Am fost în Moldova ca să aflăm poveștile a trei femei care au crescut în anii ‘90-2000, cu mamele plecate la muncă peste granițe. Au preluat ele responsabilitățile de adult. Ce urme au lăsat anii de absență și cum se rescrie astăzi relația mamă-copil, atât între ele și mamele lor, cât și între ele și propriii copii? 

---

Acest material a apărut în numărul 7 al revistei Scena9 pe hârtie, despre care puteți afla mai multe aici și pe care îl puteți comanda de aici. Îl republicăm astăzi online, pentru că tot astăzi, 24 septembrie, se poate vedea la București documentarul Iubirea nu e o portocală (r. Otilia Babara, 2022), în curtea Muzeului Național al Literaturii Române, în cadrul cineclubului F-Sides. O parte din poveștile din documentar se regăsesc în textul de mai jos.

---

E 1991 și Republica Moldova tocmai și-a câștigat independența după destrămarea regimului sovietic. Lumea e în stradă și strigă „Libertate! Libertate! Li-ber-ta-te!” din toți plămânii. O voce ne ghidează mai departe, prin ceea ce nu se vede în acest cadru, prin criza economică ce punea stăpânire și făcea ca banii să nu mai aibă valoare: „Bărbații conduceau țara, iar femeile plecau spre Vest pentru a-și hrăni familiile. Ne-am câștigat independența, dar ne-am pierdut mamele”. Sunt primele minute din documentarul Iubirea nu e o portocală, în regia Otiliei Babara. Un film care pune în imagini câteva dintre miile de povești ale femeilor din Republica Moldova, care au plecat la muncă peste granițe în anii ‘90 și până la începutul anilor 2000. Poveștile lor și ale copiilor lor, astăzi adulți. Ale generației crescute cu părinții plecați. 

Prin acest documentar, Babara a dat viață încă o dată casetelor video pe care cei mici, rămași acasă, le trimiteau mamelor lor, în pachete, cu autocarul. Atunci, prin casete, mamele și copiii au fost împreună, ca o familie, la absolviri, sărbători, înainte de culcare și la renovarea caselor pe care voiau să le transforme într-o zi din nou în acasă. Astăzi, imaginile sunt o oglindă încă actuală a societăților de pe ambele maluri ale Prutului, România și Moldova: părinții pleacă în continuare pentru o viață mai bună, copiii încă se cresc singuri. Dar în spatele imaginilor, de multe ori performative și seci, stau scrise cuvinte nerostite atunci, precum: te iubesc, te iert, te înțeleg, rămâi acasă. 

Cine e mama și când vine mama?, se întrebau copiii. În același timp, de la sute și mii de kilometri distanță de Moldova, mamele plecate la muncă trimiteau cadouri. Tot prin pachete, tot cu autocarul. În timp, darurile s-au transformat, din surprize, în dovezi ale distanței — o păpușă către fiica deja adolescentă, încălțăminte cu un număr prea mic, mâncăruri cu denumiri inedite. Și portocale. Iar la reîntâlnire, nici mama nu mai arăta la fel, nici copiii nu mai erau copii. Apoi, după câteva zile sau săptămâni, intervenea din nou distanța fizică. Iar timpul până la următoarea revedere părea infinit: Mama o să vină după ce facem gardul. Cred că o să vină când e gata baia. Până la inevitabilul până nu o văd, nu cred că mai vine. 

Olesea Sveclă, Adriana Bîtcă și Victoria Coroban sunt trei dintre femeile din Republica Moldova, astăzi la 30 spre 40 de ani, care au crescut cu mamele plecate. Două dintre ele apar și în documentarul Otiliei, iar povestea Victoriei și a mamei ei, Olimpia Cercavschi, stă la baza demersului din Iubirea nu e o portocală. Mama Otiliei Babara nu a plecat, dar regizoarea a trăit experiența alături de prietena ei, Victoria, pe care a vrut să o împace, prin documentar, cu mama ei plecată. Și a reușit mai mult de atât — a creat o graniță conversațională între sute, poate mii de familii despărțite.

Pe cele trei femei le-am cunoscut prin intermediul regizoarei. Pe Olesea și Victoria le-am vizitat acasă, în Chișinău, la începutul lui 2025. Cu Adriana ne-am văzut online, am vorbit de pe fusuri orare diferite, pentru că se afla atunci în Londra, la studii. Cu toate am vorbit despre viețile lor, despre rănile cu care au crescut și despre cum arată vindecarea. 

Stăm de-o parte și de alta a mesei din bucătăria în care și-a trăit studenția. În spatele ei este un tapet cu flori multicolore. Apartamentul i l-a cumpărat mama în 2009, cu banii munciți în străinătate. Olesea spune că povestea familiei ei este trasă la indigo cu cea a miilor de femei plecate în perioada aia. Bem ceai și, când cuvintele deschid prea tare porțile spre trecut, plânge. Pentru ea, iubirea este o cuprindere (îmbrățișare, n.r.) înainte de culcare. A adormit ani la rând fără asta, dar are grijă să le-o ofere copiilor ei.

---

Când m-am uitat la filmul Otiliei, am plâns, pentru că aveam o privire tristă. Am crescut înainte de vreme, așa pot să zic. N-am crescut rău. Nu pot să zic că nu am avut bani. Am avut înțelegere de la taică-meu, de la sora mea. Am fost un copil liber. Dar au fost chestii care nu se spun, care zac acolo și nici nu știi dacă vrei să te întorci la dânsele.

Eu iau istoria de la început, pentru că am mai povestit-o. Și nu o singură dată. Întotdeauna zic că am crescut, că am depășit multe lucruri, dar nu e chiar așa. Încă mai am trigger-uri care mă duc în timp și-mi trezesc unele sentimente pe care nu aș fi vrut niciodată să le am.

Urma să împlinesc unsprezece ani și plecarea mamei a fost dureroasă pentru mine. Știu că noi ziua am făcut conserve, orez cu nu mai știu ce. Seara m-am dus după capre și când m-am întors, îmi spune: „Eu plec în Italia”. „Adică cum pleci?” Era vreme ploioasă, rece. 6 septembrie 2000. 

Mama și tata s-au îmbrăcat rapid, țin minte discuțiile lor foarte seci că o să fie totul bine. Eu am impresia că nici ei nu conștientizau ce ne așteaptă — unde pleacă, cu cine pleacă? Mi-aduc aminte că aveam o mașină roșie, o Lada. Am văzut cum ea se duce pe stradă în jos și eu rămân singură. Tot revăd acest tablou.

