Actual

Ultimele 48 de ore din viața unui cinematograf

de Andra Matzal, Venera Dimulescu, fotografii de Andrei Becheru

Pe 23 mai 2019, o echipă de zece angajați ai Primăriei Sectorului 1 a mers să sigileze clădirea din Cotroceni în care se afla cinema Glendale. „Am venit să închidem cinematograful,” zice unul dintre ei când intră pe ușă, ronțăind distrat un croasant. „Nu îl închidem,” îl corectează o colegă. „Îl modernizăm.”

După 25 de ani, Glendale, unul dintre ultimele cinematografe mici supraviețuitoare din București, a fost închis, deși aproape 2.500 de oameni au semnat o petiție prin care se opuneau acestei decizii. Primăria Sectorului 1 susține că va face în locul lui un „cinema modern”, dar situația sutelor de cinematografe-fantomă din București și din țară ne încurajează să primim cu scepticism promisiunea asta. 

În ultimele două zile din viața cinematografului, am fost la Glendale să stăm de vorbă cu proprietarul și cu angajații, pentru afla ce a însemna pentru ei locul ăsta. Apoi am vrut să vedem ce înseamnă pentru oraș pierderea uneia dintre ultimele săli care rezistase „mallificării” și eșecului administrativ care a decimat cinemaurile. Dar mai ales am vrut să înțelegem cum s-a ajuns aici și de ce vestea modernizării unui cinema de către autorități poate fi un cal troian.

Ca acasă

În cinemaul din cartierul Cotroceni se aude numai ticăitul ceasului de pe perete. E ora 20:30 și mai sunt 40 de minute până la proiecția filmului John Wick: Chapter 3 - Parabellum, în care Keanu Reeves joacă rolul unui fost ucigaș devenit el însuși o țintă pentru alți ucigași. Cafeneaua de la intrare își așteaptă primul client cu luminile aprinse, iar în sala de proiecție e o beznă de nu-ți vezi nici conturul corpului. Cu zece minute înainte să înceapă filmul, cinematograful Glendale prinde viață. Clienții au venit un pic mai devreme să stea la o vorbă și-o bere și să-și ia popcorn de la doamna Tanța. Primii sunt un cuplu de tineri din Grozăvești, care îmi spun că vin des la Glendale pentru că e aproape de casa lor. Nu știu că e penultima seară în care cinematograful mai e deschis.

„M-am învățat cu toți și-i iau la rost: Unde ai fost până acum? Cam mare pauza de la cinema!”, râde doamna Tanța când povestește de spectatori. Ea face curat în fiecare zi în cinematograful micuț și împarte la intrare ochelari 3D cu câte-un șervețel umed pentru curățat lentilele. Doamna Tanța are 61 de ani și în ‘97 s-a mutat cu familia în București din Râmnicu Sărat, că se câștiga mai bine în Capitală. A lucrat la fabrica de șuruburi, apoi la Poștă. La Glendale muncea de opt ani și, cum locuiește în același bloc cu cinematograful, ajunsese să se simtă „ca acasă”. 

Doamna Tanța
Samuel

Cafeneaua există datorită tânărului de la bilete, Samuel Șmalberger. „Din banii mei, o parte munciți, o parte de la fratele meu, am investit aici aproape 130 de milioane [de lei vechi, n.r.] pentru cafenea. Am zugrăvit, am dat cu vopsea d-asta scumpă pe pereți, să reziste. Am pus sistemul de muzică, tablourile, am ornamentat totul ca să fie atractiv locul ăsta”, explică el, în timp ce filmul curge dincolo de cortină. Samuel e masterand la Facultatea de Drept din București și e pasionat de psihologia judiciară. La cinemaul din Cotroceni a ajuns acum trei ani, când își căuta un job cu jumătate de normă, ca să nu depindă de părinți în facultate. Spera că își va sărbători ziua de 25 de ani la cinematograf, cu cei apropiați.

Copilul de suflet

Povestea Glendale a început în 1994, când Ion Ionescu, proaspăt întors din America, unde plecase în timpul comunismului și lucrase în producția de film, a închiriat cinematograful de la Regia Autonomă a Difuzării și Exploatării Filmelor (RADEF). În anii de după Revoluție, RADEF era un mamut care avea pe mână vreo 600 de săli și grădini de cinema răspândite prin toată țara.

