Teatru / Activism

Pluta noastră nu se scufundă

De Ilinca Mănescu

Publicat pe 24 octombrie 2024

Inspirat de valul de mărturii ale actrițelor și fostelor studente ale facultăților de arte despre abuzurile suferite din partea profesorilor și colaboratorilor lor, „Pluta” este un spectacol de teatru-în-teatru, care semnalează violența psihologică ce poate apărea în școală sau la muncă în mediile artistice. Scris și regizat de alini (Alina Medoia), spectacolul s-a văzut în 2023 și 2024 cu mai multe variante de distribuție. Eu l-am prins pe 14 septembrie la CNDB cu Ioana Chițu, Sofia Zadar și alini în distribuție, scenografie de Alex Horghidan și Mișa Dumitriu și muzică de Sofia Zadar.


 

Înainte de vizionare, așteptând în semiîntuneric, titlul piesei m-a pus pe gânduri. Eu știu să înot, dar mi-e frică de apă. Singurul lucru care îmi dă curaj să mă aventurez în mare e certitudinea că pluta mă va trece peste momentele critice, îmi va reda suflul, mă va ajuta să supraviețuiesc. Când fac pluta, corpul meu e ușor, aproape imponderabil, mișcat de valurile care nu reprezintă o amenințare, nu au puterea să mă scufunde. Mă las pe spate într-un hău plin cu apă. Umflu pieptul cu aer, relaxez mușchii, golesc mintea. Liniștesc părțile din mine a căror încredere a fost trădată în trecut, le conving că suntem în siguranță. Ca răsplată, apa mă ține la suprafață. Dansăm împreună.

Cam așa începe și piesa, cu mărturiile celor trei personaje despre cum se simt când fac pluta – de fapt, despre cum se simte încrederea în corp. Citirea metaforică e încurajată de scenografia minimalistă, care abstractizează: marea e sugerată prin leduri albastre, personajele poartă treninguri monocrome. 

Acțiunea e simplă și se desfășoară aproape în timp real. Mara (Sofia Zadar), jurnalistă la început de drum, vrea să înceapă un curs de actorie ca formă de dezvoltare personală. Totul se petrece într-o sală de spectacol (foarte meta), unde Eric (alini), îndrumătorul cursului și Sonia (Ioana Chițu), asistenta lui, încearcă s-o împingă pe Mara în spirala exercițiilor de actorie – sau, mai bine zis, în spirala unor jocuri psihologice manipulatoare și agresive. Pe parcurs, iese la iveală că încrederea Soniei în Eric este extrem de erodată, pentru că ea însăși este victima practicilor lui pedagogice. Sonia ajunge să se oglindească în Mara și astfel să aibă un breakdown atunci când conștientizează că ea însăși suferă un abuz.

O altă dimensiune a metaforei apare odată ce pluta e introdusă ca exercițiu de actorie bazat pe încrederea și colaborarea între parteneri pentru a păstra echilibrul. Încrederea e ceva ce se construiește treptat, în interiorul fiecărei persoane, atunci când aceasta primește dovezi repetate de atenție, validare, grijă, empatie. E ceva ce Sonia – și poate și multe dintre noi – n-am experimentat în relațiile noastre formatoare. Violența psihologică ne distruge încrederea și ne ciuntește dezvoltarea emoțională. Acțiunile de pe scenă ne arată că violența poate veni sub formă de critică devalorizantă, obiectificare, control, gaslighting, amenințări. Multe dintre manifestările violenței psihologice sunt insidioase și greu de recunoscut. Unele sunt chiar practici instituționalizate.

În orice relație de mentorat există un raport inegal de putere și o vulnerabilitate a persoanei lipsite de experiență și know-how. Vulnerabilitatea e cu atât mai mare în domeniile artistice, unde munca depusă este în mare parte de natură emoțională. În plus, concepția conservatoare asupra procesului educațional presupune o ierarhie implicită, favorizând abuzuri din partea mentorului și descurajând puterea persoanei în proces de inițiere de a pune limite în relație. Alternativa feministă la statutul de mentor, pe care o propun inclusiv autorix piesei, este cea de „facilitator”, care dizolvă ierarhia implicită și oferă agentivitate tuturor persoanelor participante.

Dinamica dintre Eric și Sonia ilustrează raportul ierarhic tradițional și violența care se naște în interiorul său. Sonia e nesigură, iar el o critică constant, o batjocorește, îi invalidează orice inițiativă, apoi îi dictează pas cu pas ce trebuie să facă. Lipsa ei de complianță oarbă îl nemulțumește. Blocajul Soniei nu pare un refuz conștient la început, ci mai degrabă o limită interioară, pe care instinctul ei de supraviețuire o pune în ciuda propriei voințe. Ea și-ar dori să poată, dar ceva din ea îi spune „nu”. Poate e lipsa ei de încredere în Eric, poate e ultima redută a stimei ei de sine.

Din păcate, lipsa limitelor personale și renunțarea la sine sunt comportamente adaptative pe care persoanele le învață în relația cu membrii familiei de origine. Rapiditatea cu care ne extragem dintr-o situație abuzivă depinde de cantitatea de abuz pe care am învățat s-o tolerăm în copilărie. De aici vine și diferența dintre Sonia și Mara. Recent ieșită dintr-o relație abuzivă, cu ajutorul grupului ei de sprijin, Mara știe să pună limitele sănătoase. Sonia, izolată de lumea din jur și captivă într-o dinamică promiscuă de egalitate discursivă/inferioritate performativă cu agresorul ei, nu are parte de niciun ajutor.

Procesul creativ sado-masochist e încă go to-ul practicilor educaționale. Cu cât te doare mai tare, cu atât ești mai aproape de adevărul personal, de autenticitate, de valoarea artistică.

Eu am empatizat cu neputința Soniei, pentru că am crescut cu doi părinți autoritari, fără ca cineva din familia extinsă să-mi poată oferi vreun sprijin. Mi-a fost greu să ies din relația abuzivă și să-mi dau voie să explorez cine sunt eu de fapt. A fost nevoie de mai mult decât distanță fizică, pentru că oricât de departe fugeam, ei rămâneau cu mine, îi auzeam în mintea mea, îmi spuneau în continuare ce să fac și mai ales ce să nu fac. În interiorul meu, ca și în interiorul apartamentului în care am crescut, ei ocupau tot spațiul. Eu nu aveam loc să exist. Unde ar fi trebuit să fie personalitatea mea se căsca un gol prin care vuiau fricile. 

Eram o elevă silitoare, o executantă precisă, urmam toți pașii către excelență, până la sânge. Intuiția m-a făcut, totuși, să mă feresc în prima parte a vieții de adult de o facultate de arte. Credeam că acolo excelența se bazează pe ceva ce mie îmi lipsea cu desăvârșire: inițiativă și lucruri de spus. Mult mai târziu am aflat că aș fi fost o candidată ideală, pentru că aveam multe răni și, dintre toate abilitățile mele, cel mai bine mă pricepeam să sufăr. Din fericire, eu am trecut printr-o facultate de arte la aproape treizeci de ani, beneficiind de un sistem de suport salvator și de un nivel de conștiință de sine suficient de înalt încât să mă pună la adăpost de violența emoțională.

Ce pot confirma, însă, este că procesul creativ sado-masochist e încă go to-ul practicilor educaționale. Cu cât te doare mai tare, cu atât ești mai aproape de adevărul personal, de autenticitate, de valoarea artistică. Nimeni nu te încurajează să-ți accesezi emoțiile pozitive, resursele, blândețea, pentru că în artă – și cu precădere în storytelling-ul tradițional – totul este despre conflict, despre victorii și înfrângeri, despre transformare prin suferință. 

Există o regulă în storytelling care spune că trebuie să le faci personajelor tale viața cât mai grea. Kill your darlings. O regulă similară îi motivează și pe regizori să le facă viața grea actorilor. Să-i înjosească, să-i împingă dincolo de limite, să-i forțeze să acceseze traume reprimate, fără să le ofere sprijin terapeutic, să le apese toate butoanele. Practic, să-i abuzeze emoțional și apoi să-i aplaude. Să le invalideze suferința, dar să le valideze egourile. Cum să fii o victimă, când tu de fapt ești o mare artistă?

