Critica de film a ieșit de ceva vreme din revistele culturale și a ajuns în feed-uri, comentarii și dispute publice, care depășesc adesea filmele în sine. Am invitat regizori, critici, curatori, jurnaliști și autori care scriu despre cinema să răspundă la câteva întrebări despre rolul criticii de film astăzi și relația dintre cinema, public și mediul digital.
În ultimul timp, critica de film a început să iasă tot mai des din spațiul publicațiilor culturale și al festivalurilor, provocând discuții mai ample despre producția discursului online, limitele unei cronici și modul în care reacționează cineaștii atunci când un film nu este primit conform așteptărilor. Comentarii pe platforma socială pentru cinefili Letterboxd, postări de Facebook, replici publice acide și cronici negative au deschis conversații despre rolul criticului de film și relația dintre cei care fac filme, cei care scriu despre ele și public.
Un astfel de moment a survenit pe scena Premiilor Gopo, unde regizorul și producătorul Tudor Giurgiu a vorbit pe scenă despre un tânăr critic de film, pornind de la o cronică nefavorabilă pe care acesta o făcuse unui film realizat de Giurgiu, dar și un comentariu tendențios publicat online de același critic. Deși nu l-a numit pe tânăr, acesta era ușor de identificat (și, în consecință, și de hărțuit), iar comentariul, proiectat pe ecranul galei de premiere alături de mesaje care îndemnau la oprirea urii în online, fusese deja șters la momentul respectiv.
Acesta este doar cel mai recent episod de conflict între critica autohtonă și cineaști. L-a precedat un schimb de replici între regizorul Bogdan Mureșanu și criticul de film Victor Morozov, în care cel dintâi îl numea pe cel din urmă „fundamentalist lipsit de orice urmă de umor, sensibilitate și inteligență creativă”. (Cei doi s-au întâlnit ulterior în platoul TVR al emisiunii Jurnal cultural, iar Mureșanu și-a editat postarea.) Într-o notă de potențială ingerință asupra libertății editoriale, regizorul filmului Cravata galbenă, despre viața dirijorului Sergiu Celibidache (care este, de altfel, și tatăl regizorului), ar fi cerut unei liceene din echipa publicației Alecart să modifice sau chiar să elimine o cronică a filmului publicată online. (În declarații acordate publicației Cultura la dubă, producătoarea filmului și soția regizorului a susținut că ar fi fost vorba doar de „o mare neînțelegere”.)
Realitatea este că astăzi, pe lângă revistele culturale sau textele publicate după festivaluri, critica de film circulă și prin reacții rapide, postări, comentarii și meme, atât pe rețele de socializare, cât și pe platforme de rating precum Letterboxd, unde cam oricine poate scrie despre cinema. În același timp, granița dintre cronică, ironie, reacție personală și atac pare tot mai greu de delimitat, mai ales în spațiul online unde opiniile, mai ales cele cu potențial „de scandal”, se difuzează cu viteza unui incendiu de vegetație și pot fi amplificate imediat.
Pornind de la aceste situații, Scena9 a invitat mai multe persoane din lumea filmului – regizori, critici, curatori, jurnaliști și autori care scriu despre cinema – să răspundă la câteva întrebări despre rolul criticii de film astăzi, felul în care arată acest spațiu în România, influența platformelor online și relația dintre cinema, public și mediul digital.
Tudor Giurgiu, regizor și producător de film: „Pentru cei care fac film probabil e mai sănătos să ia pauze lungi din online și să-și vadă de treabă”
Scena9: Care credeți că ar trebui să fie misiunea unui critic de film?
Tudor Giurgiu: Au definit-o alții mai bine, nu cred că pot aduce nimic nou la subiect. Ce e relevant pentru mine e felul în care criticul poate impulsiona discursul public în jurul unui film. Criticii nu dau vreun verdict suprem sau definitiv asupra filmului (sunt filme mari din istoria cinemaului care au fost trashed după premieră și reconsiderate la ani buni distanță), dar pot da startul unei dezbateri sănătoase și necesare.
Cum credeți că arată astăzi critica de film în România?
Trist. Degeaba avem oameni pasionați, care își doresc să se profesionalizeze și să scrie despre film regulat, din păcate critica de cinema sau emisiunile despre film au cam dispărut din presă sau televiziune. Nu e un fenomen singular ce s-a întâmplat în România, dar la noi probabil instituția criticii a fost rapid eliminată la primele tăieri de buget din media. Am fost co-fondator la o revistă de film și cultura urbană (RE:PUBLIK), unde critica nu era deloc complezentă sau acaparată de PR, dar revista nu a putut supraviețui crizei. Când am condus TVR, între 2006-2007 am insistat să existe o emisiune de film la televiziunea publică. După ce am plecat, au eliminat-o rapid din grilă, probabil îi încurca major, era nenecesară. Altfel, m-aș bucura să existe semnături și stiluri mai diverse, atunci când se scrie despre un film sau altul. Susan Sontag încuraja criticii să nu judece în exces și să desființeze un film, dar mai ales să scrie de așa natură încît să trezească dorința cititorului de a-l descoperi, de a-l vedea.
Cum a influențat spațiul online (rețelele de socializare/platformele de rating) relația dintre cei care fac filme, critici și cei care le vizionează?
Enorm. Toată lumea are o părere, cultura influencingului e la putere. Citeam mai demult un articol din The Guardian despre felul în care marile studiouri folosesc micro-influencerii și creatorii de content online pentru a genera review-uri positive si buzz viral în online, în timp ce critica de film e tot mai puțin vizibilă. Asta e lumea în care trăim, reperele de pe vremuri sunt date peste cap. Pentru cei care fac film probabil e mai sănătos să ia pauze lungi din online și să-și vadă de treabă, sau să renunțe la smartphone, precum Nolan sau alții.
Unde credeți că se termină critica legitimă și unde începe atacul personal?
Rar am văzut atacuri la persoană. Dar, în orice cinematografie unde toată lumea se știe cu toată lumea, e greu să-ți păstrezi echidistanța și să nu judeci cu prejudecăți sau fără parti-prisuri. Câteodată am citit sau văzut poziționări debile sau inepte față de cineastul X sau Y, alteori am văzut inclusiv comentarii nepotrivite față de filme pe care criticul pur și simplu nu le-a văzut. Nu e însă niciun atac personal, te descalifică însă ca autor de critică de film.
Alex Petrescu, redactor la publicația dedicată cinemaului Films in Frame: „Un spațiu subfinanțat nu poate decât să genereze o critică destinată subzistenței”
Scena9: Care credeți că ar trebui să fie misiunea unui critic de film?
Alex Petrescu: Nu mi se pare că criticul mai are autoritatea formatorului de gust, acum când gusturile și nișele sunt virtual infinite. Criticile nu mai au aceeași putere de (in)validare, ci sunt mai degrabă instrumente în descoperirile cinefile.
Cum credeți că arată astăzi critica de film în România?
Putem vorbi despre critică atunci când filmul românesc abia există? CNC nu a organizat un concurs în ultimele 18 luni. Jurnalul unei cameriste (r. Radu Jude, 2026), în premieră la Cannes, nu a primit finanțare CNC. Un spațiu subfinanțat nu poate decât să genereze o critică destinată subzistenței, refugiată în bule, blogulețe și social media.
Cum a influențat spațiul online (rețelele de socializare/platformele de rating) relația dintre cei care fac filme, critici și cei care le vizionează?
Raportarea fiecăruia la rețelele de socializare depinde de la persoană la persoană, de la platformă la platformă, de la postare la postare… Personal, social media servește ca un agregator al părerilor prietenilor și al opiniilor unor critici pe care-i admir: Kleber Mendonça Filho, Paul Schrader sau voci tinere ca Öykü Sofuoğlu. Dar în cele din urmă, impresiile de pe internet sunt doar o formă de divertisment și nimeni nu ar trebui să le ia în serios.
Unde credeți că se termină critica legitimă și unde începe atacul personal?
Un atac personal se referă la persoanele care joacă într-un film. Până atunci, „puțoi acneic”, „focă bleagă” sau „heteroi borâți” sunt remarci mai mult sau mai puțin pe gustul tuturor, dar ca acestea să devină un atac, ar trebui să existe un raport de putere echilibrat, o intenție malițioasă și o lipsă de înțelegere a părții așa-zis atacate.
