Schimbare / Cinema

Avem nevoie de o cinematecă

De Călin Boto, Fotografii de Claudiu Popescu

Publicat pe 15 mai 2020

Ultima proiecție a Cinematecii Eforie din București a avut loc într-o zi de marți, pe 10 martie. Nimic ieșit din comun, două filme de Alexandru Tatos. Sigur, ca multe alte lucruri care până nu demult obișnuiau să fie firești, simplul fapt că eram într-o sală de cinema pare acum strident, de neatins. A doua zi aveau să intre în vigoare primele măsuri împotriva răspândirii coronavirusului. Eforie, ca restul instituțiilor culturale, s-a conformat: sala s-a închis, programul a fost sistat. La început, publicul a așteptat săptămâna de după 22 martie pentru a prinde titlurile pe care le încercuise în paginile lucioase ale broșurii-program. Acum știm că publicul se înșela.

Și nu doar din cauza proporțiilor pe care pandemia le-a atins. La doar câteva zile după ce cinematograful a fost închis, o parte din fațada clădirii s-a prăbușit. Cei care știu clădirea recunosc colțul – acolo obișnuia să fie locul de fumat. Incidentul a avut loc cel mai probabil pe 19 martie, ziua în care pe site-ul Arhivei Naționale de Filme, care administrează Cinemateca, a apărut un anunț criptic: „Activitate suspendată pe termen nedeterminat. Vom reveni cu detalii la deschiderea sălii”. Niciun comunicat din partea instituției nu a fost făcut public până azi, la aproape două luni. 

Sunt două lucruri care ar fi părut imposibile înainte de pandemie. Unu: o parte dintr-o clădire bucureșteană  ultra-centrală s-a prăbușit în plină zi și nu a vătămat pe nimeni. Mi-a confirmat asta șefa de serviciu a Cinematecii Române. Doi: nimeni, în afară de câțiva internauți, nu pare să fi sesizat incidentul. Se poate spune că și eu am aflat din întâmplare – pe 22 martie am primit pe Facebook o poză. Au mai apărut câteva online, însă fără ecouri.

Eforie, 20 martie 2020 Foto: Andreea Gîrleanu

Să luăm lucrurile pe rând.

Ce se dărâmă? Cinemateca Eforie este singura sală din România în care se proiectează filme aflate în patrimoniul Arhivei Naționale de Filme. Clădirea există din 1947, fiind una dintre cele câteva zeci de clădiri moderniste din București proiectate de Jean Monda, arhitect cu studii la Milano. Devine cinematecă abia în a doua jumătate a lui 1982. Sala Studio, proiectată tot de Monda, și sala Union i-au precedat funcția între ’64 și ’82. În momentul de față, este unul dintre cele patru cinematografe istorice care încă funcționează în București, alături de Cinema Union, Cinema Pro și Cinema Europa, și singurul în care există un proiector funcțional de 35 mm. Asta înseamnă că doar la Eforie se mai pot proiecta copiile pe peliculă depozitate în arhivă. 

Sigur, intrăm în polemici. Încă din anii ’90 se discută dacă proiecția analog în plină eră digitală nu este doar un capriciu. Cu greu s-ar putea ajunge la o concluzie și de aceea ocolesc o discuție despre „magia peliculei”, în care, mai mult sau puțin rațional, eu chiar cred. Voi spune doar că Arhiva Națională conține filme care nu au fost digitizate niciodată și, până când vom avea o arhivă complet digitală, pelicula este singura soluție de supraviețuire. 

În acest moment, cel mai concret lucru pe care angajații Cinematecii îl știu este că orice demers de reabilitare a clădirii va începe după ridicarea restricțiilor legate de pandemie. Însă restul e neclar. Potrivit Vioricăi Radu, directoarea Arhivei Naționale de Film, clădirea în sine nu este de patrimoniu, ci doar se află într-o zonă protejată. Potrivit însă unei liste publicate de Ministerul Culturii, blocul ar fi monument istoric. Mai știm că această clădire a fost încadrată  în 1995 în categoria de urgență U2, având risc de avarie a elementelor structurale. Lucrările de consolidare ar fi trebuit să înceapă în maxim cinci ani, însă, ca multe alte clădiri din București, Eforie nu a fost consolidată. Mai mult, după 2008, când s-au schimbat criteriile de evaluare a siguranței clădirilor, cinemateca nu a mai fost expertizată, astfel încât în momentul de față nu are o evaluare oficială a riscului seismic. Viorica Radu, directoarea ANF, spune că s-a încercat solicitarea unei expertize, însă asociația de locatari care administrează blocul nu a cooperat, iar demersul nu poate fi unilateral. Doar o evaluare neoficială, dar riguroasă, realizată în 2018 în cadrul proiectului Catalog București, arată că există un „pericol de prăbușire a unor elemente de pe construcție (balcoane, console)”. Ceea ce s-a și întâmplat.

Rămâne de văzut dacă se va putea repara consola Cinematecii fără ca certificatul de urbanism și, ulterior, autorizația de construcție să impună examinări care vor sista activitatea cinemaului pe termen lung. Dacă Eforie va rămâne deschisă, toată lumea ar trebui să fie conștientă de riscul, mic sau mare, pe care și-l asumă când intră la film. Dacă nu, atunci e o poveste care sună cunoscut – Patria, Studio, Corso și Glendale sunt doar cele mai faimoase cazuri de cinematografe fantomă, închise pentru consolidare și modernizare, dar de fapt lăsate să moară. Echipa Cinematecii se arată optimistă. Atât Viorica Radu, cât și Ruxandra Fulger, șefa de serviciu a Cinematecii Române, se așteaptă ca noua stagiune de la Eforie să înceapă în septembrie. Dacă nu se va putea, Viorica Radu spune că Cinemateca se va muta fie la sala Union, fie va închiria o altă sală. Potrivit directoarei, situația Cinematecii nu e o prioritate pentru autoritățile publice. 

Până când se vor ridica restricțiile și vom afla mai multe detalii, vreau, în schimb, să mă opresc asupra câtorva aspecte care fac din Cinematecă, indiferent de sala care o găzduiește, o reală nevoie pentru tot ce înseamnă cinefilia din România.

Eforie, 12 mai 2020. Foto: Claudiu Popescu

Se întâmplă des ca după proiecțiile de la Eforie să auzi persoane în vârstă vorbind despre cozile imense la care oamenii stăteau pentru a intra la film. Și simplul fapt că stăteai la coadă însemna că ești printre cei norocoși, căci pe atunci intrarea se făcea doar prin abonamente, în cercuri închise. Lucrurile s-au schimbat drastic pentru acest loc, cum s-au schimbat în general pentru mersul la cinema. Cinemateca funcționează în fiecare zi oarecare (mai puțin lunea) și are un public restrâns, dar fidel. În mare parte, sunt oameni care se cunosc prea bine între ei, deși rareori își spun lucruri care să nu aibă legătură cu cinemaul. Sunt persoane pe care le-am văzut de zeci de ori, știu ce filme vedeau în anii ’70, unde studiază sau cum i-a prins Revoluția, dar care nu mi-au spus vreodată cum îi cheamă. Și nici nu i-am întrebat. 

Mare parte sunt nostalgici, spectatori din niște timpuri în care cinefilia nu era atât de cerebrală, care vorbesc despre magia Gretei Garbo și poetica lui Fellini. O doamnă în vârstă a cărei mamă a fost actriță, amatoare de cafele instant în pauzele dintre filme. Un domn care a făcut figurație în anii ’90, gata oricând de remarci intelectuale și glume porcoase. Liceeni în plină pregătire pentru examenul la Regie, dar care  rareori se întorc după admitere. Micile vânzătoare, doamne îndrăgostite de Cary Grant și amuzate de Mae West, pe care nu le-ai convinge nici în ruptul capului că Pe aripile vântului (r. Victor Fleming, 1939) e un film rasist. Hipsteri locali, băieți dați pe băiețeală și cinefilie agresivă, cei care au pus la cale retrospectiva John Carpenter și care au strigat „moartea modernismului” în a treia oră de Bunul, răul și urâtul (r. Sergio Leone, 1966), dar care știu pe de rost și filmele șaizeciste ale lui Godard. 

Pentru ei toți, ca și pentru mine, experiența cinematecii are un aer sectant, cu locuri prestabilite și broșuri în buzunare. E nevoie doar de un simplu salut ca vânzătoarea să le tipărească biletele. Se recunosc și după o complicitate a oftatului atunci când Trandafirul roșu din Cairo (r. Woody Allen, 1985) e roz, vata de zahăr technicolor din Dragoste la Las Vegas (r. George Sidney, 1964) e alb-negru sau faimoasa secvență de sex din Dragostea unei blonde (r. Miloš Forman, 1965) a căzut la cenzură. Era o perioadă, până anul trecut,  în care lucrurile păreau presetate pentru mine - cu autobuzul 104 de la Piața Alba Iulia, jos la Piața Națiunilor Unite, prima țigară până la Tip Top-ul de pe Lipscani, covrig până la Eforie, a doua țigară. Uneori, doamna de la casierie îmi scotea biletul imediat ce mă vedea pe geam. De acolo, scările, ușa greoaie, întuneric, pâș-pâș până la coloana de rezistență, tot înainte până la primul scaun din  rândul trei, stânga.

