Ajung des pe la Piața Revoluției din București și, de când s-a făcut cald, văd de fiecare dată un grup de 10-15 băieți cu skateboard-uri care se adună în același loc, sub Monumentul Renașterii — mai cunoscut drept „Cartoful în țeapă”. La câțiva pași de ei se întinde o imensă parcare plină de mașini încinse, printre care se strecoară turiști străini aflați în căutarea balconului din care Nicolae Ceaușescu și-a ținut ultimul discurs, în decembrie 1989.
Netulburați de agitația din jur, băieții se dau pe plăci, se filmează și râd unul cu altul. Îmi aduc aminte de prietenii mei bikeri din liceu, care se adunau la scările mall-ului din oraș și stăteau de la prânz până în miezul nopții căzând, râzând și filmând.
Am vrut să aflu cum arată varianta lor de București, un oraș ce nu le lasă prea mult spațiu locuitorilor care nu se află la volanul unei mașini, un oraș aspru pentru cetățenii săi. Orașul le oferă skaterilor puține locuri în care să se adune, în condițiile în care, de exemplu, zonele din spatele blocurilor au devenit parcări. E cu atât mai interesant să le descopăr refugiile și pasiunile care-i țin împreună în lumea offline.
***
Mario Georgescu are 35 de ani și se dă pe skateboard de jumătate de viață. Este, așadar, un veteran și un reper pentru comunitate: mai toți cei care se adună la „Cartof” au aflat de acest loc ca spot pentru skateboarding de pe Instagramul lui Mario. Pagina lui e plină de clipuri și poze de la evenimente sau întâlniri din parcuri. „Este o întreagă cultură în spatele acestei aparente jucării. Să filmezi mișcările tale și să faci o compilație este dusă la rang de artă de mai bine de 70 de ani”, spune Mario.
M-a invitat la „Cartof” într-o vineri seară din vara asta, să cunosc câteva dintre micro-celebritățile skateboarding-ului bucureștean. De ce e „Cartoful” un loc atât de important pentru ei? Explicația lui Mario e simplă: soclul din marmură al monumentului este „perfect pentru scheme pe două roți”; în plus, se află în centru, este accesibil pentru toată lumea, și e bine luminat noaptea.
Mario încearcă să facă Bucureștiul un loc mai bun pentru skaterii din București: organizează Skate Day-uri în parcuri, a co-fondat un magazin de plăci și echipament, Etaj Skateshop, și a pus umărul la înființarea unui skatepark indoor, Spot. Acesta și-a închis unica locație din Berceni în ianuarie 2026, după un an de activitate, din lipsa banilor pentru întreținere. Astfel, tinerii vor trebui să continue să se adune prin parcări sau în jurul Sălii Palatului.
„Nu prea ieșim din casă fără skate, nu avem de ce”
În timp ce stau de vorbă cu câțiva dintre skaterii strânși la „Cartof”, aceștia nu-și pot dezlipi ochii de la ceilalți băieți care zboară peste trepte. Se adună din ce în ce mai mulți, și se cunosc cu toții între ei. Sunt vreo 15 oameni cu totul, și fiecare colțișor al pieței e împânzit de skateboard-uri. Multe conversații, râsete, filmări și izbituri de plăci răsună în jurul nostru.
Ștefan Grigoraș are 25 de ani și e din Piatra Neamț. S-a mutat acum 6 ani la București pentru facultate, și spune că skate-ul este mai mult decât un hobby pentru el. S-a apropiat rapid de skate: la un moment dat prietenii săi din cartier și-au luat plăci și i-au oferit și lui una, pentru că el nu-și permitea să-și ia. Comunitatea era însă mică, povestește el: „În Piatra erau mulți skateri la început, cred că vreo 20. La un moment dat, când m-am apucat eu, lumea începuse ușor-ușor să se lase sau să plece din oraș. Comunitatea devenise din ce în ce mai mică și am ajuns să fiu doar eu”. Ștefan se posta pe internet cu mult timp înainte să ajungă în București, așa că a fost primit cu brațele deschise la adunările din Piața Revoluției.
