Pe 2 iunie 2023, familia Kaijei Saariaho lansa în presa internațională o scrisoare oficială ce avea să zguduie lumea artistică: compozitoarea s-a stins din viață la vârsta de 70 ani, după ce a fost diagnosticată, încă din anul 2021, cu glioblastom, una dintre cele mai agresive tumori cerebrale maligne. Din cauza degradării neuronale galopante, ea și-a făcut apariția la evenimentele din ultimii ani în scaunul cu rotile, refuzând însă să vorbească public despre boala sa. Persoană mai degrabă discretă, a ales să-și înfrunte maladia în mijlocul familiei și al cercului restrâns de apropiați, lăsându-se absorbită de universul muzical interior. Ultima lucrare pe care Kaija Saariaho a reușit să o ofere lumii – Un concert pentru trompetă și orchestră – va putea fi ascultată, în premieră, pe 24 august, la Helsinki, în interpretarea lui Verneri Pohjola, alături de Finnish Radio Symphony Orchestra.
Este un moment în care artiștii de pe scena muzicală contemporană deplâng dispariția uneia dintre cele mai influente compozitoare ale ultimelor decenii. Publicații precum The Guardian, The New York Times, The New Yorker, The Washington Post sau BBC Music Magazine au semnalat numaidecât decesul ei, în necrologuri care plasau creația ei dintre cele „inovatoare”, „deschizătoare de drumuri”, „poetice și puternice”, având „o lumină esențială chiar și pentru cele mai întunecate momente”. Kaija Saariaho a părăsit demult granițele spațiului scandinav devenind o artistă internațională – curiosă, dornică de experiment, rafinată, strălucitoare. S-a născut la Helsinki, în anul 1952, într-o Finlandă muzicală guvernată de imaginea lui Jean Sibelius (compozitor romantic, dedicat identității naționale, cu o creație bazată pe spiritul folclorului nordic), dar și de alte nume importante precum Einojuhani Rautavaara, Kalevi Aho sau Magnus Lindberg.
Copil timid și solitar, a fost îndrumată încă de mică să urmeze o cale artistică (a absolvit cursurile școlii Rudolf Steiner din Helsinki, a cărei programă promova domeniile creative) și a învățat să cânte la pian, vioară, chitară și orgă. A avut dintotdeauna o înclinație profund imaginativă. S-a refugiat în „creierul său muzical” (ca să parafrazez titlul bestseller-ului psihologului Daniel Levitin), un spațiu viu și stimulant în a crea melodii – încă de timpuriu îi cerea mamei sale să „stingă perna”, pentru că își imagina că de acolo se aude un flux neîncetat de sunete, melos ce nu îi dădea pace. A fost înconjurată de natură, element pe care îl poartă în identitatea sa creatoare, integrând vântul, apa, pașii în zăpadă, cerul înstelat, valurile, lumina naturală în lucrările sale.
Din relatările compozitoarei referitoare la perioada studenției sale la Sibelius Academy, în Helsinki, aflăm că peisajul social-artistic al țării nu era nici pe departe atât de deschis: s-a lovit încă de la început de replici sexiste și chiar de profesori care au refuzat să o îndrume, considerând că parcursul ei va fi precis altul: se va căsători și va trebui să îndeplinească rolurile tradiționale asociate femeii, deci nu va avea timp să compună. Cu o ambiție și o pasiune ieșite din comun, Kaija Saariaho a demonstrat că nu poate trăi altfel decât creând, iar rezultatele au fost pe măsură, ea devenind una dintre cele mai proeminente voci ale componisticii actuale. A primit nenumărate distincții în decursul anilor, printre care: Prix Ars Electronica (1989), Musician of the Year din partea publicației Musical America (2008), Grammy Award for Best Opera Recording (2011), iar în 2019, dintr-o listă de nu mai puțin de 174 de compozitori, a fost desemnată de către BBC Music Magazine „cea mai mare compozitoare în viață”.