Tata a venit înapoi acasă și a început noua noastră viață. Prima lună a fost foarte complicată, pentru că noi n-am știut, practic, nimic despre ce se întâmpla cu mama. Unde este, dacă a ajuns cu bine, dacă n-a ajuns? În perioada aia se zvonea că mulți mor în covoare, sub autocare, pentru că se duceau clandestini. Și mama la fel a plecat — clandestină. Abia peste 40 de zile am aflat că a ajuns în Italia. Ne-a povestit că a ajuns cu greu, desculță, pentru că drumul a fost anevoios, a traversat peste mare. Dacă te înecai, nimeni nu te mai căuta și nu mai întreba de tine cine ești. A avut mare noroc că a ajuns. Într-o lună și câteva zile a slăbit 30 de kilograme. 

Am început să vorbim la telefon. Eu am început să fac tot ce făcea mama. Să fac mâncare, să mă trezesc dimineața să duc caprele, pe urmă să mă duc la școală, să am grijă de ogradă. Tata lucra șofer și nu reușea să le facă pe toate singur. Primul an fără mama mi-a fost groaznic de greu. Nimeni nu mă mai aștepta cu mâncarea, ca înainte, și eu trebuia să fac totul. Nimeni nu te piaptănă, nimeni nu te spală, nimeni nu te îmbracă, nimeni nu-ți pregătește hainele de îmbrăcat. Tot trebuie să faci singur. 

Vorbeam cu mama o singură dată în săptămână, duminica, și nici nu aveam telefoanele noastre. Ne duceam la un vecin. Aveai două sau trei minute la dispoziție. Mama mă întreba: „Ce faci, cum ești?”, dacă am mâncat. Evident că nu poți să-i faci rău sau să-i spui cum te simți, nimeni nu s-a mai gândit la „vai, sunt într-o stare, trebuie să merg la psiholog”. Nu, trebuia să ascunzi. Să maschezi că totul este bine. Multe lucruri le-am luat ca pe un dat. „Asta a fost.” Pentru că nu aveam altă ieșire din situație. Eu acum vorbesc la 25 de ani distanță, retrospectiv. Dar nici atunci nu mă plângeam cu voce tare că eu mătur ograda, fac mâncare sau spăl. 

Am învățat singură să fac păstăi, hrișcă, orez, supe diferite, borș. În primul meu borș, nu o să uit niciodată, n-am pus sare. Tata a venit de la lucru și plângea, pentru că nu-i venea să creadă. „Tu, un copil, și ai făcut atâta mâncare”. Eu am făcut cu atâta străduință, pentru că știam că tata o să vină flămând. Da, te maturizezi un pic mai repede. 

Oricum te obișnuiești la un moment dat cu asta — că ea nu-i. Și ea se obișnuiește că acasă este bine, tu crești.

Dintre lucrurile fizice, cel mai greu mi-a fost să spăl. Eu aveam unsprezece ani, îți dai seama. Cearceafurile trebuie să le storci bine. Iar iernile erau grele pe atunci. Țin minte că le storceam și-mi îngheța apa pe mâini și mi-era frig. Țin minte senzația asta de mâini uscate și chinul cu care le ridicam să le întind pe sfoară în ogradă. Le întinzi bine, nu le întinzi bine, le scurgi bine, nu, nimeni nu te-ntreabă. Trebuie să faci asta, că, evident, nu-ți place să dormi în mizerie. 
Trebuia să fac toate chestiile astea și să-mi fac și temele. Și evident că nu eram cea mai bună la școală. Din punctul ăsta de vedere, n-am fost niciodată excelentă. Dar am fost mijlocul de aur, nu știu cum să zic. În clasa a XI-a am început să învăț mai bine. Eram oricum diferită. Mă uitam la colegii mei și mi se păreau destul de copilăroși. 

Te întărești, te călește tot. Toate lacrimile pe care le-am vărsat m-au călit. 

Până azi, dacă am început un lucru, mort, copt, trebuie să-l duc până la capăt. Mă stresez și mă auto-biciuiesc foarte tare altfel. Pentru că mereu am fost certată de tata că n-am făcut lucruri cum trebuie. Așa era educația lor. Tu trebuie să faci asta, asta — și mai mult decât poți. Și niciodată n-am fost bună. Ăla-i bun, ăla-i bun, dar tu nu. Am avut sentimentul că trebuie să le demonstrez lor că sunt bună. Acum nu-l mai am. Acum bună pentru mine trebuie să fiu, nu pentru ei. Poate mă mint, cred că și acum încă am asta — părinții să se mândrească.

Mama a revenit pentru prima dată acasă după trei ani, în 2003. La aeroport era foarte, foarte multă lume. Ne-am dus eu, soră-mea și taică-meu să o întâlnim cu un buchet de flori. Inima parcă îmi bătea ca la iepuri. Ai senzația asta că ai să o vezi și nu știi cum ai să reacționezi. Ești conștientă că corpul tău reacționează așa cum tu nu ești obișnuită. Când am văzut-o, pentru mine a fost șoc total, pentru că din femeia plinuță cu părul cârlionți a venit o femeie subțirică cu părul blond. Plângeam și eu, și mama, și jumătate de aeroport. 

Pur și simplu nu-ți vine a crede, pentru că tu știi câte lacrimi, cât de greu ți-a fost… dar eu nu conștientizam că și ei i-a fost greu. În poze Italia pare frumoasă și ea e în Italia. Eu nu știam atunci că ea stă acolo între patru pereți cu niște bătrâni. Într-o închisoare plătită. Ea îmi trimitea cadouri și eu o percepeam pe dânsa ca pe o divă, parcă din altă lume. 

A fost foarte emoționat, mama era super frumoasă pentru mine. Lucrurile au coincis, pentru că în ziua în care venea mama, mi-am luat și bicicletă. Mă împărțeam între a merge pe stadion cu bicicleta și a veni acasă, că mama mă așteaptă cu mâncarea. În primele zile întotdeauna este roz și-i frumos, că tot e nou și cumva e bine. După care, începe un fel de... Da, mama e mama ta, dar tu nu ai nicio tangență cu ea și ea nu are nicio tangență cu tine. Tu stai și taci, și și ea tace. Tu nu știi cum să vorbești cu ea și ea nu știe cum să vorbească cu tine. Ea mă percepe ca pe copilul ăla mic și vrea să mă spele, dar eu-s mare. Come on, pot singură să mă spăl. Și apare: „Olesea nu știe să facă asta, Olesea nu știe să facă…” „Tu ești mamă sau ai venit să mă judeci?” Pentru că, așa cum treceam eu prin adolescență, așa și ea trecea prin criza vârstei de mijloc. Dar atunci nu vorbea nimeni de asta. 

Ea stătea o lună, nu mai mult. De multe ori adormeam plângând, pentru că nu știam cum să-i spun eu ceva sau ea mie. Și când se lega o prietenie, ea pleca, pentru încă un an. Și iarăși la telefon. Deja ne obișnuiam cu toții cu faptul că ea este plecată. Tu ești aici și îți cauți de viața ta și crești și înveți. Eu m-am crescut singură pe mine. Călcam singură prin greble și atunci mă învățam.

