Cu sufletul la gură după recenziile de la Cannes, am fost săptămâna trecută la două premiere de public, fiecare nostalgică-n felul ei, fiecare ușor de uitat în felul ei.
Mica sirenă (r. Rob Marshall, SUA, 2023), 3/5★
Știu că deja e o platitudine, dar trăim (încă) într-o epocă de aur a conținutului vizual, o epocă în care indiferent de vârstă și formație te poți inventa și reinventa audiovizual aproape pe loc. Aproape întreaga istorie a cinematografiei e ușor accesibilă oricui, de la intrarea trenului în gara din La Ciotat la poetul Gării de Nord la Fruitvale Station. Dar chiar dacă mi-am petrecut o bună parte din viață în această cornucopie a conținutului audiovizual îmi amintesc încă cum „pe vremea mea” filmele erau ce găseai la cinema sau pe casetă. Pe vremea mea, mai precis când aveam nouă ani și mergeam în vacanță la bunici, am fost cred că de cinci ori să văd Twister la singurul cinematograf ponosit din oraș în speranța că măcar într-o zi Twister se va transforma în Godzilla, care era anunțată cu mare fast în hol. La șase ani am văzut Invasion USA pe casetă de atâtea ori că s-a stricat banda.
Între timp am ajuns la vârsta la care zic „pe vremea mea” neironic și, din fericire (sau grație unui plan de marketing bine pus la punct), se pare că filmele copilăriei, de la desene animate la Delta Force, sunt remasterizate în 4k sau direct refăcute și reboot-uite. Orice fărâmă de nostalgie înseamnă bani, și cu cât publicul e mai larg cu atât are mai multe șanse de succes? Un anime de care n-ai auzit vreodată? Live-action cu Sean Bean, Famke Janssen și… Marc Dacascos? Serios? Albii nu pot să sară, remake! Indiana Jones 5! Încă un Insidious, încă un John Wick. Mario! Și așa ajungem la Mica sirenă (2023).
Am văzut Mica sirenă pe casetă când eram mic și am devenit obsedat de coloana sonoră, încă știu toate melodiile. Într-un fel era de așteptat, e probabil dacă nu cea mai bună coloană sonoră Disney, atunci măcar cea care a lansat „Renașterea Disney”. Și, sigur, mă așteptam să vină rândul Micii sirene să fie rulată prin aparatul Disney de extrudat filme live-action din proprietăți vechi. Ce nu mă așteptam însă era să fie chiar așa.
Mica sirenă (2023) e un film urât. Mi-e greu să zic orice altceva despre el. Interpretările sunt bune, actrița principală, Halle Bailey e aleasă perfect pentru rol (în ciuda dramelor ciudaților de pe internet) și Melissa McCarthy e amuzantă ca Ursula, vrăjitoarea cea rea. Muzica e la rândul său bună, chiar și ușor iritantul cântec rap nou, interpretat de Awkwafina și Daveed Diggs. Dacă aveți copii, e posibil să-l auziți mai des ca soundtrack-ul Frozen în lunile care vin, mult noroc. Cântecele vechi sunt reinterpretate foarte bine, Kiss the Girl în special, iar Bailey își rupe plămânii pe Part of Your World. Însă toate problemele filmului se strâng și sunt clar vizibile în reinterpretarea hit-ului Under the Sea. Dacă în cântecul original creaturile marine sunt expresive și colorate (chiar dacă ușor problematice) în remake, deși beneficiază de 35 de ani de avans tehnologic, totul pare mai șters, mai estompat. Obsesia Disney cu realismul a fost criticată din plin la Lion King, unde pe mine, unul, nu m-a deranjat atât de tare. Dar la Mica sirenă, cu pești și cefalopode realiste, oceanul lui Ariel pare un coșmar perpetuu. Uitați-vă la Flounder. Look what they did to my boy.
De-asta zic, Mica sirenă e un film urât, care încearcă să te facă să uiți asta prin culori și mișcare, dar nu are nimic din șarmul și culoarea vizuală a unui (și nu pot să cred că zic asta) Avatar. Însă la fel ca-n Avatar (1 și 2), cu toate tonele de CGI deversate peste ocean și țărm, e clar că ceva lipsește din film, o emoție reală, un suflet al filmului. Sigur, povestea lui Ariel e acum mai mult decât „fată se îndrăgostește de primul bărbat pe care-l vede”, prințul Eric are și el un scop în film (dar altul decât cel de a o salva pe Ariel la final, ca-n original). Ușor, ușor tendința asta de a face filme prin comitet de recepție se-ntinde peste tot imperiul Disney, de la Marvel, la Star Wars, la filmele astea. E păcat. Dar, pe de altă parte, uite cum a fost primit poate cel mai original film animat Disney de ani de zile. Și așa ajungem să trăim în ciclul ăsta interminabil de „vedem numai remake-uri și continuări, pentru că numai remake-uri și continuări se produc”. De ce să pierzi bani cu ceva nou care poate da greș, dacă poți să mulgi și ultimul șfanț din nostalgie?