Toate acestea, dar mai ales educația și oamenii din cercul său artistic loial și-au pus amprenta pe dezvoltarea sa ca personalitate muzicală influentă. După ce a absolvit studiile la Sibelius Academy (la clasa profesorului Paavo Heininen), s-a îndreptat către Germania unde avea să urmeze Cursurile internaționale de vară pentru muzică nou de la Darmstadt, dar și să lucreze cu compozitorii Klaus Huber și Brian Ferneyhough la Freiburg. La Darmstadt a luat contact pentru prima dată cu spectraliștii francezi Gérard Grisey și Tristan Murail, cei ce „descompuneau” sunetul, experimentând un tip de compoziție bazată pe armonicele acustice naturale. Captivată de o concepție sonoră inovatoare, Saariaho a plecat la Paris – locul ce avea să-i devină casă până la sfârșitul vieții – și a găsit în Institutul de Cercetare și Coordonare în Acustică/Muzică (IRCAM) spațiul propice pentru explorarea tuturor posibilităților componistice. Inspirată de mentorii săi, dar și de mediul artistic vibrant parizian, Saariaho a devenit rapid una dintre promotoarele muzicii electronice, în toate formele sale: muzică asistată de computer, muzică concretă sau procesată în timp real (live electronics), mediu electronic preînregistrat pe bandă magnetică, folosirea sintetizatoarelor etc.
În acest context l-a cunoscut pe Jean Baptiste Barrière, compozitor, artist multimedia și informatician cu care a colaborat la IRCAM, devenit apoi partenerul său de viață. Prin intermediul creației sale, Saariaho și-a creat un cerc de prieteni artiști fideli precum regizorul de teatru Peter Sellars, soprana Dawn Upshaw, violonistul Gidon Kremer, flautista Camilla Hoitenga, violoncelistul Anssi Karttunen, compozitorul Magnus Lindberg și dirijorul Esa-Pekka Salonen (alături de ultimii doi a fondat societatea Ears Open, prin intermediul căreia și-au propus să promoveze muzica contemporană finlandeză). Cu toți aceștia, dar și împreună cu alții, a format o echipă fantastică, unindu-și forțele pentru a reda pe scene din întreaga lume creația proprie – o operă bogată, diversă, pe alocuri lirică, mistică, poetică, grațioasă, dar și deosebit de puternică, de radioasă.
A scris neîncetat, de la muzică simfonică și vocal simfonică la lucrări solo, operă, teatru muzical, balet și nenumărate lucrări în care a îmbinat sunetul acustic al instrumentelor clasice cu cel electronic. A primit comenzi de la ansambluri renumite precum Kronos Quartet sau Ensemble Intercontemporain, dar și de la orchestrele filarmonicilor și operelor din New York, Londra, Paris etc. Și-a dezvoltat o lume sonoră în care a adus laolaltă un caleidoscop de simțuri (auditiv – sunet, vizual – culoare, olfactiv – miros), printr-un fel de senzualitate sinestezică cu care era înzestrată. Criticul muzical Alex Ross, într-un articol pentru The New Yorker, susține că muzica compozitoarei este „ca un peisaj fremătat de activități naturale”. Este, într-adevăr, o creație pătrunsă organic de inspirații preluate de pretutindeni: din cinema, poezie, pictură, artă multimedia sau din mediul familiar al compozitoarei.
În anii ’80, Kaija Saariaho se afla în plină căutare a sound-ului electronic. Așa a luat naștere lucrarea Lichtbogen (1986) pentru nouă instrumentiști și live electronics, piesă în care compozitoarea utilizează programele CRIME (pentru armonie) și FORMES (pentru ritm) pentru a sugera cerul arctic cu străfulgerări de lumină rece, într-un cadru mistic-misterios. Din aceeași perioadă datează și trilogia Jardin secret (1985-1987) – un triptic experimental-electronic. Dacă prima dintre lucrări (Jardin secret I) se bazează doar pe materialul sonor sintetic, în Jardin Secret II, Saariaho folosește sunete concrete (orga și vocea compozitoarei procesate), urmând ca în cea de-a treia (Nymphéa pentru cvartet de coarde și live electronics) să „picteze” în tonuri impresioniste suprafața apei pe care se odihnesc nuferi, în contraste timbrale (texturi delicate versus violența maselor sonore). Saariaho nu se rezumă aici doar la instrumente, ci integrează, treptat, vocea interpreților, intonând, spre final, versurile traduse în engleză ale poemului Now summer is gone..., scris de poetul rus Arseny Tarkovsky.
În anii ’90, compozitoarea, aflată sub mirajul călătoriei sale la Kyoto scrie, printre altele, lucrarea Six Japanese Gardens (1994),. Pentru a sugera atmosfera tipic japoneză, Saariaho se folosește de instrumente de percuție (înregistrate cu un computer Macintosh la Kunitachi College of Music), voce, sunete naturale și electronice, concentrându-se pe un material ritmic pronunțat. Trei ani mai târziu, virtuozitatea și rafinamentul violonistului Gidon Kremer influențează realizarea concertului pentru vioară și orchestră Graal théâtre, o asociere liberă a compozitoarei între performing-ul unui concert live și cel al unei piese de teatru, ambele guvernate de un soi de ritual fizic.
„Blândă, periculoasă, onirică, vie, moartă, clară, încețoșată, fierbinte, puternică, goală, bruscă, întunecată, primăvăratică, pătrunzătoare, apăsătoare, directă, oblică, senzuală, copleșitoare, restrictivă, otrăvitoare, pacificatoare, puternică” – așa apare descrierea luminii în Laterna Magica (2008), o lucrare ce amintește de universul cinematografic al regizorului Ingmar Bergman și al directorului de imagine Sven Nykvist. În Frises (2011) pentru vioară și electronics, compozitoarea materializează sonor frizele pictorului simbolist francez Odilon Redon în pasteluri sugerate de melosul unduios al instrumentului cu coarde, dar și gesturi ce amintesc de Ciaccona din Partita a II-a pentru vioară solo a lui Johann Sebastian Bach.
În anul 2000, Sariaaho reușise performanța de a compune L’Amour de loin, devenită prima operă realizată de o compozitoare, pusă în scenă la Metropolitan Opera în ultimul secol. În opera Innocence (2018) ea dă naștere unei lucrări multilingve (se cântă în engleză, finlandeză, cehă, franceză, română, suedeză, germană, spaniolă și greacă), îndrăzneață, puternică, bogată, devastatoare, ce aruncă publicul într-un șir de temeri și întrebări provocatoare. Are un subiect modern, actual, ce rezonează încă, din nefericire, cu realitatea socială a momentului – acțiunea se desfășoară la începutul mileniului al III-lea, la Helsinki, acolo unde are loc un atac armat: la o școală internațională, unul dintre elevi deschide focul cu o armă furată de la tatăl său, ucigând zece colegi și un profesor.
Kaija Saariaho nu și-a făcut niciodată un scop din a milita pentru vocea femeilor în componistica internațională. O nemulțumea, însă, modul în care a fost tratată ca tânără artistă și rememora lipsa unei busole, a unor modele feminine în lumea creativă muzicală. Discretă, dar și pătrunzătoare, ea lasă în urmă o creație ce înglobează mai bine de 100 de lucrări „luxuriante și adesea amenințătoare, acoperite de un mister întunecat, desfășurându-se cu sinuozitatea musculară a șerpilor” și oferă lumii o comoară ce merită a fi descoperită din ce în ce mai mult, dar și un testament al curajului. Devine, fără să-și fi propus, un exemplu de urmat pentru tinerele artiste și nu numai.
Fotografia din deschidere a fost realizată de Andrew Campbell. Sursa ambelor fotografii este saariaho.org.
