforma o imagine analog într-una digitală și invers mi-a venit în urmă cu aproximativ trei ani. În timp am pus bazele unei arhive personale de imagini scanografiate.

Am început să colectez obiecte cât mai plate, de dimensiuni relativ mici (precum elementele organice din categoria „Extrase din natură”), experimentând mai apoi cu obiecte voluminoase, cu texturi, forme și stări fizice diferite. În cele din urmă, toate sunt lucruri banale din viața mea cotidiană, izolate de context.

Am prezentat atât obiectele fizice, cât și imaginile digitalizate și procesate ca să îi ofer privitorului experiența senzorial-perceptivă de a observa cu mai multă atenție micro-cosmosul din jurul lui, care poate căpăta alte dimensiuni, văzut din alt unghi.

De multe ori, imaginile prelucrate nu se mai aseamănă cu obiectul de la care am pornit, ci sunt relatări subiective care nu au ca scop mimarea realității, ci creerea alteia noi.

Alice Voinea, „Lexicon Posibil” - Obiectele scanate
Alice Voinea, „Lexicon Posibil” - Obiectele scanate

3. Doina Domenica Cojocaru-Thanasiadis

„Remnants”
Foto-Video, Universitatea Națională de Arte din București

Doina Domenica Cojocaru-Thanasiadis, „Remnants”

M-am născut în Republica Moldova, însă la vârsta de zece ani am imigrat cu toată familia în Grecia. Nu am reușit să îmi formez o identitate națională proprie, necunoscând locul de unde veneam. Pentru mulți ani lucrurile au rămas sub cenușă. Contactul cu rădăcinile mi s-a șters foarte devreme. Recent am decis să fac o călătorie în trecut. Am descoperit o colecție vastă de scrisori, fotografii de familie, documente personale ale bunicii care era activă din punct de vedere politic și membră a partidului comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească de atunci.

La cât de emoționant a fost acest prim contact cu ele, la fel de dură era ruptura între mine și trecutul istoric personal, dar și național. Dar știam că face parte din mine, indiferent de hazardul ideologic.

Doina Domenica Cojocaru-Thanasiadis, „Remnants”
Doina Domenica Cojocaru-Thanasiadis, „Remnants”
Doina Domenica Cojocaru-Thanasiadis, „Remnants”

Proiectul se leagă de memoria personală și cea colectivă a unui popor în tranziție, în care unicul mod de deparazitare istorică implică îmbrățișarea trecutului. Procesul implică nu doar o conștientizare a trecutului, ci și o împăcare cu acesta. Pentru mine a fost încercarea de a privi acea perioadă prin ochii bunicii mele. Cu toate acestea, proiectul nu are un mesaj politic, ci mai degrabă vrea să exprime o stare naturală a lucrurilor, un amestec de emoție și istorie, nevinovăție și vină, adevăr și înșelăciune, apropiere și distanțare.

Plantele de ierbar pe care le-am folosit arată fragilitatea ființei umane, care e influențată de forțe exterioare precum spațiul, timpul și contextul sociocultural.

Indivizii rămân anonimi și în acest sens povestea capătă un element de universalitate, pentru a pune sub semnul întrebării relația noastră cu timpul și identitatea. 

4. Raluca Anghel

„Grădini Invizibile/ Interstiții”
Grafică
, Universitatea Națională de Arte din București

Raluca Anghel, „Grădini Invizibile/ Interstiții”

Arta e ca un ochean cu care privim lumile exterioare prin lentila celor interioare.

Când aveam cinci ani am făcut primul autoportret la șevalet, deși probabil nu conștientizam că sunt eu subiectul. La medicină am redescoperit desenul întâi ca obligație, la anatomie, apoi ca refugiu. Apoi am tot desenat până când din sâmburele din copilărie a crescut un arbore care nu a mai avut loc înăuntru.

Am crescut la bloc și natura a fost refugiu de când mă știu. Când eram mică, balconul de la etajul opt era pentru mine o livadă, iar picnicurile cu bunica mea în Grădina Botanică au rămas cele mai luminoase momente. Pretextul grădinii a venit natural din căutarea unui spațiu afectiv, protejat, în care să lucrez. 

Mă preocupă de ceva timp să descopăr prin desen firele invizibile cu care suntem conectați cu natura și unii de alții, felul în care lăsăm urme în urma noastră și în ceilalți mult după ce ne-am distanțat. Știm că suntem făcuți din aceiași atomi, că aceeași ordine guvernează atât lumea organică cât și cea anorganică, dar nu înțelegem pe deplin ce se întâmplă în spațiul dintre atomi, care e mult mai mare, însumat, decât masa lor. Pentru că iubesc cărțile, mi-am dorit să ilustrez prin intermediul construcției unei cărți neobișnuite conceptul de entanglement din fizica cuantică, acea forță care poate influența particulele mult după ce s-au separat.

5. Emanuela Balint

„Memorii”
Grafică, Universitatea Națională de Arte din București

Emanuela Balint, „Memorii”

Am încercat să creez noi amintiri prin intermediul amintirilor familiei mele.

Proiectul a început natural, fără a avea un scop anume. Începusem să scanez niște fotografii vechi de familie și mi s-a părut esențial să scanez și spatele acestora pentru a știi exact anul în care au fost făcute sau numele persoanelor prezente în acele fotografii. A început mai mult ca o documentare pentru proiectul de disertație, aceste lucrări reprezentând în sine, un laborator, modul în care lucrez și mă exprim. La final, acest laborator s-a transformat în proiectul meu de disertație.

Tema memoriei este importantă în procesul de autocunoaștere. Este un mod indirect de apropiere față de trecut și de persoanele pe care nu am avut șansa să le cunosc. Fotografiile de familie sunt, așadar, cele mai accesibile și palpabile amintiri pe care le pot avea.

Cred ca tema memoriei a devenit importantă pentru mulți artiști deoarece trecutul influențează prezentul. Unele amintiri pălesc, dar altele se transformă în momente esențiale. Acestea funcționează ca o capsulă de timp și ca dovezi pentru viitor.

Emanuela Balint, „Memorii”
Emanuela Balint, „Memorii”
Emanuela Balint, „Memorii”