Relația cu mama exista și prin colete. Îi trimiteam poze, cum suntem noi — ne-a trimis o cameră ca să ne facem poze și video. Ne vedea de la distanță. Filmam cum e în ogradă, cum suntem acasă și ea privea. Puneam caseta în cutie. Mai puneam acolo scrumbie, vin, brânză de oi, toate de care îi era dor. Puteam să punem și mere de casă. Afumături. Ai mei fac afumături extraordinare — puneam salam, mușchi, trimiteam de sărbători, pentru că ea nu venea atunci, venea vara. Te simți cel mai singur om de pe tot Pământul, pentru că nu e familia ta lângă tine. 

Noi primeam înapoi panettone. Asta se întâmpla cam o dată la două săptămâni sau o dată în lună. A trimis tot ce a putut de la mercado. Ea are foarte multe cuvinte în italiană. Eu le înțeleg: spazzatura (gunoi), mercado (piață), vieni qui (vino aici). Vorbea mereu cu euro în loc de lei. Îmi aduc și acum aminte când ne-a trimis prima dată prosciutto. Da’ ce, noi mâncam prosciutto? Cine știa prin anii ăia de prosciutto? Că trebuie să-l tai în feliuțe subțiri și că asta e ceva — vezi doamne. Tata se uita: „Da’ ce să fac eu cu carnea asta?”. Noroc că mama venea peste vreo două săptămâni și pe urmă ne-a învățat. Tata inițial îl tăia bucăți și punea în mâncare. Dar nu era gustos, parcă era gumă de mestecat. Zicea: „Da’ să nu ne mai trimită niciodată așa ceva”. Sau ne mai trimitea carne de cal: „Cum să mănânc eu carne de cal?” Chestii din astea pe care nu le-ai încercat, nu le cunoști. Parmezan, iaurturi... Am avut tot ce vrei. Când ea a plecat, aveam o singură pereche de pantaloni pe care o purtam jumătate de an la școală și toată lumea râdea de mine.

După 2007-2008, n-am mai filmat și din pachetele noastre au dispărut casetele video. Apăruseră deja și telefoanele. Îi puteai trimite o poză, era altfel. Mult mai simplu a devenit. 

Eu m-am vindecat prin terapie și prin spectacolul pe care l-am regizat, Dragoste la pachet, despre mamele plecate în Italia și copiii lor rămași acasă. De fapt, eu am făcut omagiu pentru mămica, acest spectacol i l-am dedicat ei. Un spectacol durut, un spectacol despre tranziția noastră perpetuă, cu toate rănile ei la pachet.

A fost emoționant, am plâns și eu, și sala, și mama. Ea acum conștientizează și într-o zi mi-a zis: „Știi, Olesea, tu poate n-ai învățat cel mai bine la școală, poate nu ai fost lângă mine, dar tot te-ai făcut singură pe tine”. Și așa este. Adică, „tu te-ai crescut singură pe tine”. După atâția ani, mama mea vorbește de mine ca despre un om integru. Zice: „Eu așa de tare mă mândresc cu tine”. Astea au fost cele mai faine cuvinte. Ca să ajungem aici, a fost cale lungă, multe lacrimi. Nici ei nu i-a fost ușor să spună aceste cuvinte. Îți dai seama, dacă ea a plecat în 2000, iacă, 25 de ani au trecut ca ea recent să-mi zică asta. Eu am așteptat, cred, o viață să-mi spună mama asta. 

Ea ne învinuia că „din cauza voastră m-am dus peste hotare, pentru voi m-am dus peste hotare”. Știi ce dureros era? Această vină o purtai mereu, că mama ta din cauza ta a plecat și tu trăiai cu dânsa.

M-am certat cu ea de multe ori. N-am vorbit nici eu, nici sora mea cu ea, n-am vorbit de multe ori. Cred că regret foarte mult asta. Pentru că a fost nedrept. Această relație a tuturor mamelor care au plecat e nedreaptă în relație cu copiii, pentru că cea mai mare problemă este că noi nu știam cum să vorbim, după o perioadă mare de timp, unde să găsim acel numitor comun ca să ne unim din nou. 

Pe mama, viața a ciuruit-o, are o privire mereu tristă. Toți anii ăștia cât a fost în Italia au ars-o înainte de vreme. Avea 38 de ani atunci când a plecat, adică eu peste trei ani. A rămas cu o frică. Ea nu se iubește suficient. Și așa de tare îmi pare rău. Eu am făcut invers. Eu am început să mă iubesc. Poate egoist. Eu zic: „Păi, eu acum trăiesc.” De asta acum fac ceea ce-mi place — poate cuiva să-i placă, cuiva să nu-i placă, dar eu nu sunt euro ca să plac tuturor. Așa că încerc să trăiesc. Și pe mama la fel să o învăț, să trăiască din mici plăceri. Nu-i neapărat să ai milioane în viața asta, pentru că nu banii îți aduc fericirea. Tu poți fi cel mai bogat și să fii atât de singur, că nu știi unde să fugi de această singurătate.  

Eu nu mă simt bine în spații mari, în mall-uri. Mă simt mică și nefolositoare — o furnică. Iaca, o calcă cineva și nu-i mai trebuie nimănui. Și mai am altceva. Dacă stau singură, am stări de anxietate.

Dacă m-ai fi întrebat la 24 de ani, aveam să zic că eu nu mă înțeleg cu mama, că noi nu avem o relație bună, că ea m-a lăsat. Dar acum, având copiii, înțeleg și mai mult. Nu știu cum să-ți explic, dar îmi pare rău că n-am oprit-o la timp pe mama să plece. Pentru că noi, după trei ani, cred că lejer am fi putut să o oprim acasă. Acum înțeleg că nu se compară cuprinderea unui copil cu banii. Mă uit la copiii mei și mă gândesc că le dau ceea ce nu am avut eu. Cred că ăsta ar fi motivul numărul unu pentru care sunt într-o autocunoaștere continuă — ca să nu repet ceea ce am făcut eu sau părinții mei. Încerc să înțeleg unde să nu greșesc cu copiii mei. 

Mă bucur că mama are nepoți cărora toată energia și toată dragostea le-o poate oferi, ceea ce nu mi-a oferit mie. Și copiii, la rândul lor, o iubesc enorm pe maică-mea. Ea își ia orele pe care nu le-a petrecut cu mine, cu sora mea. Și asta mă bucură enorm.

Dar cel mai grav e că acest exod încă în continuare e și mulți copii îs rămași cu bunicii. Bunicii nu pot să le ofere ceea ce ar putea să le ofere un părinte. Vorbesc despre un părinte integru.