Cineclub Film Menu: Distanța dintre mine și mine (r. Mona Nicoară, Dana Bunescu, 2018) Foto: Cristina Popa

Cred că Cinemateca Eforie e o nevoie. Sigur, numărul de spectatori poate nu confirmă ce spun. Și atunci cum poate o Cinematecă care nu umple sala să fie o nevoie de care să se ocupe statul (căci de acolo îi vine finanțarea, deși aș spune că ANF e doar o altă instituție subfinanțată cronic)? Și, la urma urmei, de ce am avea nevoie de o cinematecă? 

Cu sau fără Eforie, Arhiva Națională de filme va continua să existe. Mii și mii de metri de peliculă stocați în depozitele de la Jilava, filme de tot felul, capodopere sau titluri oarecare, de la primele scurtmetraje făcute în România și până la rarități în stare excelentă, refuzate la vizionare. Filme cenzurate masiv, uneori aproape înjumătățite, copii virate, care, din cauza conservării precare au ajuns monocrome (cel mai adesea roz), copii care au rulat atât de mult încât sunt mai mult zgârieturi decât imagini. 

Cinemateca proiectează majoritar pe digital acum, însă se mai insistă și pe peliculă. Pentru că nu e vorba doar de șansa de a vedea o copie impecabilă (și există multe în arhivă), ci și de potențialul din spatele vizionării unor copii ciuntite. În felul acesta, poți înțelege, din aproape în aproape, cum funcționa cenzura. Iar istoria filmului înseamnă și cenzură, și nu doar în România comunistă, ci peste tot, de la America la Franța și înapoi în URSS. O proiecție a unei copii ciuntite e, sau ar trebui să fie, la fel de valoroasă ca o proiecție 4K a unui film de Visconti.  Dacă tot vorbeam de Dragostea unei blonde, un vârf de lance al Noului Val Cehoslovac,  el a rulat cenzurat. Filmele Mártei Mészáros, o cineastă maghiară cu interes recurent pentru relații de clasă și condiția femeii sub socialism, au rulat aproape înjumătățite în România anilor ’70 și ’80. Și, sigur, ce nu se arăta deloc, nici măcar ciuntit, spune la fel de multe despre dinamicile vremii. Nu doar filmele „dușmănoase” din Occident nu au ajuns la spectatorii români, așa cum ni se amintește mereu, ci și valul de filme stângiste amplificat de mai ’68, produsele internaționalismului marxist atât de șic în anii ’60 și ’70. Merită amintit că prima categorie a circulat pe video, în timp ce a doua, cu excepții răzlețe, nu.

Poate cel mai important lucru de ținut minte atunci când vorbim de Cinematecă este că programul ei se menține independent față de sistemului comercial actual. Cinemaul e de obicei împărțit în două lumi – lumea comercială, americană, și cea arthouse, majoritar europeană. Recent, însă, explozia festivalieră a impus o descentralizare spectaculoasă, iar conceptul de arthouse a devenit asociat cu festivalurile internaționale de film. Sigur, am sacrificat multe nuanțe în schița asta. 

Cert e că cinemateca e cel mai puțin aservită pieței comerciale. În sensul ăsta, anul trecut a avut loc o restructurare notabilă – până atunci, la Eforie se prezentau filme din Arhivă și filmele aflate în prima săptămână de distribuție comercială, care erau prezentate în paralel și la Cinema Union, a doua sală aflată sub managementul Cinematecii Române. Asta însemna că cineva putea să vadă un film de Xavier Dolan la 17.00 și un western de Howard Hawks la 19.00. Începând cu stagiunea 2019-2020, Eforie s-a oprit din proiectat filme noi, dedicându-se în totalitate celor din arhivă și, ocazional, festivalurilor de film care închiriau sala. Cele mai bune luni din programul Cinematecii erau cele fără festivaluri. Nu pentru că festivalurile ar fi nejustificate - o mare parte din producția valoroasă a cinemaului internațional poate fi distribuită doar prin ele. Dar e nevoie de un refugiu în fața tendințelor comerciale de orice fel. Sigur, în București, oraș cu atât de puține săli de cinema, asta e departe, iar pentru orașele fără niciun cinematograf, cum sunt atâtea în România, sună a moft. 