David, un băiat de 18 ani din Târgoviște, face vreo oră până în București în fiecare weekend ca să se vadă cu prietenii lui de aici. Se dă pe skate de doi ani. Își amintește de prima sa întâlnire cu un grup mai mare de skateri. Pentru că n-avea prea multă experiență, nu se simțea în largul său, însă cei din jur au început să-l ghideze și să-l învețe, cu răbdare, calm și multă înțelegere. Crede că e important să te înconjori de oameni mai buni decât tine, și să înveți de la ei: „Evoluezi doar prin faptul că te motivează și că te învață cum să te dai pe skate mai bine. Dacă te dai singur sau ești cel mai bun din grupul tău, nu prea ai cum să evoluezi.” Dacă vede pe altcineva cu o placă în mână, David îl salută automat, fără să se știe personal. Ca și cum skateboard-ul ar fi automat un simbol de apartenență la comunitate și nu ai nevoie de alte calificări.
Recent, David a trebuit să stea pe bară de trei săptămâni, din cauza unei entorse: „Asta a fost singura mea pauză de când m-am apucat, doar pentru că n-am putut fizic să mă dau cu piciorul beteag. Când am fost răcit sau aveam orice altceva, tot mă dădeam întruna”. Când stăm de vorbă, încă are o gleznieră de compresie pe care o mai verifică din când în când, însă dacă simte vreun fel de durere nu lasă să se vadă.
Kițu e născut și crescut în capitală, „un bucureștean pe jumătate rom” după spusele lui, care, din cei 20 de ani ai săi, și-a petrecut 12 pe placă. A început la 8 ani datorită fratelui său mai mare, și și-a creat un spot la H&M Unirii: „Luam două pietre mai mari, o placă de lemn groasă, puneam o rampă între doi copaci, și mai luam de pe undeva și o țeavă ca să punem la scări să ne dăm. Dar până la urmă ne-a confiscat poliția tot ce aveam și n-am mai avut cum să stăm acolo”. Ghidat de fratele său și de alți skateri mai mari, Kițu a învățat foarte repede cum stă treaba cu placa: „Când eram mai mic, nu aveam posibilitatea să-mi cumpăr placa asta. Și mă sponsorizau ei: îmi dădeau plăci, mă ajutau, mă învățau trick-uri. M-au învățat foarte multe cu timpul.”
Pe Kițu, prietenii pe care i-a făcut prin intermediul skateboarding-ului l-au schimbat, l-au ajutat să evolueze. Spune că, mai demult, era „închis la minte” și foarte arțăgos cu oamenii pe care nu îi cunoștea. „M-au învățat multe, ce să fac, ce să nu fac, cum să mă comport. Și mi-a prins bine în viață.” Acum, se consideră „alt om”, mai prietenos, mai deschis, mai educat. Kițu a ajuns să câștige multe premii și la concursuri, cum ar fi Go Skate Day, unde a câștigat locul întâi de vreo trei ori, și la Herăstrăul: a luat locul 2 în 2017.
Mircea, cel mai tânăr skater cu care am vorbit, are doar 12 ani și aproape jumătate dintre ei i-a petrecut pe placă. „Nu prea ieșim din casă fără skate, nu avem de ce”, îmi zice el, în timp ce skateboard-urile prietenilor lui se izbesc puternic de marmura de lângă noi.