Vorbim pe Zoom. Eu în București, ea în Londra, unde a plecat să facă a doua facultate — psihologie. Umple ecranul laptopului cu povestea ei, spusă cu maturitate, atent și sincer. Subliniază că a crește fără mamă a fost cel mai dureros lucru care i se putea întâmpla. Discuția asta e parte din vindecarea ei. Contribuția ei la o conversație care și-ar dori să ajungă la fiecare copil cu părinții plecați la muncă. Ar vrea ca istoria familiei ei să nu se mai repete. 

---

Aș vrea să încep cu finalul. Problema părinților care pleacă la muncă în străinătate și își lasă copiii acasă este încă foarte, foarte actuală. Oamenii ar trebui să știe că atunci când nu petrec timpul cu copilul lor, când aleg alte lucruri, vor fi consecințe. Acele consecințe sunt vizavi de sănătatea mintală, de consumul de droguri, de viitorul acelor persoane, de toate relațiile pe care le vor avea în viitorul lor, inclusiv relațiile de cuplu sau amoroase. Asta ar fi cheia de ce apar astăzi aici — ca să discutăm problemele care apar mai târziu în viață, care se nasc atunci când părinții nu sunt alături când ai nevoie de ei și ei nu-ți oferă sprijinul, nu te ajută să înveți despre alte persoane, să-ți înțelegi emoțiile, să găsești instrumente cu care să lucrezi, să te calmezi, să explorezi lumea. Am fost întotdeauna foarte vocală pe tema asta și-mi împart istoria, în speranța că nu se va mai întâmpla și cu alți oameni.

A început atunci când, în anii ‘90, s-a pierdut valoarea banilor și oamenii și-au pierdut din posesii. Dar au pierdut și ceva din esența lor. Părinții mei au fost parte din acel grup și, deci, cred că sărăcia a fost motorașul care a împins mulți oameni să plece. Moldova este una din cele mai sărace țări din Europa. 

Părea o soluție simplă. „Ce facem? Plecăm.” 

Cred că accentul era pus mai mult pe „cum să supraviețuim?”, decât pe „de ce au nevoie copiii noștri? Au nevoie de emoții, de grijă, de atenție? Nu, trebuie să supraviețuim.” 

Aveam șase ani în 2001, când mama a plecat. Nu-mi amintesc momentul sau ziua în care mi s-a spus că va pleca, dar îmi amintesc când eram în Chișinău, la o oarecare stație, și de acolo mama a plecat. Îmi amintesc asta foarte bine. Era o totală neștiință legată de când se întoarce mama sau mai vine mama sau ce face mama. O absență totală și niciun răspuns. „Ce va fi, când va fi, cum vor fi lucrurile?”

Am rămas în grija surorii mele cu 17 ani mai mare și a soțului ei. Ei aveau copilul lor și, în această ecuație, m-am simțit întotdeauna în plus, o persoană care nu face parte din familie. Dinamica era foarte complicată. Mă simțeam diferită în comparație cu copiii ai căror părinți le erau alături. 

Tata trecea uneori să mă vadă. Cel mai mult îl interesa carnetul de note. Primeam o sfârlă după cap dacă aveam 9 și nu 10. Apoi dispărea cu săptămânile. Țin minte că, la un moment dat, l-am întrebat în ce clasă sunt și el zice „a șasea”. Zic: „Nu, sunt a opta”. 

Pentru mine, școala a fost spațiul în care mă detașam și uitam. Înotam în ideea de a învăța. Cred că era un instrument prin care mă detașam de durerea interioară. Eram o elevă bună, comunicam bine cu profesorii. Asta m-a ajutat. 

Mergeam la teatru, la circ, la mare, călătoream. Având un părinte plecat, pe lângă suferință, plâns, lipsă, drama legată de această poveste, este și o parte pozitivă. Îți permiți un pic mai mult decât ți-ai fi putut permite fără ca unul din părinți să plece. Mama fiind peste hotare, aveam posibilitatea să învăț la o școală foarte bună, să mă îmbrac poate mai bine decât alții, lucru care pare a fi important în Moldova și România — cum arătăm, ce draperii avem, ce mâncăm. 

Primeam colete și scriam scrisori. Scrisorile erau una din metodele noastre de comunicare, dar ⁠sora și cumnatul câteodată mă rugau să le rescriu dacă sunau prea dramatic. Niciodată nu am putut fi deschisă cu mama. Era un fel de relație robotică: „Salut, mama, ce mai faci? Eu sunt bine”. A rămas până în prezent. Dacă mama mi-ar scrie un mesaj pe WhatsApp astăzi, ar suna în felul următor: „Bună, scumpa mamii, ce mai faci?”. Scrisorile noastre erau lipsite de orice originalitate și realitate a emoțiilor. Mai aveam și discuții telefonice, dar erau tot așa. Simple. Scurte. „Este scump să vorbești, costă prea mult, ne auzim săptămâna viitoare.”  

Cred că eu m-am dezvoltat cu ideea că nu am nevoie de nimeni și sunt independentă. M-am născut singură, o să mor singură.

Într-o zi, mama ne-a trimis o cameră video și a zis: „Să filmați tot ce puteți, când puteți, orice, și trimiteți-mi.” Așa am început să filmăm. 

„Salut, mama, eu sunt bine, mulțumesc pentru papuceii pe care mi i-ai dăruit, îmi plac, sunt un pic mari, dar o să-i port la anul.” Chiar și pe video, nu neapărat transmiteam adevărul în care trăiam. Știam că este o cameră acolo care ne filmează. Țin minte că sora mea îmi zicea să-mi imaginez că acel obiect neînsuflețit este mama. Nu am putut. 

Eu ador videourile din copilărie, le-am văzut de mii de ori. Ce a ales Otilia să rămână în film sunt probabil momentele mele preferate. Nu știu dacă le țin minte pentru că învie în memoria mea sau pentru că le-am privit de atâtea ori. Dar e frumos și aș îndemna pe oricine să filmeze momente din copilărie și să aibă o arhivă personală, filmul lor personal.

Ce-mi amintesc este că întotdeauna am refuzat să recunosc că asta este realitatea, să accept asta ca pe o normalitate. Eu probabil am plâns în fiecare zi a vieții mele timp de opt ani. Nu am vrut să accept situația. Nici până azi nu cred că o accept în totalitate. Este o durere prea mare și nu poate fi uitată cu una, cu două. Se simte că e foarte greu pentru părinții mei sau mama mea să accepte, să înțeleagă, să ducem o discuție despre ce s-a întâmplat. „Păi, cum am lipsit? Ți-am trimis bani, ți-am trimis colete, portocale.” 