Pe lângă abuzul emoțional direct și țintit pe traumele personale, această tehnică a afectelor negative operează și cu dezbinarea grupului, prin distrugerea încrederii dintre participantx, crearea unui mediu emoțional nesigur și stimularea competiției și ambițiilor fără scrupule. Practic, nu ești numai propriul tău dușman, ci și dușmanul tuturor celor din jur, o condiție de o singurătate extremă. Eric le pune pe Sonia și pe Mara să se jignească și să se rănească reciproc, încercând astfel să le desființeze așa-zisa „mică alianță”, care, după el, le-ar împiedica să-și atingă potențialul maxim. Contrar așteptărilor acelei părți din mine care a internalizat modelul cinic de rezolvare a conflictelor drept singurul realist, „mica alianță” rezistă, se transformă în solidaritate și deschide calea către vindecare comunitară. Pluta nu se scufundă.

Exercițiile în care Eric le împinge pe Sonia și pe Mara nu sunt inventate pentru a servi demonstrației, ele sunt norma, realitatea din școli. Exact așa se desfășoară un curs de actorie. Nu e nimic înflorit sau exagerat. Eric poate fi orice profesor de actorie, orice regizor care lucrează cu actorii. Eric nu este un personaj malefic, ci doar un specialist, care urmează regulile scrise și nescrise ale sistemului în care își desfășoară activitatea.

Sunt mulți oameni în sistem ca Eric, unii care nu se chestionează deloc, alții care își motivează acțiunile prin pretenția performanței. Ei pun rezultatul muncii artistice mai presus de siguranța psihoemoțională a celor care fac acea muncă. Această formă de elitism care susține că arta „adevărată” cere sacrificii umane mi se pare că nu face decât să perpetueze la nivelul relațiilor interumane violența cu care sistemul capitalist ne exploatează și ne dezumanizează. La fel cum „capitalul” e mai important decât viețile oamenilor, „arta” e mai importantă decât sănătatea lor emoțională.

Pe cât de recognoscibili sunt Eric și Sonia, pe atât de extraterestră pare Mara, cu blândețea ei de neclintit, cu fermitatea, libertatea, generozitatea ei. Critica normativă ar putea spune despre ea că este un personaj necredibil, too good to be true, zâna bună, gen. Eu, una, m-am săturat de realismul pesimist care nu face decât să reproducă mecanicile de opresiune sistemică de parcă ar fi o sentință de nestrămutat. Mă bucur când mă întâlnesc cu personaje care mă inspiră, care mă fac să mă gândesc cu optimism la viitor și la oameni. Cum ar arăta lumea cu sute și mii și milioane de Mara printre noi?

Dincolo de personajul Marei, care pare singular – dar doar din cauza contextului social traumatic în care ne aflăm –, ce am apreciat la Pluta este că nu spune o singură poveste, nu ne face martorx la o situație excepțională, cu personaje atipice, construite întocmai pentru a purta întreaga responsabilitate a întâmplărilor. Așa cum auzim încă de la începutul piesei, în unul dintre monoloage, „violența e transversală/ violența e patriarhală/ și oricine a internalizat sisteme de putere, de autoritate, ierarhii, adică fiecare dintre noi – e capabil de violență”. Acest îndemn la conștientizare și autochestionare e instrumentul blând prin care teatrul politic ne amintește că, deși nu e vina noastră, avem totuși puterea să contribuim la schimbări sistemice.

Fotografii obținute prin amabilitatea echipei „Pluta”.

Pluta
de: alini/Alina Medoia (text, regie, actorx), 
Ioana Chițu (actriță), 
Sofia Zadar (actor, muzică), 
alex horghidan (grafică, scenografie), 
Mișa Dumitriu (grafică, scenografie).

echipă: Raluca Ghența, 
Luca Istodor, 
Carolina Vozian, 
Lavinia Ionescu, 
Beatrice Sauvage.

24 octombrie 2024, Publicat în Arte / Teatru /

Text de

  • Ilinca MănescuIlinca Mănescu

    Scriitoare și absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“. A debutat cu romanul: „Copiii Ecosistemului”.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK