În timp ce scriu aceste rânduri, la festivalul de la Cannes s-a strigat half-time: prima jumătate a celui mai important summit al cinemaului s-a scurs cu combinația sa improbabilă (dar clasică) de viteză amețitoare și de molcomeală estivală. Ce-a fost însă mai improbabilă (și surprinzătoare) a fost relativa liniște care a domnit deasupra acestor zile incipiente, care s-au adus cu sine niciun scandal, controversă sau incidente notabile (cu excepția unei știri demne de-un film cu Buster Keaton: anume, un palmier a căzut peste un producător de film) – de parcă cupola azurie a cerului de deasupra Rivierei Franceze ar fi un mare plafon de sticlă antifonată, ca-n The Truman Show, izolând Croazeta de intemperiile lumii contemporane și invitând la un pic de escapism (superficial) din calea vijeliilor.
Însă doar la un nivel superficial: aproape orice conversație cu un coleg – fie el român, fie din lumea cea largă – a dus aproape inevitabil către zbuciumul prin care trăim, mai mereu furtuni stârnite de autocrați (de la Trump în State și Milei în Argentina până la Marcos în Filipine, trecând prin Europa unor Erdogan, Putin, Orban și Fico). Nicio surpriză, deci, că pe parcursul acestor zile, am simțit cum stomacul meu s-a tot micșorat în anticiparea turului doi al alegerilor, dintr-o inadecvare abisală între privilegiul enorm de-a fi aici și faptul că acasă avea loc cea mai importantă strădanie politică de la Revoluție încoace – iar anxietatea se cristaliza ori de câte ori se-ntâmpla să ne intersectăm între români (o prezență consistentă de profesioniști în acest an, în ciuda unei selecții restrânse): fiecare întâlnire se deschidea, negreșit, cu întrebarea „Când mergi la vot?” până vineri, apoi „Ai fost deja la vot?” în ultimele două.
Pentru românii prezenți pe Croazetă – nu doar echipele scurtmetrajelor Alișveriș și Erogenesis, cât și un număr destul de mare de producători, selecționeri și actrițe –, cea mai apropiată secție de votare s-a aflat la cca. 12 kilometri distanță de Cannes, în pitorescul Antibes. O cetate medievală de-ale cărui ziduri se izbesc valurile acvamarine ale Mediteranei care a atras de-a lungul vremii nenumărați pictori, printre care artiști ca Pablo Picasso și Claude Monet – un loc a cărui frumusețe e atât de copleșitoare încât a avut puterea să ne mai fure din neliniști vreme de câteva ore. De altfel, standul României din Village International – inima pieței de film de la Cannes, un imens pavilion ce înconjoară Palais des Festivals de la faleza Croazetei până la Pantiero, vechiul port maritim – s-a transformat vreme de câteva ore în locul unde s-au urmărit cu sufletul la gură ultimele cifre ale prezenței la vot. Iar odată cu anunțarea exit poll-urilor, cortul a erupt în urlete și strigăte de fericire, în îmbrățișări și ciocnit de șampanie: deși unii au preferat să răsufle ușurați abia după încheierea numărătorii, tensiunea palpabilă din aer se disipase complet, înlocuită de bucurie și prima ocazie de-a ne destinde din noiembrie încoace.
Ameri-Cannes
Dar să trecem ușor-ușor la filmele ediției – care, în ciuda atmosferei generale de la Cannes, n-au prea au oferit portițe escapiste (nici măcar în cazul lui Wes Anderson!), ele făcând aproape fără excepție o punte cu situația politică a momentului, mai ales în cazul filmelor americane. Trena largă a lui Trump planează asupra a nu mai puțin de trei titluri. Mai întâi, destul de direct, prin protagonistul din The Phoenician Scheme (r. Wes Anderson), unde magnatul Zsa-Zsa Korda (Benicio del Toro, canalizându-l pe Humphrey Bogart) străbate Africa de Nord alături de moștenitoarea sa, Liesl (Mia Threapleton), cu scopul de a-și salva un proiect megaloman de la eșec și de-a o introduce pe fata lui cea mare în arta negocierii.
Mai apoi, avem spectrul polarizării sociale radicale cauzate de proliferarea știrilor false și ale conspirațiilor în Eddington, al lui Ari Aster, probabil prima importantă reconstituire istorică a pandemiei timpurii și o cronică exhaustivă a opozițiilor discursive din primăvara lui 2020 – de la jargonul activist pus în joc după moartea lui George Floyd, până la cele mai obscure subteme ale mișcării QAnon. (Asta în prima jumătate. Evident că în cea de-a doua Aster nu se poate abține să nu arunce absolut totul în aer, într-un gest post-modern complet nihilist și să se-ntreacă în a scrie situații din ce în ce mai sardonice, cinice și fundamental stupide.)