Andreea Borțun, scenaristă, producătoare și manager cultural: „Mi se pare că pentru mulți tineri azi, critica și analiza de film au devenit din nou cool ”
Scena9: Care credeți că ar trebui să fie misiunea unui critic de film?
Andreea Borțun: În primul rând să comunice cu un public. Oricare ar fi acel public, nișat sau de masă. Și să găsească o cale de acces potrivită, probabil constant adaptată, pentru a aduce în continuare spectatori în sala de cinema. Cred că o misiune mai degrabă secundară privește și felul în care criticii de film pot începe să integreze în discurs procesele și practicile artistice care au stat la baza filmelor despre care scriu și cumva să devină mai intimi cu actul ăsta de „facere”. E o direcție care deseori am observat că suscită interesul unui public nu neapărat cinefil, pentru care detaliile de „manufacturare” ale unui film (și nu vorbesc aici de trivia), aduc un soi de plus valoare care completează imaginea produsului final care ajunge la ei.
Cum credeți că arată astăzi critica de film în România?
Cred că există astăzi mult mai mulți tineri critici cu voci pertinente decât erau în urmă cu 10-15 ani. Și găsesc că ăsta e un lucru valoros. Vorbesc și din poziția cuiva care a absolvit și care acum predă în cadrul unei secții hibrid a UNATC-ului, care aduce împreună cursurile de scenaristică cu cele de critică de film. Mi se pare că pentru mulți tineri azi, critica și analiza de film au devenit din nou cool - fie din pricina caracterului său polemic și a tipului de dialog „cu artificii” pe care îl naște, fie pentru că există alți tineri mai established la al căror discurs sau texte se uită cu respect. De asemenea astăzi vezi din ce în ce mai des și acest mix interesant de job-uri, unde un critic poate fi în același timp și curator de film. Și cred că e o combinație fericită. Tocmai pentru că apropie critica de cineaști.
Cum a influențat spațiul online (rețelele de socializare/platformele de rating) relația dintre cei care fac filme, critici și cei care le vizionează?
Pe mine mă bucură că există platforme de rating cu adevărat efervescente care încurajează spiritul ăsta cinefil, îți dau ocazia să-ți exprimi punctele de vedere ca simplu spectator și totodată să intri în dialog cu alții ca tine sau chiar cu oamenii care fac filmele care îți plac/nu-ți plac (îmi vine în minte prezența unor regizori ca Sean Baker sau Kleber Mendonça Filho care sunt foarte activi fie pe rețele de social media, fie pe platforme de rating). Și se produce în felul ăsta un soi de aducere la „nivelul zero” a tuturor: public de rând, cinefili, cineaști, critici de film, unde rolul devine chiar interșanjabil uneori. Sunt toți acolo și se văd. E ceva interesant și în alegerea asta de a păstra anonimatul, atâta vreme cât ți-l dorești. Dar cred că pentru un cineast cel mai mare câștig e că are acces direct la reacțiile celor care îi văd filmul (cu bune și cu rele) – chestiune care rareori se întâmplă atunci când nu ești prezent fizic la proiecții (adică de cele mai multe ori). Ori eu văd în asta o șansă de a vedea ce ajunge de cealaltă parte din ce ți-ai propus tu să faci. Iei ce-ți trebuie și ce găsești valid de acolo.
Unde credeți că se termină critica legitimă și unde începe atacul personal?
Cred că orice tip de critică legitimă trebuie să fie din capul locului una argumentată. Ce apare în afara argumentului sunt opinii pe care poți sau nu să ți le justifici. Nu văd o obligație aici. Dar din punctul ăla nu mai poți avea pretenție că pui ceva pertinent pe masă, care poate fi luat în serios. Rămâne mai degrabă ceva de „haha”. Și trebuie tratat ca atare.
Flavia Dima, critic și curatoare de film: „Am văzut nenumărate atacuri la persoană împotriva femeilor ori a persoanelor queer care încercau să vorbească despre abuzurile din industrie”
Scena9: Care credeți că ar trebui să fie misiunea unui critic de film?