„Când am preluat cinematograful, era în paragină,” povestește Ionescu în ultima dimineață din viața cinemaului botezat după orașul californian Glendale. Cinema Cotroceni (cum s-a numit inițial, cu excepția unui deceniu și puțin de comunism, când a devenit „Aurel Vlaicu”) avea aproape 300 de locuri în anii ‘30, când aici veneau mulți bucureșteni înstăriți. După ‘89, la fel ca aproape toate cinemaurile din România, a decăzut rapid.  

În anii ‘90 „încercaseră să mai atragă public cu filme XXX, dar nu mersese și fusese închis,” își amintește Ionescu. „Scaunele erau toate la nivelul podelei, iar în spate WC-urile, și vă dați seama cum mirosea în sală. Am început să fac investiții și am ridicat cinemaul. Tot ce este aici este făcut de mine.” 

Ion Ionescu, proprietarul cinematografului Glendale

În primii ani, Glendale, cu cele o sută de locuri ale lui, era considerat un cinema select, iar pentru o vreme a găzduit și clubul Star Trek, unde se întâlneau fanii serialului. Pe măsură ce sălile din București au început să se închidă, iar mallurile să acapareze terenul, a devenit o oază lejeră pentru cei care preferă să vadă filme într-un spațiu mai mic și familiar. Prețul biletelor a rămas tot timpul printre cele mai bune din oraș: până în ultima zi, cu 20 de lei puteai vedea un film și mânca cât pop-corn vrei. Iarna, înainte de proiecții, primeai câte un ceai cald din partea casei. Rămăsese singurul cinematograf în picioare în toate cartierele din jur, chiar dacă proiecțiile de film nu mai sunt de mult o afacere bună.

Pe măsură ce filmele au devenit din ce în ce mai accesibile odată cu „pirateria”, canalele TV și platforme de streaming ca Netflix sau HBOGO, numărul spectatorilor a scăzut constant. „Eu, unul, ca să mențin acest cinematograf în ultimii doi ani, lunar am adus bani din alte business-uri ca să-l țin deschis,” explică Ion Ionescu, care a avut de-a lungul timpului 21 de cinematografe în diferite orașe ale României, de la Satu Mare, la Iași, Pitești, Constanța. La toate a renunțat pentru că, spune el, în afacerea cu cinematografe se fură ușor și nu mai erau rentabile. Despre Glendale, însă, spune că era „copilul lui de suflet”. Ionescu spune că a încercat de două ori să cumpere spațiul în care funcționa cinemaul din Cotroceni, dar că blocajele legislative nu i-au permis.

S-a rupt filmul

În România, nu doar schimbările din lumea globală a filmului au scăzut numărul oamenilor dispuși să vadă filme la cinema, cât mai ales administrarea dezastruoasă a cinematografelor și dispariția lor treptată. Săli închiriate pentru nunți, șaorma și bingo, procese de retrocedare, degradare accelerată, plus un haos legislativ din ce în ce mai încâlcit au făcut ca, dintre cele 600 de cinemauri deschise în 1990, să mai funcționeze în 2018 doar 13. S-a scris mult despre asta, dar schimbările în bine tind spre zero.

Penultima noapte la Glendale

„În mod ideal, toată rețeaua de cinematografe ar fi trebuit să fie manager-uite de oameni cu experiență în domeniu, care să înțeleagă care este drumul unui film, de la scenariu, până la exploatarea lui în cinematografe,” spune un profesionist din lumea cinemaului care a lucrat cu Regia de Film și care a preferat să rămână anonim. Potrivit acestuia, managementul disfuncțional al RADEF, „pilele și relațiile”, schimbările frecvente de conducere a Regiei și a Ministerului Culturii, au contribuit toate la eșec. „Nici legile nu prea au ajutat. Au fost tot felul de piedici și încurcături legislative care au dus la trimiterea cinematografelor la primării, în speranța că primăriile au bani să facă ceva cu ele.”

Legea 303 din 2008, când la butoanele Ministerului Culturii se afla Adrian Iorgulescu, și care ar fi trebuit să salveze cinemaurile, le-a dat în schimb un knock out birocratic. Legea prevedea preluarea sălilor de la RADEF de către primării sau consilii județene, doar că nu oferea și metode clare prin care acest lucru să fie posibil. Mai mult, RADEF a atacat legea la Curtea Constituțională. Până la urmă, o parte dintre cinematografele de la Regie au fost transferate pe hârtie  în grija administrației publice, dar fără să fie analizat fiecare caz în parte. În felul acesta, primăriile s-au trezit că sunt noii proprietari ai unor clădiri retrocedate sau chiar demolate. 

Cinematografe angro

Cinema Cotroceni a fost obținut în instanță de Primăria Sectorului 1 în 2014, alături de Patria, Scala, Excelsior, Dacia, Grivița, Cotroceni, Giulești, Feroviar, Grădina Parc. Între timp, Scala a fost retrocedată, iar pe locul fostului cinema Feroviar e azi o clădire de birouri. Cinema Giulești e parcă dintr-un film horror, deși în 2017 circulau scenarii seducătoare despre reînvierea lui ca centru multifuncțional. Tot dintr-un horror pare Cinema Grivița, care a fost vândut chiar de RADEF, în condiții greu de elucidat, la fel ca Grădina Parc. Din Dacia (Marconi) a rămas doar coaja, desenată în culori de ambulanță, cu care moștenitorii nu știu ce să facă. La Cinema Excelsior se află un studio al trustului Intact, iar Patria a fost închisă imediat după Colectiv, dar de acum un an, când Primăria Sectorului 1 promitea consolidarea blocului și un cinema nou „ca la mall”, nu s-a modernizat niciun milimetru. Dintre toate cinematografele preluate de Primăria Sectorului 1, Glendale, aflat în sectorul 6, era singurul rămas în viață. 

Penultima noapte la Glendale

După o lungă spirală de disfuncții, anul trecut RADEF a intrat în insolvență, iar contractul de chirie către Glendale, valabil teoretic până în 2020, n-a mai fost luat în calcul de noul administrator. Primăria Sectorului 1 a făcut un nou contract de chirie, pe un singur an, care a expirat săptămâna trecută.

Din mai 2018 și până acum, proprietarul Glendale spune că a cerut de mai multe ori Primăriei să evalueze investițiile făcute de el în cei 25 de ani în spațiul cinemaului, pentru a putea fi despăgubit. „În momentul în care eu măresc valoarea clădirii, e normal să îmi recuperez măcar o parte din acești bani,” e de părere Ion Ionescu. Un proces verbal din 2007 arată că singurele obiecte din proprietatea Regiei de Film care se mai găseau la Glendale erau un furtun de 20 de metri și cinci extinctoare. În schimb, alte procese verbale din 2010 și 2012 arată lucrări de „modernizare și reparații-amenajări”. Mai mult, Glendale avea certificare ISU, în condițiile în care mai multe cinematografe au fost închise din motive de siguranță, iar instituții de cultură ca Biblioteca Națională sau Muzeul Național de Artă Contemporană funcționează fără autorizație de securitate în caz de incendiu.

Primăria nu a răspuns solicitărilor făcute de Ionescu, dar biroul de presă ne-a transmis că instituția „nu deține în acest moment nici o dovadă în ceea ce privește investițiile fostului chiriaș al cinematografului Cotroceni, motiv pentru care nu se pot lua în discuție, la momentul prezent, eventuale despăgubiri.” Ion Ionescu e hotărât să meargă în instanță ca să-și recupereze o parte din banii pe care spune că i-a investit. 

Ultima noapte de film, prima zi de modernizare

Pe 23 mai 2019, în ultima zi a contractului de chirie cu Glendale, echipa de angajați ai Primăriei era hotărâtă să sigileze clădirea cinematografului, dar Ion Ionescu nu le-a permis acest lucru, atâta vreme cât plătise chirie inclusiv pentru ziua respectivă. La fața locului, niciunul dintre cei zece trimiși ai autorităților nu a vrut să spună nici ce se va întâmpla mai exact cu acest spațiu, nici când va începe procesul de transformare.

Am aflat însă dintr-un email al Primăriei către Scena9 că spațiul în care a funcționat Glendale ar necesita „lucrări de reabilitare și reparații urgente, precum și lucrări de modernizare”, deoarece această clădire este veche și nu s-ar fi făcut reparații la ea în ultimii 30 de ani. Cu toate acestea, Primăria recunoaște că nu a făcut nicio expertiză până acum care să arate că ar fi nevoie de reparații și ce modernizări ar fi necesare. „Până în prezent nu s-a realizat nici o expertiză asupra spațiului Cinematografului Cotroceni, însă intenționăm să demarăm acest proces.” Cu toate acestea, susține că intervențiile în imobil sunt urgente. 

Sala cinematografului Glendale

Din același email al biroului de presă al Primăriei către Scena9 am aflat și că, după terminarea lucrărilor, aici ar urma „să funcționeze un cinematograf modern, care va corespunde cerințelor actuale și care se va adresa tuturor locuitorilor Municipiului București”. La prima vedere, Glendale chiar corespundea acestor criterii: era un cinema modern și accesibil locuitorilor, atât prin prețul relativ mic al biletelor, cât mai ales prin performanța că rămăsese deschis de 25 de ani.

A fi sau a nu fi cinema

Deși pe hârtie, planurile primăriilor în materie de reînviat cinematografe sună grandios, realitatea arată cu totul altfel, iar exemplele de succes se pot număra pe degete. „O primărie, odată ce a preluat cinemaul, nu-l va pune imediat în funcțiune, iar imediat la primărie înseamnă ani de zile,” spune Marinel Pașcu, fost membru în consiliul de administrație al RADEF. „Am auzit de foarte multe ori primării care spuneau că preiau spații pentru a le reface cinematografe. Dar aceste declarații trebuie luate cu foarte mari rezerve. Șansele să le vedem redeschise în următorii trei, patru, cinci ani sunt extrem de mici.” Potrivit lui Pașcu, din circa 140 de cinematografe predate de RADEF către primării între 2009 și 2015, nici 10% nu au redevenit cinematografe active. 

Totodată, deși legea spune că e interzis să schimbi obiectul de activitate al unui cinematograf,  nici nu interzice organizarea altor activități în spațiile respective. Iar cum un cinema de sine stătător nu e tocmai rentabil, ajungem să avem din ce în ce mai puține spații dedicate exclusiv filmului. Așa se face că un cinematograf poate să se transforme, sub aparența resuscitării, într-un „centru multifuncțional”  din care filmul să dispară treptat, făcând loc altor activități cu sau fără relevanță culturală. 

Fostul cinema Gloria, la o zi după închiderea Glendale

Cel mai bun exemplu în acest sens e cel al fostului cinematograf Gloria, din sectorul 3, care, după ani buni de degradare, a fost renovat acum doi ani de primăria de sector cu aproape trei milioane de euro și a devenit „sală multifuncțională” cu peste 400 de locuri. „Am făcut deja înștiințare către Primăria Generală pentru că dăm această clădire Institutului de Cultură al Primăriei Generale pentru a intra în circuitul institutelor de teatru din București, iar în această sală va fi program atât de teatru, cât și de spectacole,  fără a pierde în același timp destinația de cinematograf”, spunea primarul Robert Negoiță la inaugurare, în primăvara lui 2017. Nu doar că „Institutul de Cultură al Primăriei Capitalei” nu există, dar între timp Gloria și-a pierdut cu totul destinația de cinematograf.

„În București, singurul cinema renovat este Gloria. Dar nu mai e cinematograf. Cei de la primărie l-au preluat, l-au renovat complet și l-au transformat în centrul cultural al Primăriei. S-au ținut multe conferințe PSD acolo,” spune fosta colaboratoare RADEF care a vrut să rămână anonimă. 

De altfel, la inaugurarea până acum, probabil cel mai fastuos eveniment organizat în fostul cinematograf devenit „centru multifuncțional” a fost serbarea de bilanț a Gabrielei Firea la un an de mandat.

Săptămâna trecută, la o zi după închiderea Glendale, singurele semne de viață de la Gloria erau câteva postere de spectacole, dintre care unul singur urma să se joace în spațiul respectiv. De pe afișul Te iubesc dar nu pe tine aflăm că are loc azi, 29 mai, la „Teatrul Metropolis - Sala Gloria”, dar în programul Teatrului Metropolis nu figurează acest titlu. Nici alte surse nu sunt mai generoase cu informațiile despre acest spectacol, recomandat astfel pe site-urile de bilete:

Un bilet la Te iubesc dar nu pe tine costă 60 de lei, în condițiile în care prețul mediu al unui bilet la Pădurea spânzuraților, un spectacol-eveniment regizat de Radu Afrim la Teatrul Național din București este de 54,5 lei. 

Nici la avizierul Gloria, nici pe net nu există vreun program al „centrului multifuncțional” din sectorul 3.

***

Angajații de la Primăria Sectorului 1 au sigilat pe 24 mai clădirea în care a funcționat 25 de ani Cinema Glendale, timp în care a difuzat în jur de 5.000 de filme. 

text de

  • Andra MatzalAndra Matzal

    Editor. Jurnalist multitasking, navetist. Mai multe despre Andra, aici. O găsiți la andra@scena9.ro.

     

  • Venera DimulescuVenera Dimulescu

    Reporter. Îi plac conversațiile deschise și mersul pe jos, cu căștile-n urechi.

    Mai multe despre Venera aici. O mai găsiți și pe Casa Jurnalistului.

fotografii de

29 May 2019 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9