Sisu (r. Jalmari Helander, Finlanda, 2023) 3/5★
Apropo de nostalgie, am văzut săptămâna trecută și Sisu, un film care, deși e o producție nouă, pare că e un remake al fiecărui film de serie B din anii '80. În sensul bun. Povestea e incredibil de simplă – atât de simplă încât, practic, e chiar povestea din John Wick. Un personaj legendar, pensionat, e atacat de niște nemernici care nu știu cine e și-ncepe să mi ți-i omoare pe toți, prin tot felul de metode creative, în timp ce el refuză să moară. La fel ca în John Wick, e și un câine implicat în poveste, dar cel din Sisu (spoiler) scapă. Aici, însă, intervine cel de-al doilea element retro al filmului – anume naziștii, cu care personajul nostru principal (pe care nu-l cheamă Sisu) dezbate pe piața liberă a ideilor mai ceva ca Indiana Jones.
Da, filmul are loc spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în nordul extrem al Finlandei, iar naziștii sunt în retragere directă. Pe drum îl descoperă pe protagonistul nostru, Aatami, și-ncearcă să-i fure aurul. Urmează nouăzeci de minute de violență antinazistă pentru că Aatami e un veteran faimos al Războiului de Iarnă, care a omorât deja sute de ruși.
Acțiunea e ținută excelent în frâu – Jalmari Helander, cel care a scris și regizat Sisu, este deja cunoscut pentru (puținele) filme de consum finlandeze cu vizibilitate internațională. Jorma Tommila, actorul preferat al lui Helander, e protagonistul nostru, pe când Aksel Hennie, actorul preferat al lui Tommy Wirkola (un alt connaisseur al filmelor cu aur și naziști) e antagonistul, un ofițer SS care vrea să-nceapă o viață nouă cu aurul lui Aatami, probabil în Aargentina.
Nu pot să descriu Sisu, trebuie să-l vedeți, dar câteodată e atât de brutal și excesiv că începi să te plictisești. Însă arată foarte bine, reutilizează o temă clasică la perfecție și își știe lungul nasului, narativ vorbind. Are nuanțe de western, de la muzică la overlay-urile tip anii ‘70 de pe ecran, la împărțirea pe capitole. Știe ce vrea să fie – un grindhouse finlandez, à la Rodriguez sau Tarantino, scurt și fără multe complicații. Din nefericire, asta vine și cu unele dezavantaje, cel mai evident fiind faptul că nu trece testul Bechdel. Singurele personaje feminine, niște finlandeze răpite de naziști ca să fie sclave sexuale, din care doar una are rol cu replică, sunt „empowered” de către Aatami, care le dă mitraliere să-și omoare dușmanii. Înțeleg foarte bine tropul de erou singuratic, dar aș fi vrut să văd un pic mai mult în 2023, chiar și de la un film asumat de serie B.
Pentru că deși trăim (încă) în această epocă de aur a conținutului audiovizual, însuși faptul că avem acces la atâta conținut poate fi o problemă pentru ce ajungem să consumăm. Pentru că suntem captivi deja de ceva vreme în această buclă de remake-uri. Avem seriale prestige, dar concurează direct cu prestige-ul de ieri și alaltăieri. De ce să mă uit la Succession când pot să mă uit la Twin Peaks? De ce să mă uit la Picard când am Star Trek: TNG la dispoziție? Sau, dacă vreau SF, de ce să mă uit la Picard, când mă pot uita la ceva cu adevărat bun, ca Severance?
Și aici e, de fapt, problema filmelor ca Sisu sau Mica sirenă (2023). Pe o piață audiovizuală suprasaturată, unde te poți uita oricând la ceva față de care ești nostalgic sau poți revedea un film cu adevărat bun din urmă, filmele mediocre sunt, din nefericire, sortite uitării. Poate o să faceți o retrospectivă Disney live-action într-o zi, sau un maraton de filme de acțiune în care se discută civilizat cu naziștii. Dar altfel?