Când mama venea acasă era ciudat. Aveam mereu în cap ideea că mama va pleca. Ea este azi, mâine, dar poimâine nu o să mai fie aici. Țin minte la aeroport toate lacrimile și dramele. Era foarte greu să o las pe mama să plece. Foarte greu. Urăsc despărțirile până în ziua de azi. Urăsc aeroporturile. 

Când am crescut, după prima facultate, de actorie, am simțit nevoia uriașă de a părăsi Moldova, pentru că nu mi-a oferit neapărat un spațiu în care aș putea să mă dezvolt așa cum am vrut. A sta acolo era doar pierdere de timp pentru mine. Nu zic că nu sunt recunoscătoare pentru experiența din Moldova, dar viața înseamnă mult mai mult decât a te naște și a muri în Republica Moldova. În momentul în care eram atunci, nu vedeam o altă continuare decât să plec. M-am mutat în Marea Britanie acum șase ani. Am venit fără bani, fără un plan. Când am obținut pașaportul românesc am zis că plec imediat, nu conta ce va fi, cum va fi. Aveam încrederea că totul va fi bine. 

Mi-a prins bine plecarea, facultatea, mi-a prins bine ce am trăit și învățat în Londra. Probabil m-a ajutat să văd situația ca pe un diamant — din mai multe perspective. M-a ajutat să văd situația din Republica Moldova cu alți ochi și să văd că sunt atât de mulți factori pe care nu îi putem controla. Că nu ține neapărat de noi sau de părinții mei. Probabil deciziile pe care le-au luat au fost cele mai bune, din perspectiva lor, la etapa în care erau atunci. 

Mama mea este adepta filosofiei că dragostea noastră este automată. Ea se creează atunci când copilul iese din burta mamei. O dragoste superioară tuturor altor tipuri de dragoste, care se menține pe tot parcursul vieții, în egală măsură, în forță totală. Ăsta a fost un motiv de contradicție, desigur, cu mama, pentru că încercam să-i explic că noi nu am creat niciun fel de relație, este inexistentă, nu se bazează pe faptul că tu mi-ai dat viață. 

Cred că filmul Otiliei a motivat-o pe mama să-mi zică scuzele pe care le-am așteptat atâția ani. Da, cred că a îmbunătățit, într-un fel sau altul, relația noastră.

Dar, esențial, părinții mei au eșuat în misiunea de a mă convinge că oamenii sunt buni, că le pasă, că poți să ai încredere în oameni, că este cineva în spatele tău și că „dacă o să ai nevoie în viață, noi suntem aici”. Nu am primit lecțiile astea. Și îmi e foarte greu ca adult să creez relații de prietenie, relații amoroase. A trebuit să colectez cât mai multă informație ca să mă educ, reeduc, reinventez, reevaluez. Cred că este absolut necesar pentru toți oamenii cărora părinții le-au lipsit să aibă un terapeut, să citească, să reflecteze, pentru că este loc ca lucrurile să devină mai bune. Ăsta este al doilea mesaj pe care aș vrea să-l transmit oamenilor — să lucreze cu un terapeut, să se documenteze, să înțeleagă ce s-a întâmplat cu ei și cum le-a afectat viața lor actuală, relațiile din trecut.

Părinții mei au evitat atât de mult timp discuția despre ce s-a întâmplat, că am zis: „Dacă o să încerc să evit și eu? Dacă reușesc să mă detașez — poate că asta e soluția?”. Recunosc că nu simt nevoia extraordinar de vitală de a rezolva lucrurile. Din păcate. Recunosc că încă sunt supărată, încă sunt motivată de ranchiuna, de ciuda în care m-am aflat pentru atâția ani de-a rândul, când mama nu a fost acolo. Ciuda e atât de mare, mă învălmășește, că nici o facultate de psihologie nu mă ajută să uit, să fie ok, să repar relația. Mi se părea în anii precedenți că dacă mă voi lua din viața mamei, asta va fi o răzbunare pentru ea, ca să-i demonstrez cât de mult m-a durut. Mă lupt cu asta.

Aș vrea, totuși, să lansez o invitație la a aprecia ce înseamnă o familie, a contribui la bunăstarea familiei, a fi critici cu prioritățile noastre, la a ne dedica timp să ne gândim, să fim mai buni, să ne ascultăm, să fim mai deschiși, să vorbim despre problemele noastre, să nu ne fie frică să cerem ajutor, să trăim într-o comunitate și să ne ajutăm unii pe ceilalți, să împărtășim problemele și bucuriile noastre și probabil să ne gândim de mii de ori înainte de a zice „da, sunt gata să fiu mamă”. 

Eu am absolvit Psihologia și m-am mutat anul ăsta în Australia, cu partenerul meu, și aș vrea, după master, să lucrez în domeniu și să ajut oamenii pe partea de mental health. 

Pentru mama? Italia încă nu s-a terminat. Italia continuă, Italia e încă vie. 

Vorbim într-o seară în Chișinău, în casa pe care și-o construiește alături de soțul ei. Face o glumă, pe jumătate amară, despre gardul care încă e „work in progress”. Își amintește de gardul casei părinților și cum mereu mai era ceva de lucru la casă înainte ca mama ei să se întoarcă. În final, părinții ei au vândut casa fără gard. Zâmbește un pic stângaci. Face un ceai și se întoarce în 1996, anul în care, la vârsta de doisprezece ani, a devenit om mare.

---

Mama a plecat de două ori. Prima dată aveam doisprezece ani și țin minte starea de atunci, un fel de așteptare, de visare — că, în sfârșit, cumva, visele noastre despre o viață mai bună se vor împlini dacă mama se va duce acolo, în acel tărâm la care visam toți atunci. Noi, ăștia ieșiți din comunism, care călătoream prin filmele de la televizor.

S-a întors după opt luni, chiar de ziua mea, când am împlinit 13 ani. Cu bagaje, cu chestii, și era wow… Cu dulciuri de prin Grecia… Mă uitam la toate chestiile alea pe care le-a adus, colorate... M-am bucurat că a venit. Parcă atunci mi-a adus și o pereche de adidași, cu negru, care-mi erau un pic mari, dar erau faini. I-am purtat mult timp. 

A stat cam un an jumate acasă și a doua oară când a plecat nu mai eram la fel de încântată de idee. Deja știam ce urmează. Bine, niciodată nu era clar pentru cât timp pleacă. Pe atunci, mama și alții își făceau planurile pe maximum doi-trei ani. Toți cei care plecau ziceau: „Doi-trei ani, să adun niște bani și după aia vin acasă”. Nimeni nu își imagina că asta o să se întindă pe zece, șaisprezece, douăzeci de ani sau pentru totdeauna. 

Când a plecat a doua oară, eram în februarie ‘98 și era întuneric. Dimineața, când a venit mama să-și ia rămas-bun, am izbucnit în plâns în brațele ei. Îmi dau seama că a fost dureros și pentru ea. Era o durere în mare parte refulată, pe care nu o conștientizam și nu o procesam conștient în vreun fel. Am tot plâns, nu am putut să merg la prima oră la școală.

Cel mai dureros era când mergeam în vizită la prietenele mele și mamele lor erau acasă. Și puneau mâncare pe masă. Sau la sărbători. Când toată familia era acolo. De sărbători, eu încercam cumva să o înlocuiesc pe mama, conștient și inconștient. Găteam cam tot ce gătea mama, făceam prăjituri și tot felul. Cred că era o nevoie inconștientă de a o înlocui, de a reface atmosfera de sărbătoare în casă. 

Rețetele mamei. Multe chestii le făceam de memorie. Când gătea mama, eu stăteam pe lângă ea la bucătărie și mă mai ruga: „Adu-mi ceva din beci, din grădină”. Mai curățam o ceapă, cartofi. Vizual, țineam minte procesul și știam cum trebuie să miroasă și să simtă la gust la sfârșit. Odată am făcut niște ardei copți, pe care, după ce i-ai copt, îi cureți de coajă și faci un sos din roșii, ceapă și morcov. Am făcut sosul ăla în tavă, am pus ardeii… și nu era gustul ca la mama, știi? Ceva mai trebuia. Și-am văzut atunci: „A, usturoi!”. Da, acum e ce trebuie!

Mai e o chestie pe care eu o uitasem, dar mama povestea la un moment dat că am întrebat-o într-o scrisoare o rețetă de cornulețe. I-am zis că vreau să fac de sărbători. Mama nu a vrut. Deliberat, a decis să nu-mi trimită rețeta. Cum să stea copilul să facă prăjituri? Dar eu oricum am găsit rețeta de la altcineva și am făcut cornulețe.

Toată lumea care venea în vizită îmi spunea: „Wow, dar ce bravo ești!” 

Ne-am obișnuit. Eram bine. Dar ce însemna binele? Să ai de toate, să îți cumperi blugi când vrei, să ai și salam în frigider, nu numai margarină. Cam asta era viața aia bună. Nici măcar nu era, doamne ferește, cine știe ce. Să facem în sfârșit gardul, că aveam curte și nu aveam un gard. Chestii din genul ăsta. Dar, la un moment dat, a devenit ca un fel de poveste care nu se mai termina. Trebuie să mai facem și asta, mai facem și asta, după aia vine mama acasă.

Mama trimitea o ladă în care erau diverse chestii și portocale, foarte aromate și dulci. Portocalele pe care le trimitea nu se compară cu astea care se vând la noi. Deschideai cutia și era o explozie de aromă și bucurie. 

Era un amestec de, pe de-o parte, bucuria adolescentului care nu e cicălit tot timpul, dar, pe de altă parte, era tristețea, pentru că era un gol, lipsea. Cu ce o înlocuiam? Nu știu dacă poți să înlocuiești cu ceva. Bunurile... Da, te bucurai când le primeai, dar în timp, când mama iar venea acasă cu multe haine, eu nu mă mai bucuram de ele așa de tare. Nu conștientizam, dar simțeam că de altceva am nevoie de la mama, nu asta.

Unul dintre motivele pentru care nu făceam trăsnăile pe care le fac liceenii, studenții, era un sentiment de responsabilitate față de părinți — că mama stă și se chinuie acolo, eu nu pot să-mi permit să cheltui banii aiurea. Chiar și când stăteam la terasă să beau un suc, era cu vinovăție. În anul patru de facultate un pic m-am mai relaxat. 

Cred că prea devreme a trebuit să-mi asum responsabilități de adult, care pe moment îți dau un sentiment de empowerment. Simți că ești atât de bun la nu știu ce, dar în timp te costă. Epuizare, depresie… Când eram studentă, am făcut depresie. În timp am conștientizat că a fost depresie, atunci nu înțelegeam.

Mama prima dată mi-a spus că mă iubește când aveam 16 ani, la telefon, când m-a sunat din Grecia. Eram șocată, nu știam ce să-i răspund. Eram așa... aaaarrrrghhhhh. 

Plecarea mamei era un fel de tabu. Un fel de rușine. Și era un fel de înțelegere în familie că nu spunem despre asta. La școală, legenda era că mama e la bunici, că are grijă de bunici. La un moment dat, am aflat de la mai mulți colegi că și mamele lor sunt plecate. Și tot așa, era secret. Presupun că pe undeva era rușinea, dar poate și faptul că se pleca ilegal. M-a șocat. Era și un fel de ușurare, că nu doar mie mi se întâmplă, dar și altora. Dar era și un fel de șoc de cât de mulți, de fapt, sunt plecați.

Prin clasa a opta cred că am decis că vreau să fac jurnalism. Și asta am făcut. Primele materiale pe care le făceam erau, de exemplu, interviuri cu psihologi care explicau efectele migrației. De fapt, atunci auzeam niște oameni care explicau ce trăiesc eu. Începeam să conștientizez ce trăiesc. Am luat interviuri de la copii care nu-și văzuseră mamele de 10-15 ani. Adică mai grav decât în cazul meu, dacă există termeni de comparație în poveștile astea. Fenomenul ăsta social e un cumul de povești personale, de drame personale. E foarte important să vorbim despre asta în societate, pentru ca, în primul rând, să nu ne simțim singuri, fiecare în durerea sa. Fiecare trăiește cu drama lui și crede că e povestea cea mai gravă, iar asta agravează durerea și trauma. Atunci când începem să împărtășim, există șansa, dacă nu să vindecăm, măcar să ușurăm durerea. 

Mă gândesc la bunicile noastre, la generațiile trecute prin război și atâtea traume. În general, în societate, chiar și până la război, nu era obiceiul să îmbrățișezi copilul, să-l pupi, să-i spui cât te iubesc. Asta e o lecție. Cred că mamele noastre ne-au oferit poate chiar mai mult decât au putut mamele lor să le ofere, în ceea ce ține de căldură, emoții, conexiune. 

În timp, uitându-mă în spate, mi-am dat seama că perioadele astea de lipsuri materiale, de fapt, nu au avut un impact atât de dureros ca lipsa părinților. Pentru bunicii noștri, de exemplu, grija față de copii însemna, în primul rând, să-i asiguri cu mâncare. Mai ales pentru că ei au trecut prin război și foamete. La bunica și străbunica mea, mâncarea era aproape cult. Străbunica din partea mamei tot timpul spunea: „Când îți intră un om în casă, mai întâi îl pui la masă. Apoi îl întrebi de unde vine și ce vrea”. 

Eu mă visam venind acasă de la facultate cu bagajul, visam revenirea în cuibul părinților. N-am avut parte de asta. Siguranța acestui gând: că există acel loc, care e mereu la fel ca în copilăria ta și în care poți să revii. Acolo, în casa părintească, cumva îți împlinești dorul de copilărie. Treci prin niște transformări firești, dar ai perioada în care ai nevoie să revii. E un fel de nostalgie, un dor, dar, în același timp, este un fel de fir roșu constant al identității tale. Iar la prima mea revenire ca studentă acasă, în anul 2000, eu am revenit într-un loc total străin. Casa în care am crescut nu mai era casa noastră. Proprietara actuală muncește tot în Italia și vine câteodată acasă. Cum zic eu: face un pic de vânt pe aici și se duce înapoi. Nu mai știu care dintre acești proprietari a făcut gardul, că noi nu-l mai făcuserăm.

Și acum visez casa aia uneori. Acum mai rar, dar când eram studentă o visam foarte, foarte des. Tot timpul o visam cu multă lumină. Era liniște, era pace și eram toți acasă. Pur și simplu eram toți acasă.

Uneori, mi-e mai greu să comunic cu mama. Ea nu a fost lângă mine când eu creșteam, mă maturizam, ca să se obișnuiască treptat, lin, cu schimbările mele. Suntem rude, dar trebuie să ne cunoaștem din nou.

N-am discutat cu ea despre asta. Probabil evit discuția pentru că mama se învinovățește și începe să se scuze. Dar eu nu de asta am nevoie de la ea. Nu vreau să-și ceară iertare. Nu, pur și simplu să împărtășim, să vorbim, fără ca cineva să se simtă vinovată. Pentru că sentimentul ei de vinovăție mă doare pe mine, adică mă face și pe mine să mă simt vinovată și nu mă ajută cu nimic. E vinovăția care vine din sentimentul că tu, ca mamă, ca părinte, trebuie să fii lângă copiii tăi și, iată, n-ai putut cumva să te împarți. 

Asta m-a influențat și pe mine ca mamă. M-am surprins în momente în care așteptam de la fiica mea să fie mai matură. Ca după aia să mă dumiresc: stai un pic, e un copil. Inconștient, parcă îi furam copilăria. Și am zis: „Măi, e doar un copil, are unsprezece ani”. Uneori am dileme din astea: trebuie să insist mai mult pe faptul că trebuie să-și facă curat în cameră? Sau, de fapt, nu-mi e așa de greu să strâng niște haine de pe jos? Lasă să mai fie copil și cu capul în nori. Lasă că o să vină și timpul să-și strângă din cameră. Dar nu scap momentul și mă gândesc: poate trebuie să o învăț de pe acuma, că după aia o să se obișnuiască cu gândul că mama strânge după ea și nu o să mai facă niciodată. Și tot așa… Negocieri continue în mintea mea.

Asta e lecția generației noastre, a celor care au trecut prin absența părinților: sper că prețuiesc mult mai mult această conexiune emoțională, că investesc mai mult în asta și înțeleg cât de importantă este. E, de fapt, baza pentru orice altceva, inclusiv prosperitate materială. Degeaba le ai pe toate, dacă nu ai relații sănătoase, de orice fel — prietenii, de cuplu, cu copiii. Asta cred că e resursa cea mai importantă. Și mai cred că dragostea este acceptare, prezență, conectare. Și, uneori, miros de portocale.

Ne invită să mâncăm și să bem un ceai înainte de a sta de vorbă, pentru că „omul sătul e mai bun”. Urmează să ne spună povestea vieții ei, așezați în jurul mesei din bucătărie. E bucătăria renovată de copii, cu banii pe care ea îi trimitea din străinătate. Martori îi sunt pozele vechi de aproape 30 de ani și scrisorile de la Victorelu, cum se semna Victoria, fiica ei. S-a întors definitiv acasă în 2014, anul în care a devenit și bunică. 

---

Plecarea a fost din cauză că s-a stricat sistemul sovietic și, după ce s-au distrus toate instituțiile de stat, am rămas, cum se spune în popor, „la covata spartă”. Nimeni nu știa ce să facă. Era sărăcie mare, banii s-au schimbat… Adică, au dispărut, pur și simplu. Și copiii creșteau. Ne-am gândit la viitorul lor — ceva să le dăm pe viitor, o profesie. Ca să-l înveți pe copil, trebuie bani. Alimentare, mâncare, îmbrăcare. Soțul a hotărât că trebuie să merg peste hotare. Așa cum se mai auzise atunci, că femeile mai mergeau. 

În ‘96 am plecat prima dată. Eu aveam 38 de ani, Victorica doisprezece ani. Am stat opt luni și n-am rezistat. A fost foarte greu psihologic. Acasă, copiii plângeau. Tu acolo, ei aici. Au fost traume psihologice mari. M-am îmbolnăvit bine, în sistemul nervos. M-am întors cu tot corpul roșu de la sistemul nervos. Și am văzut că nimic nu se dezvoltă, nu se poate face nimic. A fost nevoie să mă duc iară. Și prima dată și a doua oară am plecat în Grecia. 

I-am spus soțului: „De ce nu mergi tu, că ești medic?”. „Nu, că pentru bărbați nu e de lucru. Pentru femei este.”

Dar nu e adevărat, că acolo mergeau și bărbați la lucru. Dar... fricos. Nu voia să ia asupra lui răspunderea. Și m-a trimis pe mine. Cumva, tot timpul eu am fost mai tare. Tot țineam în mâinile mele. Vedeam că nu am cu cine altcineva. Vrei, nu vrei, nevoia îți dă curaj. Îți dă putere ca să faci ceva. 

Îmi amintesc la o altă plecare, prin 2002, eram un avion plin de femei. Plin. Când am coborât acolo în aeroport la controlul pașapoartelor, grănicerul s-a uitat așa și a strigat în grecește femeilor: „Dar bărbații voștri unde-s?”. Cred că am tăcut. Chiar așa: unde-s? Noi toate ne-am dus pe câteva luni, un an, așa ne-am gândit. Nimeni nu s-a gândit la ani, vieți întregi.

Acolo, când am mers prima dată, nu vă gândiți că erau salarii cine știe ce. Am început cu 320 de dolari. Mi-am găsit de muncă în casă, la o familie. Dar, știți, noi nu eram obișnuite cu viața aceea, să fim noi slugi, să fim noi servitorii. E extraordinar de greu. Și trauma psihologică… Când știi că tu ai studii, știi ce poți, cine ești și ai ajuns la nimic. Eram singură. Ce sprijin? De unde sprijin? Niciun sprijin. Când sunai acasă, spuneau: îmi trebuie ceea, îmi trebuie ceea.

Vedeți cum din toată istoria asta iese că mamele-s vinovate că au lăsat copiii și copiii au suferit. Nu știu cum trebuia să facem ca să nu sufere. Ori să stai lângă dânșii, să vezi cum nu poți să le oferi nimic, sau să te duci încolo să le oferi ceva. Un viitor. Atunci nu știa nimeni ce o să fie, cum o să fie. Dar nu că doar atunci, niciodată nu știi cum viitorul o să fie. Dar tot timpul te gândești: fac ceva, ca pe urmă pe acest ceva să construiesc. Faci o temelie. 

Nu pot să-mi explic ce aș fi putut eu face atunci, în anii ‘90, ca să nu plec. Numai poate trebuia să fiu mai insistentă să-l trimit pe soț. Să-l impun pe dânsul. Dar el dacă mergea, n-avea să trimită nimic acasă. 

Iaca, aș mai face un film. Rolul lui tata. Că mereu e mama, mama, mama. Dar tata? De ce numai mamele trebuie să răspundă întotdeauna? Dar tata ce face? Numai mama e vinovată. Tata unde e? 

Am învățat greaca din fugă. Muncind și învățând. Înainte să mă duc în Grecia, am învățat cu Victoria a număra până la zece și zilele săptămânii. Tot timpul uitam cifra cinci. Ea spunea: „Mamă, adu-ți aminte de Pentagon”. Era pente. Cinci. Acolo, când lucram deja în casă, auzeam „farfurie”. Mă duceam la dicționar. Scriam și mă uitam după, trebuia să lucrezi repede, nu aveam timp să mă gândesc mult. „Farfurie mare”, „farfurie mică”, „lingură”, „cuțit”... Am învățat pe rând. Dacă lumea este de treabă, se împacă și fără să cunoască limba.

În primii șase ani, am avut mai multe locuri de lucru. Plecam, nu rezistam psihologic. Am plecat din mocirla din Moldova și am dat de alta. Apoi, zece ani am lucrat la o singură companie, o companie navală. Asta m-a ajutat, mi-a ținut tonusul — dacă nu nimeream la compania asta, nu știu ce avea să fie de mine. Am întâlnit oameni foarte deștepți, foarte cumsecade, mare plăcere mi-a făcut. Astea sunt cele mai frumoase amintiri de acolo.

Într-o duminică, am făcut o plimbare cu o prietenă pe malul mării. Ne-am dus, ne-am uitat: palmieri, clădiri, flori, mare, plajă. „«Îți place?» «Îmi place, vreau acasă!»”. Nu m-am simțit bine. Îmi rupeam inima și sufletul să vin acasă. Nodul din gât n-a trecut niciodată, în toți anii ăștia. Când vin acasă, mi-e mai ușor pe suflet. Niciodată n-am vrut să rămână plecată. Merg prin glod, prin baltă, dar știu că sunt la mine acasă. 

Lucram de luni până sâmbătă și duminica nu mergeam la plimbare fără ca întâi să trimit pachetul. Când le trimiteam portocale, le plăceau ceva strașnic: „Mamă, cât sunt de gustoase!”. Copiii erau prioritatea întâi. Îi sunam cât puteam de des. Atunci nu erau atât de multe tehnologii. Cumpărai cartele, puneai în aparat și vorbeai. Casete mai mult copiii făceau. Eu acolo nu aveam când și unde să fac casete. Făceau ei acasă și le trimiteau cu pachete, cu autocare. Autocare, pachete. De acolo încoace, de aici încolo. Noi, mamele, mai mult ce voiam? Să-i vedem, să-i auzim. Te uitai și plângeai, te mângâiai, că-i vezi că sunt. 

Copiii noștri s-au maturizat înainte de timp, din cauza problemelor. Așa cum s-au maturizat părinții noștri care au fost deportați. Mama mea avea doisprezece ani și s-a dus în fundul Siberiei. La mine în familie, dar nu numai la mine, așa s-a transmis din generație în generație. Tot timpul am fost pedepsiți de regimuri. Și, nu știu cum să vă spun, psihologii spun că se transmite transgenerațional. Și fiziologic, și psihologic, și moral. Ne povesteau toate lucrurile astea. Le vedeam pe mama, pe bunica, care o venit de acolo și ne spunea care și cum. În anii ‘90, când s-a schimbat sistemul, mama zice: „Doamne, am crezut că măcar voi n-ați să știți de așa necazuri și războaie. Dar văd că și voi ați nimerit așa”. Cerc. 

Eu de la dânsele știam că au fost puternice și au luptat. Dacă ele au venit din Siberia și nu aveau nimic, au început tot de la început și au pus gospodăria pe picioare? Am fost, parcă, moral pregătită. Așa cum a făcut bunica, așa cum a făcut mama, așa trebuie să fac și eu. Eu așa îmi explic. A fost pe umerii mei. A tras bunica plugul, a tras și mama, trebuie să trag și eu. 

Dumnezeu să mă judece. Astea au fost vremurile, asta a fost situația. S-a meritat, nu s-a meritat? Nu știu ce să spun. Dacă stăteam acasă lângă dânșii, plângeam toți împreună. Nu aveai de ce să te apuci, nu știai în care parte să te duci, ce să faci. Nu aveam pur și simplu niciun ajutor, nicio ieșire din situație. Erau foarte complicate vremurile. Foarte grei au fost anii ‘90 și primii ani din 2000. După ce am plecat a doua oară, în 1998, m-am întors în 2014. Deci, după 16 ani. Veneam acasă o dată pe an, apoi de două ori, pe urmă am început să vin și mai des. 

Nu prea am discutat atunci despre asta cu Victoria. Pe urmă, după un timp, s-o înțeles, s-o reparat. Lucrurile de la sine așa au venit. Că ea de-acum o devenit mamă și o înțeles ce înseamnă răspundere, ce înseamnă copil, ce înseamnă să fii mamă. Nu am dorit psihologic să ne apăsăm, să ne învinuim. Nu. Timpul arată, timpul lecuiește tot. 

Fiica mea are talent, are capacități. Nu că eu sunt mamă și, știți cum se spune, că mamele laudă. Aud și altă lume ce spune și văd emisiuni de-ale ei, ascult. Are talent, dar e modestă tare. Dar e talentată, e deșteaptă. Asta mă bucură, că e deșteaptă și că s-a descurcat în viață. Știți, eu mă uit la copiii ăștia care au avut mamele plecate — sunt mai descurcăreți, mai deștepți, mai ageri. Au fost căliți copiii ăștia, s-au maturizat repede. I-a pus viața în mișcare mai înainte de vreme. 

Acum, eu, în primul rând, îmi doresc pace. 

---

Interviurile au fost scurtate și editate pentru claritate.

Le mulțumim Oleseei, Adrianei, Victoriei și Olimpiei, pentru că au avut încredere să-și împărtășească poveștile cu noi, precum și regizoarei Otilia Babara, pentru sprijinul acordat, contacte și materiale din arhiva video.