A început inspirat de un joc video, și apoi a început să iasă singur în skatepark-uri și să învețe singur să se dea cu placa. Un skater mai în vârstă i-a recomandat școala de skate, unde nu doar că și-a șlefuit abilitățile, dar a reușit să-și formeze și legături cu alți pasionați din generația lui. A ajuns și el să fie ghidat de cei mai cunoscători decât el. Printre ei a fost și Kițu, pe care grupul l-a învățat să ofere mereu ajutor, pentru că l-a primit și el la rândul lui: „Și eu am fost copil, am învățat și eu de la ăștia mai mari. Și mi-a prins bine, pe la urmă. Dacă unul nu are ceva pentru că nu își permite, noi îl ajutăm. De fiecare dată când am avut, am dat un skate, un ax, o roată, orice. Ne ajutăm între noi.”
Principala problemă: lipsa unor spații potrivite pentru ei
Skaterii par să se găsească unii pe alții. Însă, din ce mi-au spus ei, în afara Bucureștiului se strâng din ce în ce mai puțini oameni. Lipsa accesului la o infrastructură potrivită pentru activitatea asta e una dintre cauzele principale, explică ei.
Iar skatepark-urile, pe care primăriile le-au mai amenajat din loc în loc, nu sunt suficiente. Există diferite stiluri de a face skateboarding. Grupul care se strânge la „Cartof” se specializează în stilul street, ce folosește exclusiv mediul urban și obstacole reale precum scări, borduri sau bănci. Pentru ei, skatepark-urile obișnuite sunt mai degrabă pentru antrenamente ocazionale.
În plus, comunitatea nu este încă suficient de vizibilă și vocală pentru a fi luată în seamă de administrațiile locale cu asemenea cereri, explică Mario. „[Parcurile] sunt făcute fără simț de răspundere, iar vocea noastră este slabă momentan. Sperăm că poate după înființarea unei federații să putem avea mai multă putere de convingere”, spune Mario. Înființarea unei federații rămâne însă la stadiul de idee, cel puțin momentan.
Adesea, oamenii nu le înțeleg pasiunea și-i privesc fără empatie. Skaterii ajung uneori să fie reclamați la poliție, fie din cauza zgomotului puternic al plăcilor, fie pentru că ajung să deterioreze spațiile pe care le folosesc. Așa că sunt nevoiți să vină cu noi idei de locuri de adunare, mai ferite de posibile plângeri.
În unele locuri din București, cum ar fi parcul de lângă Teatrul Național, au fost instalate așa-numitele skatestoppere – dispozitive mici de metal montate pe mobilierul urban ce împart o suprafață lungă în segmente mai scurte și o fac imposibil de folosit pentru trick-urile street pe care vor băieții să le facă.
„Ar trebui să ni se facă un loc special și așa nu o să mai fie deranjate monumentele”
Ștefan Grigoraș, tânărul din Piatra Neamț, a rămas impresionat de comunitățile de skateboarding din Barcelona sau Copenhaga, unde skateboarding-ul este luat în serios și de localnici, dar și de autorități. El spune că Bucureștiul ar avea nevoie de crearea unor spații exclusiv pentru skateboarding-ul de tip street: „Ar trebui să ni se facă un loc special și așa nu o să mai fie deranjate monumentele. Lumea tot o să sară pe scări, pe borduri, cam asta necesită sportul ăsta. Când vine vorba de street, scopul este să te confrunți cu ce găsești afară, să găsești un alt scop mobilierului stradal.”
În Malmö, Suedia, de exemplu, conducerea orașului a instalat borduri speciale pentru skaterii street din oraș. Celelalte piese de mobilier urban au skatestoppere ce împing skaterii să folosească exclusiv dotările gândite pentru ei. Samuel Stancu, urbanist la Urbanize Hub, spune că e o abordare de tip bottom-up – spațiul este gândit prin prioritizarea nevoilor cetățenilor, pentru a asigura folosirea și utilitatea lui. Tot Samuel mi-a vorbit de ideea sa de a implementa o rețea de micro-spații publice în București, astfel încât fiecare comunitate să aibă câte un loc în care se poate aduna și care să faciliteze interacțiunea ferită de mașini sau alte pericole. Infrastructura orașului reprezintă partea hard a acestuia, care trebuie să susțină, permită și încurajeze dezvoltarea comunităților.
spot = locație sau element din mediul urban unde skaterii pot rula pe plăci sau efectua trucuri
trick = truc, schemă acrobatică/mișcare tehnică prin care skaterul și placa se desprind de sol, se rotesc sau alunecă pe obstacole (e.g. rampe)
deck = placa propriu-zisă a unui skateboard
grip = suprafața antiaderentă a deck-ului
nose = partea din față a plăcii
tail/coadă = partea din spate a plăcii
truck = elemente de oțel înșurubate pe placă, ce o conectează la roți
ax = șurub plasat în centrul truck-ului, ce poate fi deșurubat/înșurubat pentru a schimba flexibilitatea plăcii la întoarceri
flatground trick = manevră executată pe o suprafață complet dreaptă
freestyle skateboarding = stil definit de executarea de manevre flatground fără obstacole, unde se pune mult accent pe creativitate, control și fluiditate
streetstyle skateboarding = stil ce presupune utilizarea elementelor din mediul urban pentru a realiza trucuri
ollie = truc în care skaterul sare odată cu placa de pe asfalt fără a se folosi de rampe, obstacole sau de mâini, dar apăsând ușor coada plăcii
bunny hop = salt simplu în care skaterul sare în aer împreună cu placa doar prin îndoirea genunchilor
kickflip = întoarcerea plăcii o dată în axul paralel al plăcii, punând piciorul în partea laterală
a da talpă = actul de a împinge skateboard-ul cu piciorul
Absența (și nevoia) de a avea locuri pentru street skating în București reprezintă un simptom al modului în care orașul își gestionează spațiul public. Am discutat cu Samuel Stancu, despre această legătură, dintre cetățeni și spațiile publice, pentru a afla cum pot fi echilibrate nevoile oamenilor cu infrastructura unui oraș. Urbanize Hub se ocupă întocmai de asta: crearea unei punți între cetățeni și utilizatorii finali ai spațiului cu administrația și privați. „Lucrăm împreună cu sociologi, antropologi, urbaniști, pentru a vedea care sunt nevoile întâi în zona respectivă. Apoi lucrăm cu echipe interdisciplinare, care includ de la arhitecți urbaniști, peisagiști, până la designeri. Gândim proiectele și le lucrăm, și apoi le validăm împreună cu comunitatea și cu beneficiarii, pentru a avea componenta asta de participare publică.”
Printre aceste inițiative, Samuel Stancu, alături de cei de la Străzi pentru Oameni, au realizat un raport referitor la regenerarea urbană a Pieței Revoluției, ce a avut ca scop pornirea unei conversații despre regândirea zonei, în relație cu dorințele și nevoile oamenilor din București. Au fost mai multe ședințe de consultări cu membrii comunităților ce frecventează Piața Revoluției, pentru a evalua punctele tari și slabe ale perimetrului. Astfel, Samuel a intrat în contact și cu tinerii adunați cu plăcile în zonă. Printre care și Mario Georgescu. Aceste consultări au scos la suprafață reputația negativă a skaterilor: sunt „acuzați” că au deteriorat monumentul și au vandalizat „Cartoful”. În schimb, sunt acolo și percepții pozitive, potrivit căreia skaterii aduc o nouă identitate a locului, mai modernă, pe lângă cea istorică. Raportul propune și implementarea unor elemente de mobilier urban care să fie locuri de odihnă și socializare, dar și spații de antrenament pentru cei de pe plăci.
Skaterii nu se încadrează în imaginea clișeizată pe care oamenii o au despre cei din Generația Z și cei de după ei, potrivit căreia sunt copii care s-au născut practic cu telefoanele în mână, într-o lume complet digitalizată. Sunt tineri ce ies din confortul ecranelor, interacționează cu spațiul public și-și fac loc cum pot prin marele oraș.