Dar nu e Cinemateca, a cărei misiune e educația cinematografică, tot un pilon în jocul cinemaului comercial? Nu sunt canoanele cea mai vandabilă resursă la care pot apela instituțiile culturale? Ba sigur că da; canonul, atât de perpetuat de Cinematecă, ține tot de politicile industriei. Arhivele păstrează ce s-a arătat, ne dau șansa de a descoperi o istorie, însă cum și de ce au fost arătate și păstrate, adică politicile conservării, iar mai apoi cele ale curatoriatului, sunt profund ideologice. 

Totuși, Arhiva adăpostește mult mai mult de atât, iar Cinemateca nu e doar un loc al canonului. Sigur, e profund orientată către educația cinematografică cuminte, cea care începe cu Antonioni și se termină cu Zeffirelli, iar utilitatea genului ăsta de demers nu trebuie negată. Dar Eforie a adus pe ecran și multe filme care au pierdut pariul cu istoria, iar asta e important mai ales pentru cinemaul românesc din perioada comunismului, care a produs puține filme canonizabile. Unde altundeva s-ar putea vedea comediile efemere ale unui Manole Marcus, uneori atât de stângace, ca-n Mitică Popescu (1982), alteori atât de simpatice, ca-n Nu vreau să mă însor (1961)? Dar filmele lui Liviu Ciulei, altele decât Pădurea spânzuraților(1965)? Ca să nu mai zic de filme aproape uitate, acel unic lungmetraj al Adei Pistiner - Stop cadru la masă (1979)-, poate cel mai dezinhibat portret al unei femei mature din tot cinemaul românesc comunist, sau acele două scurtmetraje de animație făcute de Geta Brătescu la Animafilm, Plimbarea lui Esop (1967) și Altă scufiță roșie (1969), care ar merita oricând puse față în față cu animațiile lui Gopo. Nu e vorba de filme bune sau rele, ci de câștigători sau pierzători ai jocurilor instituțiilor, criticilor, festivalurilor, producătorilor și distribuitorilor. Iar o sală în care se pot vedea ambele categorii de filme e ceva rar, poate inimaginabil peste câteva decenii. 

Regizorul Radu Jude spunea într-un scurtmetraj  recent lansat că „pentru câțiva adolescenți norocoși care locuiau în București, acest loc (Cinemateca Eforie - n.r.) a fost un miracol comparabil, păstrând proporțiile, cu cinemateca de pe Avenue de Messine (Cinemateca Franceză - n.r.). Și, deși nu există un Henri Langlois român, multe din filmele proiectate atunci erau identice cu cele din cinemateca lui.” E adevărat, Eforie nu a beneficiat niciodată de un individ atât de provocator și dedicat cum a fost Langlois, un avangardist al arhivelor de film, a cărui legendă fascinează și astăzi. De la mijlocul anilor ’30, într-o perioadă în care copiile filmelor erau fie aruncate, fie lăsate să se degradeze, H.L. nu doar că începe să le colecționeze și să le proiecteze, ci și, în plin război, sub ocupație nazistă, să-și extindă această colecție cu filme interzise. Această pasiune avea să se materializeze din 1945 într-o sală permanentă a Cinematecii Franceze, care până atunci era mai degrabă o caravană, și, în 1972, în Muzeul Cinematecii. 

La București a lipsit și lipsește un Langlois autohton, însă Cinemateca poate forma oameni ca el tocmai prin faptul că le poate arăta mai mult decât orice cinematograf, iar a vedea mai mult înseamnă, în scenariul ideal, a înțelege mai mult. Abia apoi vin gestiunea, selecția sau, cum îl numim împotriva dex-ului, curatoriatul. Inițiativa recentă a ANF, cea a Cinematecii Online, oferă o mostră din cum și-ar putea face Cinemateca loc în mediul virtual - dând din coate prin filmele cele mai previzibile, de la Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică? ale lui Lucian Pintilie, la Nunta de piatră în regia lui Mircea Veroiu și Dan Pița. Te întrebi dacă ar mai fi loc de acele filme pierzătoare dacă ANF ar intra pe aceeași piață cu MUBI, Netflix și celelalte platforme VOD.  

Cert e că, în spațiul fizic,  nu ne putem permite să mai pierdem nicio sală, cu atât mai puțin pe cea a Cinematecii. Iar să o privim zbâtându-se, fără să întindem o mână de ajutor înseamnă tot să o pierdem, doar că treptat. Dacă o mișcare de solidarizare din partea breslei cinematografice și a publicului va fi necesară, mi-aș dori ca discursul să nu fie unul nostalgic, în care fiecarea să vină cu povestioara lui de la Eforie. Ci unul critic, care să sublinieze nevoia de a avea o cinematecă, în plin bombardament digital video on demand

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK