În Parcul Sarmiento, inima verde a orașului Córdoba, un grup de prostituate trans își face rondul nocturn. Când întunericul e sfâșiat de un strigăt, conducătoarea lor, mătușa Encarna, în vârstă de 178 de ani, se aventurează în tufișuri pentru a cerceta și descoperă un bebeluș pe jumătate mort de frig. Ea mobilizează iute grupul pentru a-l salva, adoptând copilul în fascinanta lor familie surogat, așa cum a făcut cu mulți alți marginalizați, inclusiv cu Camila Sosa Villada, autoarea cărții. Asta este intriga romanului Reginele din Parcul Sarmiento, portretul semificțional al unui grup de travestite exuberante, al experiențelor și solidarității lor într-o lume care le condamnă.
Îmbinând realitatea cu magia unui basm întunecat, cartea te poartă în Cordobei, Argentina, și oferă un portret intim și nuanțat al maturizării trans. Mătușa Encarna și comunitatea ei transformă marginalizarea în magie, iar durerea și excluderea devin forțe care creează familie, ritual și bucurie. Villada combină realismul dur cu lirismul unui basm întunecat, aducând cititorului o experiență intensă, emoționantă și plină de umor. Ediția în limba română poartă semnătura poetei Mina Decu și este publicată la editura Trei în colecția Anansi.
Camila Sosa Villada s-a născut în 1982 în La Falda (Córdoba, Argentina). Este scriitoare, actriță și cântăreață, iar anterior și-a câștigat existența ca lucrătoare sexuală, vânzătoare ambulantă și menajeră cu ora. Are dublă licență în comunicare și teatru de la Universitatea Națională din Córdoba. Piesa ei Carnes tolendas, retrato escénico de un travesti a fost selecționată pentru Festivalul Național de Teatru din 2010, desfășurat la La Plata. Primul ei roman, Reginele din Parcul Sarmiento, a câștigat Premio Sor Juana Inés de la Cruz și Grand Prix de l’Héroïne Madame Figaro și a fost tradus în peste douăzeci de limbi. Citește un fragment ca să înțelegi de ce.
E densă noaptea: gheață peste Parc. Copacii foarte bătrâni, care tocmai și au pierdut frunzele, par să se roage stăruitor ca cerul să le ofere ceva de nedescris, dar vital pentru vegetație. Un grup de travestite își face rondul. Se mișcă la adăpostul copacilor. E ca și cum ar fi parte din același organism, celule ale unui singur animal. Se mișcă așa, ca o haită. Clienții trec cu mașina pe lângă ele, încetinesc să vadă grupul și, dintre toate travestitele, aleg una pe care o cheamă la ei cu un gest. Aleasa se prezintă la apel. Așa e în fiecare noapte.
Parcul Sarmiento este situat în inima orașului. Un mare plămân verde, cu o grădină zoologică și un parc de distracții. Noaptea devine sălbatic. Travestitele așteaptă sub crengi sau în fața mașinilor, își plimbă vraja în gura lupului, în fața statuii lui Dante, statuia istorică care dă numele acestui bulevard. Travestitele ies în fiecare seară din infernul despre care nu scrie nimeni, pentru a aduce primăvara înapoi în lume.
În acest grup de travestite se află și o femeie însărcinată, singura născută femeie dintre toate. Celelalte, travestitele, s-au transformat pentru a fi astfel. Pe teritoriul travestitelor din Parc, ea este cea diferită, femeia însărcinată care repetă mereu aceeași glumă: le apucă pe travestite, prin surprindere, de pulă. Chiar acum o face și izbucnesc toate în hohote.
Frigul nu oprește convoiul travestitelor. Ne trecem din mână-n mână o butelcuță cu whisky, iar peticele de hârtie cu cocaină vizitează pe rând toate nasurile, unele uriașe și naturale, altele mici și operate. Ce nu-ți dă natura îți împrumută iadul. Acolo, în parcul din apropiere de centrul orașului, trupul travestitelor împrumută din iad substanța vrăjii sale.
Mătușa Encarna participă la sabat cu un entuziasm nestăvilit. Cocaina a înviorat-o. Se știe eternă, se știe invulnerabilă ca un idol antic de piatră. Dar ceva ascuns în noapte și în frig îi atrage atenția, o desparte de prietenele ei. O strigă ceva din desiș. Printre râsetele și whiskyul care e dus de la o gură boită la alta, printre claxoanele celor care trec căutând o frântură de fericire pe lângă travestite, Mătușa Encarna distinge un sunet de altă origine, scos de ceva sau cineva care nu este ca restul oamenilor pe care îi vedem aici.
Celelalte travestite își văd de treabă, fără să fie atente la mișcările Encarnei. Mătușa este uitucă, ne spune mereu aceleași povestioare vechi. Lucrurile petrecute de curând, apropiate în timp, nu și fac loc în memoria ei. Vine o vreme în viață când nicio amintire nu mai e apărată de primejdii. De atunci, ea notează totul în caiete mici, lipește notițe pe ușa frigiderului, ca o modalitate de a învinge uitarea. Unele cred că înnebunește, altele cred că e obosită și s-a săturat să-și amintească. Mătușa Encarna a încasat multe lovituri, cizmele polițiștilor și ale clienților au jucat fotbal și cu capul, și cu rinichii ei. Loviturile la rinichi o fac să urineze sânge. Așa că nimeni nu-și face griji când pleacă, când le părăsește, când răspunde sirenei destinului ei.
Pleacă puțin dezorientată, o sâcâie pantofii acrilici care, la cei o sută șaptezeci și opt de ani ai ei, se simt ca un pat de cuie. Merge anevoie pe pământul uscat, prin iarba sălbatică care crește nepăsătoare, traversează ca un fluierat bulevardul Dante spre zona Parcului în care sunt spini și râpe și o peșteră unde poponarii merg să se sărute și să se consoleze, și pe care au poreclit-o Peștera Ursului. La câțiva metri distanță se află Rawson, spitalul de boli infecțioase: a doua noastră casă.
Șanțuri, abisuri, tufișuri care rănesc, bețivi care se masturbează. În timp ce Mătușa Encarna se pierde în tufăriș, începe magia. Curvele, cuplurile în călduri, tipele și tipii agățați la întâmplare, cei care reușesc să se găsească unii pe alții în acea pădure improvizată, toți dau și primesc plăcere fie în mașini parcate strâmb, fie culcați printre buruieni, fie în picioare, lângă copaci. La ora aia, Parcul e ca un uter al bucuriei, un vas al sexului fără rușine. Nu-ți dai seama de unde vin mângâierile și cine linge pe cine. La ora aia, în locul ăla, cuplurile se fut.
Dar Mătușa Encarna vânează ceva ca un sunet sau un miros. Nu știi niciodată când pleacă să adulmece. Încet încet, ceea ce a chemat-o se dezvăluie: este plânsul unui copil. Mătușa Encarna bâjbâie prin întuneric cu pantofii în mâini, cufundându-se în pământul neiertător ca să-l vadă cu ochii ei.
Multă foame și sete. Asta se simte în plânsul copilului și asta e cauza durerii Mătușii Encarna, care, disperată, se duce în pădure pentru că știe că undeva acolo există un copil care suferă. Iar în Parc e iarnă și gerul e atât de puternic, încât îți îngheață lacrimile.
Encarna se apropie de rigolele unde se ascund curvele când văd că se apropie luminile poliției și în sfârșit îl găsește. Copilul e acoperit de crengi cu spini. Plânge nestăvilit, pare că și Parcul plânge cu el. Mătușa Encarna se agită foarte tare, toată spaima din lume i se strânge în jurul gâtului în acel moment.
Copilul este înfășurat într o geacă de adult, o geacă matlasată verde. Arată ca un papagal cu capul chel. Când încearcă să-l scoată din mormântul său de crengi, se înțeapă în spini și punctișoarele de pe mâini încep să-i sângereze, pătându-i mânecile bluzei. Arată ca o moașă care și vâră mâinile în pântecele iepei ca să scoată mânzul. Nu simte durerea, nu observă zgârieturile făcute de spini. Continuă să îndepărteze crengile și în cele din urmă îl salvează pe băiatul care urlă în noapte. Se scaldă în căcat, mirosul e insuportabil.
Îngrețoșată și plină de sânge, Mătușa Encarna îl ține la piept și începe să strige după prietenele sale. Țipetele ei trebuie să ajungă până-n celălalt capăt al bulevardului. Cu greu se poate face auzită.
Dar târfele travestite ale Parcului Sarmiento, din orașul Córdoba, au un auz mult mai fin decât al oricărui om obișnuit. Ele aud chemarea Mătușii Encarna pentru că simt frica în aer. Și devin vigilente — li se face pielea de găină, părul măciucă, branhiile se deschid, fălcile se încleștează.
— Travestite din Parc! Veniți aici, veniți aici, am găsit ceva! strigă.
Un copil, de vreo trei luni, abandonat în Parc. Acoperit cu crengi, gata ca moartea să facă ce vrea cu el. Sau poate câinii și pisicile vagaboande care trăiesc acolo: peste tot în lume copiii sunt o sărbătoare.
Travestitele se apropie curioase, ca o invazie de zombi apropiindu-se înfometați de femeia cu copilul în brațe.
Una își duce mâinile la gură, mâini atât de mari, încât ar putea acoperi întregul soare. Alta exclamă că micuțul este frumos, o bijuterie. Iar alta face cale ntoarsă și spune:
— Nu vreau să am de a face cu asta, nu am văzut nimic.
— Ce pretenții să ai? răspunde alta, vrând să spună: așa sunt târfele astea mustăcioase când dau de greu.
— Trebuie să sunăm la poliție, spune una.
— Nu! strigă Mătușa Encarna. Nu la poliție! Nu poți duce un copil la poliție, nu există pedeapsă mai mare!
— Da’ nu putem să l ținem, argumentează o voce care face apel la rațiune.
— Copilul rămâne cu mine. Vine acasă cu noi.
— Dar cum ai de gând să-l iei, dacă e tot căcat pe el și plin de sânge?
— În geantă. Încape perfect.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
