Expoziția „All our todays” reunește la Muzeul de Artă Recentă din București, între 13 februarie și 25 mai 2025, peste cincizeci de artiști internaționali care privesc prezentul nu ca pe o certitudine, ci ca pe un spațiu deschis interpretării. Curatoriată de istoricul de artă Flavia Frigeri și poeta Ioana Iuna Șerban, expoziția generează un dialog vizual despre cum se resimte timpul nostru prin forme abstracte sau figurative, exprimate prin pictură, sculptură ori artă interactivă. Lucrările nu oferă răspunsuri definitive, ci trasează câteva sugestii prin reprezentări creative intime. Fără a căuta spectaculosul cu orice preț, dar nici evitându-l, expoziția propune o explorare atentă a modului în care artiștii își negociază percepția lumii – personale sau colective – invitând privitorul să intre în ritmul său și să reflecteze la cine suntem astăzi.
Dintre cele peste cincizeci de lucrări aparținând unor nume sonore în arta vizuală modernă și contemporană, câteva m-au însoțit tăcut și după ce am părăsit muzeul. Prezentul unui enfant terrible precum Hermann Nitsch este întruchipat, într-o mică încăpere ce invită la reflecție, de două tablouri sângerânde (Schüttbild, 1986; Ohne Titel, 1989), ambele rezultate în urma performance-urilor sale ritualice, expresionist-acționiste și profund viscerale. Deși diferite ca dimensiuni și prin materialul care constituie suportul pictural (pânză, respectiv carton), cele două scene șochează prin ferocitatea celei mai incandescente nuanțe de roșu, amplificată de fundalul alb-murdar, dar și prin intransigența gestului creativ subînțeles/intuit, revelat prin împroșcări și prelingeri aproape sacrificiale, urme brute de pași și straturi de materie sangvinolentă, aplicate cu intensități variate.
Aflată în aceeași sferă cromatică, dar propunând o cu totul altă viziune asupra prezentului, lucrarea State of Being (Doll House; 2021) a lui Chiharu Shiota este o sculptură realizată dintr-o casă de păpuși aparent obișnuită, învăluită de un brodaj migălos – în stilul care a consacrat-o pe artista japoneză – dintr-un fir roșu ce pare că nu se mai termină. Astfel, Shiota se raportează la prezent ancorându-se în spațiul copilăriei, filtrat prin memorie și transfigurat de această rețea roșiatică, descoperind lumea de azi printr-un paradox al subconștientului: aproape tot ceea ce percepem acum se întemeiează pe amintirea (estompată) a propriei inocențe. În cazul artistului uruguayan Marco Maggi, acesta propune o versiune metaforizată și stilizată a unui prezent tehnologizat, mecanicizat, în care însăși poziția artistului devine subiect de interogație. Instalația Drawing Machine (Eleven Possible Starting Points; 2015) – o construcție minimalistă care folosește creioane pe post de săgeți suspendate în arcuri, ale căror vârfuri ascuțite par să perforeze ușor peretele – oferă, ca alternativă la finitudinea alegerilor umane, unsprezece puncte de plecare, generatoare de posibile întrupări creative.
Singura instalație interactivă a expoziției curente se află la subsol și aparține unicului artist român inclus în actuala partitură curatorială a muzeului. Este vorba de lucrarea Cockmatic Chrotail a lui Cătălin Crețu, o personalitate creativă multifațetată, muzician și inginer în profilul electromecanic deopotrivă. Pluralitatea sa identitară este auto-proclamată metaforic pe site-ul artistului („Vorbesc cu umbra mea, cu măștile și dublurile mele, mă mișc între realitate și vis, sunt în fața camerei de filmat și în același timp în spatele ei, în fața microfonului și la tastatura computerului meu, sunt în ultimul rând al sălii de concert și pe scenă, cânt la un instrument și, de asemenea, dirijez, lumea se transformă într-un spațiu multimedia al propriilor mele dubluri, instanțe de timp ce devin spectre de sunet care ies prin difuzor sau proiecții vizuale, dansând pe ecran.”), probată fiind de biografia sa cuprinzătoare care ni-l relevă în postura de creator-membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, artist multimedia, performer, cercetător științific al Centrului de Muzică Electroacustică și Multimedia și cadru didactic asociat al Universității Naționale de Muzică din București sau director executiv al Festivalului Internațional de Arte Noi Innersound.