Flavia Dima: Până la un anumit punct, mi se pare că jurnalistul și criticul împart o misiune asemănătoare: cea de a spune adevărul publicului, de a transmite o informație anume într-o manieră cât mai apropiată de ceea ce am putea să numim „adevărul obiectiv”. Lucru care, în cazul criticului, este o opinie sinceră, bazată atât pe judecăți de valoare cât și pe o cunoaștere riguroasă a cinemaului, despre un anume film, anume cineastx, anume fenomen din cadrul cinemaului ș.a.m.d.; totodată, la fel ca și jurnalismul pentru societatea democratică, critica este un mecanism de checks and balances.
Criticul este dator să spună adevărul și să nu se ascundă în spatele unor subterfugii, să nu evite să spună anumite lucruri doar fiindcă acestea ar incomoda sau i-ar afecta poziția în industrie. Sigur, se impune și întrebarea dacă este în regulă să fii sincer chiar până la capăt, fără niciun soi de filtru, ori dacă anumite situații necesită totuși un soi de tact. (Sau unde este cazul să fii acid, poate chiar bășcălios, cum a fost cazul comentariului ofensatoriu de pe Letterboxd.) Datoria primă a criticului este față de sine și publicul său, apoi față de restul „elementelor din ecuație”, adică față de persoanele din cinema și din publicistică / sfera critică mai largă. Și aici sunt sigură că opinia mea diferă de cea a unor colegi de-ai mei. Dar eu nu văd ce sens are această meserie și practica acesteia dacă nu ne gândim în primul rând la oamenii care ne citesc, de la care avem expectativa să ne urmărească activitatea și, eventual, să fie la rândul lor critici față de munca noastră. Mi se pare în egală măsură problematic să tratezi publicul cu mănuși și să-i tratezi de parcă ar fi o gloată needucată și impulsivă, care, iată, trebuie educată și adusă în rândul lumii prin munca noastră. Just este să-i consideri mereu autonomia.
Pornind de aici, misiunea criticului devine, pe de o parte, cea de a urmări și de a scrie despre cât mai multe filme cu putință – nu doar la filme recente, ci și la cât mai multe filme de patrimoniu – și prin asta să încerce să surprindă o imagine de ansamblu (dar și de detaliu) cât mai complexă cu putință. Pe de altă parte – și aici văd o altă paralelă cu misiunea de jurnalist – misiunea sa nu este să chestioneze doar filmele în sine, ci și structurile de putere care sunt inerente practicii cinematografice și structurilor mai largi care o fac posibilă. O chestionare atât a miturilor și mitologiilor care vin la pachet cu cinemaul, cât și a ierarhiilor, a modelelor de producție (mai ales ale celor capitaliste) și a ecosistemului său mai larg. Chestionarea acestor tipuri de autoritate mi se pare extrem de importantă și că are totul de-a face cu situația de la premiile Gopo, unde cineva care are extraordinar de multă putere a direcționat-o împotriva unei persoane care are, comparativ, foarte puțină putere.
Tocmai de asta, mi se pare important să țin partea tânărului critic din această situație, pentru că, din punctul meu de vedere, în cronica pe care a scris-o și-a îndeplinit misiunea: a spus adevărul despre ce-a crezut despre acel film și, prin asta, a chestionat una dintre cele mai puternice figuri din industrie.
Cum credeți că arată astăzi critica de film în România?
Ca peisaj, mi se pare că arată destul de dezolant în momentul de față. (Aici mă includ și pe mine însămi, simt că nu am făcut suficiente.) Mi se pare că ultima dată când au mers lucrurile bine a fost în pandemie. A fost, poate paradoxal, o perioadă bună pentru critică, tocmai fiindcă aceasta era, prin natura situației, eliberată de povara discutării noutăților, chiar a fost o perioadă în care ne-am putut da drumul creativitiății și intereselor noastre tematice. E straniu că, tocmai în miezul acelei situații foarte întunecate și foarte dificile pentru foarte multx din cinema, totuși, critica a înflorit și accesibiliatea cinemaului era cu totul diferită. Nu-mi vine să cred că am ajuns să regret acea perioadă, dar iată…
Însă simt că ceva s-a întâmplat în ultimii câțiva ani. A existat o ruptură. Care sigur, e datorată și faptului că, în continuare, critica din România nu și-a revenit niciodată după șocul sistemic din timpul crizei economice din 2008, când s-a vaporizat bună parte din spațiul formal al criticii locale de film. Au rămas foarte puține instituții și foarte puține locuri în care se poate face critică de film, care, dincolo de faptul că sunt ele însele instabile, mi se par dominate de gatekeeping, de politici editoriale adesea chestionabile, care subminează independența actului critic și, în fine, de o atitudine foarte indulgentă atât față de industrie, cât și față de autorii de critică, în sine. Iar lor li se adaugă tot soiul de presiuni (economice dar și relaționale: precum atacurile asupra criticilor).
Nu în ultimul rând, cel mai evident semn al unei crize se vede în faptul că s-au retras foarte mulți oameni din activitate în ultimii câțiva ani de zile, care nu mai publică în mod regulat. Aici mă refer la Călin Boto, Irina Trocan, Dora Leu, Andra Petrescu, Ionuț Mareș, Andreea Chiper, Cristina Iliescu, Raluca Durbacă, printre alții. Și nici nu mi se pare că s-a deschis, în schimb, prea mult spațiu și loc pentru voci noi. Mi se pare că tot mediul se contractează din ce în ce mai mult și că nici măcar nu mai putem vorbi de un mediu, în sine, ci de un număr infim de indivizi care, de cele mai multe ori, sunt bărbații cisgender și hetero – și mi se pare problematic că persoanele care nu fac parte din boys' club sunt împinse de diverși factori în afara meseriei. Iar dacă lucrurile merg tot așa, în următorii câțiva ani, orice diversitate de perspective din breasla aceasta o să dispară.
Cum a influențat spațiul online (rețelele de socializare/platformele de rating) relația dintre cei care fac filme, critici și cei care le vizionează?
Eu, din păcate, nu sunt pe Letterboxd – încă îmi țin lista de vizionări pe MUBI, ceea ce mă face o milenială lame. Clar, îmi dau seama că este un fenomen major: nu doar datorită numărului de utilizatori, ci și fiindcă a fost îmbrățișat inclusic de cineastx. Mie se pare că încurajează consumul de film în feluri destul de interesante (vezi de pildă explozia în popularitate a festivalului Il Cinema Ritrovato), dar nu știu să spun dacă dacă toate aceste forme sunt și substanțiale, nu doar conspicious consumption (grație orientării publice a acestuia, inerent unei platforme sociale). Însă mi se pare grozav că a creat un spațiu unde comentariul despre cinema nu trebuie să fie neapărat sobru: e o platformă pe care oamenii se distrează, memează, spun chestii neserioase și fac asta de pe conturi anonime, lucru care-mi amintește de tot ce era bun la internetul timpuriu. Într-o era în care totul este foarte personal și identificabil pe internet, mi se pare mișto Letterboxd ca spațiu care reafirmă anonimitatea online.
Unde credeți că se termină critica legitimă și unde începe atacul personal?
Cred că poate fi o linie foarte fină, mai ales într-o lume în care lucrurile se iau adesea foarte personal (când de multe ori nu este cazul: iar cineastx trebuie să mai învețe și să se mai și detașeze de propria muncă, până la urmă). Și e ceva care e foarte greu de proscris, oricât de simplă sună întrebarea aceasta – un răspuns clar mi se pare greu de articulat. Mult din dezbaterea asta se repliază, la final de zi, pe această dezbatere clasică a distincției dintre autor și operă – și autonomiei esteticului. De pildă, mie mi se pare legitim să consideri că opera unui autor precum Woody Allen sau Roman Polanski devine complet nefrecventabilă datorită abuzurilor pe care le-au comis. Altora, dimpotrivă.
E o discuție complexă pe care nu cred că putem să o rezolvăm într-un spațiu atât de limitat, dar, din punctul meu de vedere, cu siguranță, comentariul care a fost expus la premiile Gopo nu a fost un atac la persoană, ci o ironizare a personajelor și a situației narative în care acestea se regăseau; mai degrabă, mi se pare tocmai ce s-a petrecut pe scenă a fost un atac la persoană, deși nu s-au dat nume (oricum, era lesne de aflat despre cine este vorba).
Altminteri, sigur, în mediile sociale am văzut nenumărate atacuri la persoană, foarte multe dintre ele îndreptate mai ales împotriva femeilor ori a persoanelor queer care încercau să vorbească despre abuzurile din industrie, despre misoginia și homofobia cu care s-au confruntat. Însă despre asta se vorbește încă foarte, foarte puțin, pentru că suferința și discriminarea prin care trec acestxa este de-a dreptul normalizat.