Teme care sunt reluate într-o manieră mai rarefiată, însă totuși substanțială în… Mission Impossible: The Final Reckoning, unde motivul pentru care Ethan Hunt (Tom Cruise) se caftește cu the bad guys este The Entity, un AI care a pus stăpânire pe internet și-a spălat creierii populației globale și care e pe punctul de-a declanșa o apocalipsă nucleară. Complicat, știu.
Dintre cele trei filme, doar cel al lui Anderson e o izbândă (modestă, dar chiar și-așa) și nu doar datorită formulei sale deja bine-cunoscute. Ce e interesant la The Phoenician Scheme și la antecesorul său, Asteroid City (2023), e faptul că tratează indirect angoasele zilelor noastre (inechitatea economică, pericolul nuclear) și știe să pună în joc o rețea amplă de trimiteri (de la Fritz Lang până la Ernst Lubitsch) care să-i anime abordarea retro.
Marea promisiune americană a ediției pare, însă, să se fi disipat – strivită mai ales sub greutatea celui mai spectaculos eșec al ediției de până acum: Die My Love, al cineastei scoțiene Lynne Ramsey, un soi de revers al filmului ei cel mai cunoscut, We Need to Talk About Kevin (2011), căci de data aceasta nu copilul este entitatea violentă a cuplului mamă-fiu, ci părintele. Filmul începe cu un cadru-secvență înșelător, în care vedem un cuplu tânăr (ea e Jennifer Lawrence, el e Robert Pattison) care se pregătește să se mute într-o veche casă cu etaj, visând la familia pe care-o vor fonda și la cariera de scriitoare a femeii – doar ca totul să implodeze aproape instantaneu, odată ce femeia rămâne însărcinată și dezvoltă o formă extremă, maniacală de depresie post-partum.
De-aici încolo, trei sferturi din film va replica la infinit aceeași spirală: un debușeu de violență extremă al protagonistei (aplicat de cele mai multe ori sieși, dar uneori și partenerului ei de viață sau a altor ființe și obiecte dimprejurul ei), urmat de un moment de calm deceptiv, cât să te-ntrebi chiar și-o clipă dacă a reușit să scoată capul la suprafață, ca apoi să te izbească cu un episod și mai brutal. Trebuie să mărturisesc că e ceva ingenios în felul în care filmul se folosește de sunet – zgomotul de pe fundal e necontenit și angoasant, compus din lătrături, bâzâituri, râcâituri și zgârieturi perpetue, oferind o fereastră emoțională directă către dispoziția dezechilibrată a protagonistei. În același timp, văd că acest artificiu e doar încă un aspect al unei violențe gratuite aplicate personajelor și spectatorilor deopotrivă, care doar duce în derizoriu o temă cât se poate de legitimă.
Un eșec în ochii multora (dar nu și-ai mei; mi-a fost chiar drag) a fost și noul film al lui Richard Linklater: Nouvelle Vague, o cronică înflăcărată a producției unuia dintre cele mai faimoase și influente filme din istoria cinemaului – À bout de souffle (1960) de Jean-Luc Godard. Evident, pentru mulți cinefili, orice încercare de a-l aborda pe Godard e o formă de lezmajestate, mai ales dacă forma respectivă este cea a ficțiunii, însă Linklater reconstituie cu atât de multă minuțiozitate momentul acela de fervoare intelectuală și artistică unică în istoria filmului încât e imposibil să nu te lași furat de rezultat: jocul actorilor este impecabil, iar chimia dintre aceștia este realmente palpabilă. Scenariul este documentat cu migală, trecând în revistă nu doar efervescența ideologică a clipei, dar și toate figurile mici și mari ale acelei ere, restituind importanța unora peste care timpul a trecut nemilos și nedrept (mai ales Suzanne Schiffman). Pe de altă parte, însă, Nouvelle Vague suferă de un defect structural major: atât în forma și cât și în producția sa, acest film este antiteza completă a tuturor ideilor despre cinema pe care tânărul Godard le emite în film și pe care le filmul le soarbe cu nesaț – o disonanță suficient de acută încât să zguduie întreaga temelie a filmului.
Pictând în timp
Deși s-a scurs deja jumătate din festival, aș spune că încă nu se întrevede palmaresul ediției – având în vedere și faptul că mari favoriți precum Gan Bi, Julia Ducournau și Jafar Panahi încă nu și-au avut premierele; dar, ca de obicei, primul weekend e cel mai aglomerat și buzzy al festivalului. Iar fiindcă încă e prea devreme, m-aș abține de la a face orice soi de pronostic. Oricum, părerile critice par mai împărțite ca de obicei în acest an, cu atât mai ironic având în vedere identitatea vizuală a ediției din acest an, după cum o arată faimosul tabel cu cotații al revistei Screen International (dar și tânărul său competitor internațional, Moiree, la care contribuie și subsemnata). Or, după cum ne-a învățat și școala, opiniile împărțite se traduc în medii… mediocre (puține filme din cele două tabeluri sunt în afara intervalului 2-3).
Din Competiție, niciun film nu pare să fi rupt încă gura târgului (iar despre cele din secțiunile paralele voi reveni în următoarea mea corespondență) – singurul film care pare să fie văzut cu ochi buni fără să fi împărțit critica este cel de-al patrulea film de ficțiune al prolificului Serghei Loznița: Two Prosecutors. Lucru care se datorează și faptului că ficțiunile sale precedente au fost văzute (pe bună dreptate) drept niște eșecuri – așadar, așteptările față de acest nou titlu au fost extrem de scăzute. Teritoriul propice al plăcutei surprize: acesta este cu siguranță cel mai reușit film dintre toate cele patru și pare că multele și măiestritele sale documentare de montaj (de pildă, State Funeral, 2019, sau Babi Yar. Context, 2021) au dat în sfârșit un rod și pe partea cealaltă a activității sale cinematografice. Aici, abordarea cineastului ucrainean e mai tacticoasă, mai scuturată de gesturi caricaturale și grotești; în fine, mult mai bine stăpânită în termeni formali și tematici ca până acum, pusă în serviciul unei povești ale cărui direcții și concluzii narative sunt destul de clare încă de la bun început – în plin apogeu al terorii staliniste, un tânăr procuror se apucă să investigheze abuzuri interne ale sistemului judiciar sovietic; e destul de clar ce soartă îl așteaptă. Iar orice regizor bun știe că o poveste „previzibilă” narativ nu se rezolvă prin subterfugiu (întorsături de situație, anistorism/contrafactualitate etc.), ci prin rigoare estetică. Lucrând din nou cu marele director de imagine român Oleg Mutu, de data aceasta în format academic, Loznița crează secvențe solemne, picturale, decupând portrete ale personajelor sale adesea foarte chinuite, al căror ecleraj și cromatică evocă lucrările mișcării realiste Peredvizhniki (Ilya Repin et all).
Mai contestat – însă, totuși, un favorit mai evident al acestor zile – a fost un alt film pictural, realizat în format 4:3 (de altfel, formatul academic are o mare revenire la ediția aceasta): Sound of Falling al cineastei germane Mascha Schilinski, care urmărește patru generații de femei care trăiesc de-a lungul unui secol într-o casă de la țară. E ceva aici care pare să răsară din acel izvor încă nesecat de inspirație care este El espíritu de la colmena (1977) de Victor Erice, cel mai mare film despre copilărie al tuturor timpurilor: în încercarea de-a lăsa întreg aparatul conceptual al unui film să se alipească de privirea unui copil – cu toate fricile și înspăimântarea difuză a unei lumi parțial neinteligibile, cu toate impulsurile sale adesea stranii, libidinale ori violente, cu fanteziile sale intense despre moarte și sexualitate. E un film adesea splendid (și cu siguranță cel mai complex film despre feminitate infantilă al ultimilor ani), care refuză narativitatea tradițională și amestecă cele patru planuri temporale într-un dans amețitor, care atinge în zborul său și mai marea istorie a Germaniei în secolul al XX-lea, însă cu discreție, fără să cadă în patetism și în evidențe. Însă nevoia de-a încheia cumva filmul pune capăt și acestei plutiri la câțiva centimetri distanță față de suprafața realității, disipând sentimentul de vis cu ochii deschiși cu fiecare replică care e prea clară, cu fiecare concluzie la care parcă se chinuie să ajungă, disipându-și misterul ca pe-un somn întrerupt fără voia celui care-l doarme.
Ne reauzim peste câteva zile, cu gânduri despre cea de-a doua jumătate a competiției, cât și despre punctele forte ale secțiunilor paralele.