Instalația sa interactivă audiovizuală face aluzie, prin titlul anagramatic, la instrumentul imaginat de Boris Vian în Spuma zilelor, denumit pianocktail – un dispozitiv care îmbină universul armoniilor sonore cu cel al mixologiei. În cazul lucrării Cockmatic Chrotail, balanța simbolică înclină termenul „cromatic”, comun atât artei sunetelor – unde desemnează o succesiune de semitonuri, de sunete alăturate –, cât și artei vizuale – unde este folosit cu sensul de „colorat” sau „pigmentat” –, fiind sugestiv integrat într-un melanj senzorial „nelichid, inspirațional și ofertant”. Elementul dualității (audio/video, muzică/pictură, realitate/imaginație, experiență trăită/inspirație) este recognoscibil, așadar, și în instalația lui Cătălin Crețu, devenind o marcă artistic-identitară. Încăperea obscură de la subsolul muzeului în care regăsim, inițial, o claviatură, un ecran, un videoproiector și un sistem audio, se transformă, de fapt, într-un spațiu în care publicul este invitat la joc și spontaneitate: printr-o simplă apăsare a unei clape, fiecare vizitator (devenit ad-hoc artist) poate genera un mic conglomerat de sunete, forme și culori.
Mixate într-un splash sonor-cromatic, artistul mizează pe stimularea simultană a două registre senzoriale, într-o asociere de tip sinestezic. Ideea trimite cu gândul la compozitorul Aleksandr Scriabin și la celebra sa clavier à lumières (orgă de lumini) – un instrument conceput pentru a „traduce” sunetele în culori, pe baza unui sistem de corespondențe personal, proiectat în special pentru interpretarea lucrării simfonice Prometeu. Poemul focului –, însă doar în ceea ce privește conturarea unui cadru conceptual general. Crețu preia – conștient sau nu de această reminiscență creativă a autorului rus – cuplajul dintre clapă (sunet) și explozie cromatică, reinterpretându-l într-o manieră profund personală. Astfel, elementul auditiv este redat, aleatoriu (dar controlat), printr-o succesiune de 7 până la 16 sunete dispuse cromatic, ca o mișcare circulară a unor particule sonore animate, evocând melodica lui Béla Bartók, intonate de un pian virtual și de sintetizator pe diferite înălțimi și timbruri. În paralel, componenta vizuală se desfășoară ca un joc de tip Tetris, format din dreptunghiuri de diferite dimensiuni și culori, proiectate pe un fundal negru sau alb. Rezultatul este o partitură interactivă, actuală și tonică, care generează izbucniri senzoriale scurte sau prelungite, întrupate, în cele din urmă, în picturi unice, spontane și efemere – scene geometrice, abstracte – menite să-și dizolve treptat contururile în liniște.
Cockmatic Chrotail nu se așază într-un simplu teritoriu ludic – deși e (și) despre joacă – ci într-un spațiu de traducere sensibilă între artă, tehnologie și corporalitate. Crețu vorbește despre „unificarea, într-un univers comun, rezonant, a liniilor imaginare și gândurilor estetice propuse de pictorii prezenți în expoziție”, de la „abstract și geometric” până la „fantomatic și necunoscut”, iar instalația lui pare că împrumută din toate, metabolizându-le în timp real, cu ajutorul fiecărui participant. Gândită ca o extensie a vizitatorilor activi, lucrarea ia viață în timp real, fiind suficientă o apăsare de clapă pentru ca fiecare persoană să ia parte la procesul creativ – să traducă arta vizuală în gest, gestul în sunet, iar sunetul în culoare. Într-o lume care alternează între ecrane și tăceri, între interactivitate și supra-stimulare senzorială, Crețu construiește un teritoriu fragil în care prezența și gestul contează, sunt primordiale. Pentru câteva secunde, fiecare poate deveni parte dintr-o pictură sonoră irepetabilă. Iar ceea ce rămâne nu e obiectul, ci experiența: scurtă, personală, volatilă.