Victor Morozov, critic de film și jurnalist: „O critică mereu corectă, al cărui verdict e știut din avans, mă plictisește, nu îi văd rostul”
Nu am idei fixe, am niște gânduri inevitabil nesistematice, născute dintr-o practică susținută de critică de film care durează de aproape zece ani. În perioada asta s-au întâmplat multe transformări, unele menționate și de Tudor Giurgiu în intervenția sa nefericită, al cărui fond mi se pare însă că a fost ignorat de „bulă”. O critică onestă trebuie să țină cont de aceste transformări și, la modul ideal, să își ia măsura – să se reajusteze – ori de câte ori simte că e cazul; adică să negocieze cu ele, să le topească în practica sa, sau eventual să le opună rezistență. Vorbesc, aici, despre nevoia de a nu te reclama decât de la o doctrină personală, de a nu ancora definitiv, mulțumit de sine, în niciun discurs. Critica de întâmpinare – vitală pentru a da temperatura în cultură – e o chestie mișcătoare, care ține de voce, de amprentă, de semnătură. Dacă suntem sinceri cu noi, lucrurile astea nu vor fi niciodată conforme până la capăt. Or, astăzi se descurajează ereticii, heterodocșii – în favoarea viziunilor corecte. Eu mărturisesc că o critică mereu corectă, al cărui verdict e știut din avans, mă plictisește, nu îi văd rostul.
Lucrurile astea le spun nu din poziția unui „film bro” care bălește de admirație la fantasma cinemaului – ci ca om care se preocupă de cultura vizuală în toate angrenajele sale (Ecranomanie, cartea pe care am publicat-o la Editura Matca anul trecut, încerca să dea o formă acestei intuiții). Astăzi se caută subordonarea imaginilor unor retorici cu miză clară. „Ideologizarea pripită” a discursului despre cinema de azi – în care e de găsit o doză mare de superioritate morală – este o realitate. Faptul că doar oameni „de dreapta”, uneori „nefrecventabili”, au ajuns să fie asociați cu o asemenea îngrijorare nu trebuie să oculteze acest fapt, care pe mulți aliați i-a intimidat și i-a alienat din spațiul agresiv al social media, dând cale liberă ciomăgarilor de tastatură. Desigur, dezbaterea asta recurentă înseamnă că lucrurile sunt vii, arzătoare, ceea ce e un semn bun.
Pe de altă parte, raportarea actuală la filme e adesea marcată de dogmatism. Ea se vede sărăcită și standardizată de politizarea superficială, de gașcă – apanajul păturii burgheze din generația Z a marilor orașe –, împotriva căreia criticii de film nu-i rămâne decât să lupte. Nu din dorința de a se prevala de principii etice și politice solide (baza comună, subînțeleasă a oricărei discuții critice), ci pentru că cinemaul e o formă de expresie specifică, cu codurile, regulile, trecutul, cultura sa, care ne arată că filmele sunt obiecte complexe, născute la intersecția dintre forțe contradictorii – nu doar niște mesaje de „citit” și de „decriptat” pe repede-înainte, în funcție de un gust dominant în societate la un moment dat. A te interesa de cinema înseamnă a accepta aceste lucruri, care sunt sensibile înainte de a fi pur ideologice. Cred că asta poate face critica de film azi: să reliefeze asemenea articulații printr-un îndemn la cunoaștere aprofundată și, eventual, la smerenie. În absența ei, bogăția ireductibilă a artei e în pericol să fie acoperită de zgomot.
Bogdan Mureșanu, regizor și scenarist: „Am citit un comentariu în care un critic de film îl încuraja pe altul să fie mai bitchy”
În niciun caz rolul unui critic de film nu este acela de patron de hate club așa cum se întâmplă acum când orice notă critică postată pe rețelele sociale devine prilej de feude tribale și de reglare de conturi. Și toate astea au loc sub povața atentă și grijulie a autorului respectivei cronici sau note critice în care se amestecă argumentele ad hominem cu invective teribil de inventive, unele cu adevărat pline de imaginație și, ca atare, seducătoare. Pentru că în zilele noastre și, o să vedeți mai jos, probabil dintotdeauna, scandalul și defăimarea sunt atrăgătoare și drept urmare generează atenție, vâlvă și simulacru de dezbatere aprinsă, când în fapt rezultatul lor este întocmai opusul acesteia. Ca lucrurile să devină și mai complicate, ethosul tribal al acestei mici comunități de film care, la rigoare, ar putea liniștit să încapă pe pluta Meduzei, face ca toată lumea să fie înrudită cu toată lumea în așa fel încât ce se întâmplă cu adevărat are tonusul unui ritual de public shaming.
Rețele sociale au accentuat un tip de critică în dialog imediat cu secțiunea de comentarii unde distincția între argumentele cât de cât obiective și atacul la persoană devine tot mai invizibilă. Nu este ceva nou doar că acum a devenit evident. A existat dintotdeauna o plăcere a invectivei și am să dau un exemplu în acest sens. Procopius din Cesareea a scris în secolul în secolul al VI-lea două lucrări oarecum tratând același subiect anume domnia lui Iustinian. Prima dintre ele se intitula De Aedificis și, pe un ton encomiastic, trecea în revistă toate marile realizări ale basileului văzut ca întruparea conducătorului ideal. O a doua lucrare, cunoscută sub numele de Istoria secretă sau Anecdota, descoperită multe secole mai târziu, are un cu totul alt ton în care Iustinian este portretizat ca un demon întrupat, iar împărăteasa Teodora ca o desfrânată nesătulă cu niște practici sexuale cel puțin bizare. Procopius, cel din Anecdota, le descrie uneori cu o plăcere pe care nu încearcă să și-o ascundă sub rigoarea, chipurile, științifică a celui care documentează istoria în priză directă. Îmi pot închipui câte like-uri ar aduna Procopius numai postând faimosul episod cu gâștele în care Teodora, pe vremea când era o mimiță, adică o actriță în Hipodrom, se întindea pe spate, pe jos, purtând numai o sfoară pe trup. Spectatorii aruncau boabe de orz peste ea în special în zona părților intime. Câteva gâște dresate ciuguleau boabele una căte una spre delectarea totală a nerușinatei Teodora, scrie Procopius în această istorie niciodată publicată în timpul vieții lui. Culmea ironiei este că istoricul bizantin este menționat cel mai adesea în legătură cu această lucrare vindicativă, șocantă și, probabil, complet abracadabrantă.
Nu știm câtă infamie este în cronica lui Procopius, cel din Istoria secretă, dar putem intui că este un asasinat politic de imagine fie ea și postumă. În termenii de azi, Procopius este bitchy și îi ia la harneală pe cei doi împărățoi mohorâți cu viețile lor plasticoase și kitsch. Am colat aici niște citate, mai mult sau mai puțin inexacte, din niște bucăți de critică de film sau din comentariile prilejuite de acestea, dar aparținând unor critici de film din România, Anno Domini. (Ca mică paranteză complet inutilă și tocmai de aceea plăcută, expresia Anno Domini a fost folosită pentru prima dată în timpul vieții lui Procopius).
Detaliile pornografice din cronica lui secretă, scrisă cu atâta ură și evident venin, au supraviețuit bine merci câteva sute de ani trecând în obscuritate celelalte lucrări serioase din cariera sa. Au mai avut și alt efect pe care îl putem pune pe seama naturii umane atrasă mai curănd de geniul invectivei bine articulate decât de formulele obiective dar seci: au legat-o pe Teodora pentru totdeauna de episodul cu gâștele. Pipiță for ever, atât de mare este puterea denigrării.
Închid această lungă digresiune dar mă folosesc de ea ca să semnalizez ceva ce știm prea bine: deriziunea violentă în limbaj și în imagine este mai seducătoare decât orice apreciere rezonabilă sau obiectivă. Ei bine, asta se întâmplă în noua formulă de a face critică de film (poate fi însă extinsă la orice altă formă de critică) acompaniată de comentarii considerate ad libitum fie parte separată, fie parte a dezbaterii. După cum vrea mușchii autorilor. Am citit undeva sintagma spațiul semi-public invocată în recentul scandal cu heteroii borâți. Lăsând deoparte aberația logică a unui spațiu pe jumătate public, sintagma respectivă este inventivă și tocmai de aceea citabilă. Din nefericire, este mai curând un atac la persoană decât orice altceva. S-a invocat tinerețea autorului din același reflex în care argumentele ad hominem sunt omniprezente în practica critică.
De curând am citit un îndemn, sub forma unui comentariu la o postare, în care un critic de film îl încuraja pe altul să fie mai bitchy. Ei bine, pentru mine asta nu mai aduce deloc a gândire critică. Nu este deloc un caz solitar. Tonul preferat de o parte din critica de film din România este unul violent acompaniat permanent de comentarii veninoase și invective de Hipodrom.
Rolul criticului este tocmai acela de a găsi acea cale obiectivă prin care poate stabili un de dialog evitând tonul encomiastic dar și pe cel vitriolic. Acest dialog nu poate și nu trebuie să pornească de la premisa infaibilității criticului care împarte ex catedra lumea în gherțoi, heteroi și marțafoi.
Maria Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart: „Adevărata provocare este găsirea unui echilibru între exigență și capacitatea de a menține actul critic viu, relevant, accesibil pentru noile generații”
Scena9: Care credeți că ar trebui să fie misiunea unui critic de film?
Maria Oglinzanu: Dacă m-aș opri la a spune că rolul criticului este de a realiza analiza și, implicit, evaluarea unei producții cinematografice, aș reduce la o dimensiune strict tehnică procesul receptării, care oricum are o dimensiune subiectivă. Consider că misiunea criticului este de a media întâlnirea dintre propunerea regizorului, jocul actorilor, construcția universului unui film și spectatori. Mai precis, de a oferi instrumente de interpretare, repere care să ajute la îmbogățirea experienței vizionării lui de către publicul larg. Fără a da verdicte, oferind însă argumente, contextualizând. Criticul exprimă judecăți de valoare, deschizând, totodată, un dialog fertil, care să invite la reflecție. Dacă pasionatului de cinematografie îi este permis să aibă o opinie, criticul aduce o perspectivă complexă, nuanțată, bazată pe o grilă valorică.
Cum credeți că arată astăzi critica de film în România?
Citind această întrebare, nu m-am putut gândi decât la Andrei Gorzo sau, mai bine spus, la volumul său Viața, moartea și iar viața criticii de film. Gorzo vorbește în primele pagini despre pericolul „devorării” criticii de film, cronicile părând a semăna tot mai mult cu textele publicitare. Mi se pare că există în continuare cronici consistente, care păstrează rigoarea analizei și discută filmele atât din punct de vedere estetic, cât și în raport cu tradiția cinematografică și contextul social sau problematica propusă, dar și reacții foarte rapide, uneori reductive, influențate de logica imediatului din online. Adevărata provocare este găsirea unui echilibru între exigență și capacitatea de a menține actul critic viu, relevant, accesibil pentru noile generații.
Cum a influențat spațiul online (rețelele de socializare/platformele de rating) relația dintre cei care fac filme, critici și cei care le vizionează?
Spațiul online a facilitat și a democratizat dialogul despre film, ceea ce este un real câștig. Astăzi, aproape oricine poate emite un punct de vedere. Pericolul este însă a confunda o opinie cu o perspectivă avizată. Chiar dacă este minunat că avem șansa să postăm orice dorim, rolul criticii e cu atât mai relevant. Se știe că viteza reacțiilor poate încuraja judecăți formulate înaintea reflecției, că algoritmii favorizează opiniile radicale. Mediul online nu acordă prioritate profunzimii, ratingul ajungând să fie un scop, nu o consecință. De aceea cred că a cultiva argumentația și dialogul devine esențial.
Unde credeți că se termină critica legitimă și unde începe atacul personal?
În momentul în care nu mai vorbim despre estetica și valoarea unui film, despre efectele asupra publicului, despre actori și procedee tehnice, ci producem doar speculații legate de caracterul sau competența echipei de producție, critica se transformă în atac. Poți formula opinii incomode care nu sunt favorabile, dar ele trebuie argumentate și centrate pe produsul artistic, pe persona din peliculă. Fermitatea nu exclude respectul. Vorbim de critică legitimă atunci când există sinceritate și educație cinematografică.
