Neomarxismul e o carte la a treia ediție, care a apărut sub diferite titluri în ultimii 9 ani (prima oară în 2015, a doua oară în 2017) și a adunat pe parcurs tot mai multe nume în cuprins. Nu știu cum s-o numesc altcumva: ea este în esență un soi de evanghelie paranoică a extremei drepte românești, o antologie de teorii ale conspirației pentru care pun gaj în prefață Dan Puric și Claudiu Târziu, pe care te-aștepți să-i găseși în cărți de asemenea factură, dar și Ioan-Aurel Pop (pe lângă alți doi academicieni care mai scriu în cuprinsul ei). Grosul teoretic al cărții e format dintr-un grupaj de texte al unui institut conservator american, Free Congress Foundation, din 2004, cu numele de Political Corectness: A Short History of an Ideology. Textele românești adăugate și alte câteva străine merg în general pe mâna concluziilor din această antologie inițială, dar plusează interpretativ în felul lor. Eu nu țin minte în istoria lecturilor mele să fi citit ceva care să semene cu lucrurile pe care le-am găsit aici în ultimele zile, așa că în cele ce urmează încerc să o reprezint cât mai bine, ca să comunic și necunoscătorilor ceva din stupoarea mea de cititor.
Ideea autorilor antologiei americane este că „corectitudinea politică”, așa cum o înțeleg ei, este ideologia politică a Noii Ordini Mondiale, după ce a apărut în anii '60 în rândurile contraculturii, pentru a ocupa apoi universitățile și-n cele din urmă aparatele de stat și națiunile. Ea este doar o altă fațetă totalitară a unei predispoziții dictatoriale care a mai răbufnit în istorie în Revoluția Franceză (pentru un autor român, rezultat al unui complot ocult al Illuminati și al bancherilor Rotschild!), Revoluția Rusă și, iată, și în anii '60, în protestele studențești. Structura ei ideologică i-a fost oferită atunci de membrii evrei emigrați ai Școlii de la Frankfurt; autorii n-o spun niciodată explicit, dar ceva din tonul cărții dă de înțeles că nu este cu totul întâmplător că sunt evrei. Adorno, Benjamin, Fromm și mai ales Marcuse au pus la cale distrugerea civilizației occidentale prin eliminarea fondului ei iudeo-creștin, care a fost definitoriu pentru Occident și în lipsa căruia Occidentul ca atare nu va mai putea să existe. N-au făcut asta însă cum avusese intenția s-o facă vechiul marxism, încercând să restructureze baza economică a societății, ci restructurând cultura, pentru că și-au dat toți seama că nu poți avea comunism înainte să ai o revoluție comunistă în mințile oamenilor.
Pentru a provoca o asemenea mutație mentalitară, Gramsci crezuse că trebuie să obții frâiele culturii, adică ale discursului ideologic. Membrii Școlii de la Frankfurt s-au pus, în lumina acestei noi revelații, la treabă și au încercat să termine cu creștinismul, cu tradiția și cu familia, prin re-educare ideologică. Așa a început marele proces de redefinire a valorilor firești, tradițional-creștine și de înlocuire a lor cu unele perverse, de poliție a limbajului. Mai ales, așa am ajuns să ni se spună acum că acceptarea perversiunii homosexuale este un lucru cât se poate de firesc. Ce face orwellian corectitudinea politică este, deci, că încearcă să-ți inducă sentimentul că lucruri cu totul împotriva firii, ca familia homosexuală, ar fi cumva normale și nu degenerări. Feminismul, transgenderismul, homosexualismul, de multe ori și deconstrucția (sic!) participă strategic la această denaturare.
Neomarxismul. O ideologie corectă politic
Gerald Atkinson, în capitolul despre feminism, urmărește preistoria acestei ideologizări până la transcendentaliștii americani (n-am putut să înțeleg de ce), care au pledat pentru cauze ca „drepturile femeilor, cumpătare, pacifism”, care se găsesc și azi în cultura pop (!). De-aici până la interesul secolului XIX față de „spiritism (vorbirea cu morții), misticism oriental și frenologie” nu mai e decât un pas. Pentru că de fapt sugestia este că în toate lucrurile astea se află ceva luciferic, un cult al morții – academicianul Ilie Bădescu o spune încă din prefața cărții: „Omul grefat [de noua ideologie] este, iată, un om îndrăcit, (s.m.) fiindcă el nu gândește, ci grefa care sălășluiește în făptura lui.” Carevasăzică, corectitudinea politică, care nu este altceva decât marxism cultural, este rezultatul unui sistem „fără Dumnezeu” și caută propagarea lui.
Textele românești din carte preiau această versiune alternativă asupra istoriei intelectuale a secolului XX ad litteram, până la citat și inflexiune argumentativă. Ce aduc ele nou este că iau aceste teorii și le fac atât de extreme, că predecesorii lor americani par, prin comparație, mai degrabă inofensivi, pierduți apatic într-un joc al politețurilor.
Andrei Dîrlău, care înțeleg că e consilier AUR și membru al partidului, își adaugă și el nota personală în acest cor elegiac. Presimți ce text va scrie încă de când, în loc să spună Obama, spune Barack Hussein Obama sau de când simte nevoia să adauge că Lenin a avut o relație homosexuală cu Zinoviev. În textele românilor, de altfel, pseudoistoria-intelectuală din prima parte e luată drept bună și ei dau atenție propriilor obsesii locale, mai ales homosexualității. Într-un text de pe la jumătate e citat Horia Bernea cu: „știu că lumea este condusă în bună măsură de o mafie homosexuală”. Când intri în partea a doua, impresia este că cel mai rău lucru care i s-a putut întâmpla Occidentului e că s-a hotărât la un moment dat că homoexualitatea nu mai este comportament deviant. Asta este ideea fixă a conservatorismului românesc nu doar la extreme – psihoza lui adevărată: faptul că bărbații vor să întemeieze familii între ei, încălcând astfel legea lui Dumnezeu.
Dar să purcedem, că devine mult mai interesant: Andrei Dîrlău spune negru pe alb că partidul ocult al corectitudinii politice (sau al marxismului cultural) vrea să legifereze, ca „normă socială”, nu doar homosexualitatea, ci și „pornografia, pedofilia, incestul și adulterul”. Totul e bine plănuit, se face propagandă, au loc operațiuni psihologice (autorul citează la un moment un manual de psy-ops al armatei SUA), cu scopul final: „reeducarea, generalizarea nihilismului și instituționalizarea ideologiei negării lui Dumnezeu”.
Intrăm deja pe teritoriul irecuperabilului. În această logică ocultă, chiar și evenimente locale, aleatorii, au legătură între ele: difuzarea nu știu cărui film pro-gay la MȚR, o melodie de la Eurovision și un joc de lumini la Jocurile Olimpice. Pentru că de fapt, într-ascuns, sistemul lucrează:
The Kids Are Alright difuzat la MȚR a fost un experiment de laborator premeditat, gândit strategic pentru a testa și evalua, la scară mică, reacția publicului român, pentru a gândi pașii următori.
Istoria intelectuală a ultimului secol a pregătit tocmai această destructurare a tradiției: nu e numai Școala de la Frankfurt (din nou!), ci și marxiștii Bertrand Russell și Derrida (am râs în hohote). La un moment dat, într-un text al Irinei Bazon, printre rândurile vinovaților apare și revista Bravo Girl. Nu e numai tradiția marxistă, ci și corporațiile, neoliberalismul care transformă orice în marfă: neoliberalismul mercantilizează până și intimitatea, spune Dîrlău, deși nu cred că-și dă seama că folosește un limbaj neomarxist.
Și apoteoza. Profeția lui Marcuse că gândirea nouă trebuie să ducă la revoluționarea erotică a societății se împlinește la Eurovision: „Phoenixul lui, într-adevăr, a înviat. Numele său e Conchita Wurst, iar melodia-manifest ce-i vestește renașterea se numește – cum altfel – Rise like a Phoenix”. Omul nou e „un pervers de un grotesc tragic”. Cântecul în sine e irelevant, dar el are o simbologie ocultă. „Nu e întâmplător că, în ultimul timp, Phoenixul apare tot mai des în diverse contexte, cum ar fi – ca să dăm un singur exemplu – ceremonia finală a Jocurilor Olimpice de la Londra, 2012.” La un moment, după ce suntem introduși în mitologia egipteană, apare o imagine în dreapta paginii cu un Phoenix de foc deasupra căruia scrie, în fraktur, destroyer 666 (!). „Chiar numele travestitului e o criptogramă”, ne explică autorul. „...e format dintr-un termen argotic latino-american – diminitivul de la concha (scoică) și altul german (wurst, cârnat), ambele cu evidente conotații freudiene”. Toate acestea, puse laolaltă, „au o formidabilă încărcătură mitico-religioasă de natură malefică”.
E drept că după ce urci acest munte hermeneutic al consilierului AUR, alte texte din carte nu mai pot fi văzute cu alți ochi. Claudiu Târziu îl îngână în prefață când spune că marxismul cultural distruge normalitatea și „va instaura o Nouă Ordine Mondială, bazată pe teroare, nivelare culturală și socială, ateism și viciu”, cuvintele mamă și tată vor dispărea etc. Deși mult mai atent cu cuvintele, Ioan-Aurel Pop pare să subscrie în linii mari la direcția de gândire din carte: „Pretenția grupurilor mărunte și gălăgioase de a-și legitima în societate propriile principii, valori, precepte morale etc., dovedite a fi distructive sau dizolvante pentru societate, este un semn indubitabil de criză.” Cine să fie grupurile astea mărunte și gălăgioase, credeți, dacă nu chiar homosexualii înșiși, care vor să întoarcă odraslele națiunii cu ochii dinspre Dumnezeu?
În fine, aș putea să citez la nesfârșit din ea, fiindcă e o comoară de iraționalitate. Incultura ei e completă: orice idee care nu le place e marxistă sau neomarxistă, feminismul – se spune într-un loc – a fost inventat în anii '60, sunt puși laolată filozofi analitici, deconstrucție, studii critice, într-un talmeș-balmeș filozofic care nu are altă coerență decât cea de lazaret al minții cui îl ordonează. Reușesc să plaseze ultima școală veritabil critică și antitotalitară din filozofia europeană în centrul unei teorii a conspirației pe care nu ai cum s-o respingi cu instrumentele pe care le avem acum la dispoziție în dialogul civilizat. Într-un text final, Lavric spune că Benjamin și Adorno sunt nici mai mult, nici mai puțin decât „impostori” (spre deosebire de Spengler). Ieși de-aici cu impresia că mulți dintre marii filozofi europeni ai secolului al XX-lea sunt spălați pe creier și că au cedat cu totul ideologiei marxiste.
Decalajul intelectual al cărții e mai mare de jumătate de secol: luând-o pe urma americanilor, autorii chiar cred că miza intelectuală a stângii contemporane e împăcarea lui Marx cu Freud, că deconstrucția și marxismul sunt dintr-o familie similară de idei, că Adorno a teoretizat industria culturală în scop de îndoctrinare, nu de eliberare etc. Dar toate astea sunt fuioare de fum pe lângă incendiul central al cărții: între toate aceste lucruri nefirești și apărătorii creștini ai vechii ordini se dă o luptă pentru însuși sufletul lumii. Adică pentru, în cuvintele Irinei Bazon, „familia și Biserica, statul, neamul și cultura tradițională”. Valorile firești, moștenite, organice – vs – valorile inventate, fabricate, perverse; aceasta este marea luptă maniheică a acestei cărți. Unii spun direct că valorile fabricate sunt satanice, alții doar o sugerează, dar toată lumea o crede. Parcă cobori într-o lume de bogomili postmoderni, în care fiecare cântec pop, fiecare film cu droguri și fiecare deviere a limbajului se citește ca o luptă de proporții între forțele binelui și forțele răului. Neostângiștii (din România sunt certați Bogdan Lefter și Mihaela Miroiu), e simplu, sunt maleficii, iar într-un loc se folosește limbajul „infecției” și „fetidului”. Faptul că președintele Academiei Române a putut să gireze așa ceva e de domeniul fantasticului. Dar aici suntem.
Fotografie princială realiată de Rostislav Uzunov, preluată via Pexels.
