Carte

Zacuscă existențială

de Mihnea Bâlici

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 26 septembrie 2022

Noul volum al lui Teodor Dună, flașneta babel (Nemira, 2022), e un flashback dintr-o epocă îndepărtată, de când douămiiștii erau încă tineri și furioși, iar Marius Ianuș milita pentru legalizarea marijuanei. Dar asta nu pentru că ar captura în vreun fel spiritul dement al vremii, ci pentru că întruchipează tipul de scriitor de care s-ar fi delimitat majoritatea: un poet comod cu impulsuri înăbușite de vizionar, a cărui reinventare se lasă așteptată.


Să derulăm puțin timpul înapoi. Ne aflăm la începutul anilor 2000, când câmpul literar românesc era ceva mai neprietenos pentru tinerii scriitori. Debutanții acelei perioade duceau o luptă instituțională grea. Adevărul fie spus, acești douămiiști dădeau din coate ca să supraviețuiască pe piața muncii, iar despre afirmare culturală abia dacă se poate vorbi. Sau, cel puțin, de la premisa asta a pornit mișcarea fracturistă a lui Marius Ianuș și Dumitru Crudu. Revoltată, dură și grunge-anarhistă, gruparea – care îi cuprindea și pe Ruxandra Novac, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu, Adi Schiop sau Silviu Gherman – s-a aprins și s-a stins la fel de repede. Cu toate astea, a fost destul încât să își lase amprenta asupra lumii literare din ultimele decenii, căci fracturismul s-a construit în opoziție nu doar cu vechile generații, ci și cu propriii congeneri. Cea mai mare „bătălie” documentată de critica literară a fost cea dintre poeții „autobiografiști” (i.e. foștii fracturiști) și cei „neoexpresioniști” (Claudiu Komartin, Dan Coman, Radu Vancu, Teodor Dună etc.). Diferența principală dintre cele două „echipe”? Registrul: primii scriau pe înțelesul tuturor despre probleme sociale și cât se poate de concrete, în timp ce ultimii mergeau mai mult pe interiorizare și psihologie abisală. Ce aveau ei în comun? Visceralitatea. În fond, toți își observau reflexia îngrijorați de propria fragilitate, fie că o făceau în geamul unei alimentare de cartier sau într-o oglindă aburită dintr-un subsol întunecat.

flașneta babel

Teodor Dună
Editura Nemira
2022

Punând pe fast-forward ultimii douăzeci de ani până în prezent, putem observa că peisajul poetic s-a schimbat foarte mult: s-au fluidizat granițele (mentale și naționale), a apărut „dispersia postumană” (cum le spune Iovănel autorilor apăruți în climatul european), s-au schimbat condițiile de trai (deși iarna ce vine promite o revenire foarte vintage la austeritate), iar mulți autori din anii 2000 s-au reorientat artistic la 180º (a se vedea Sociu, Vlădăreanu, Novac, Schiop sau… Ianuș). Cu toate acestea, e liniștitor să știi că există unele lucruri care nu se schimbă niciodată. Poezia lui Teodor Dună reprezintă un astfel de punct fix din ochiul ciclonului, un exemplu rar de continuitate printre valurile imprevizibile ale istoriei. În acest sens, Elena Vlădăreanu zicea prin anii 2000 despre Dună că „se încadrează perfect într-un orizont de așteptare”, iar „textele sale ar putea figura în orice antologie, în orice manual chiar”. Acum, după ce poetul a ajuns la al cincilea volum de poezie, flașneta babel (Nemira, 2022), sunt de părere că observația rămâne la fel de validă.

Teodor Dună a dus până la capăt proiectul neoexpresionist, la baza căruia se află o figură de stil centrală: metafora. La Komartin, Vancu și Coman, materialul brut din viața de zi cu zi era doar „decorat”, în momente-cheie, de astfel de metafore, adesea integrate în alegorii. Ideea de la care pornește o astfel de strategie este că tumultul intim al unei persoane este, evident, dificil de transmis, dar traducerea lui devine posibilă prin asocierea sa cu diferite imagini sau scenarii. Folosindu-se de acest mecanism, fiecare poet își creează propriul univers semantic și biografic. Or, la Teodor Dună, contextul biografic scapă cu totul, iar textele sale sunt prin excelență o înșiruire de metaforizări succesive și suprapuse („locuiesc de mai multe luni / într-un burete de bucătărie. / același”) sau de alegorii vizionare gonflate („am văzut cum pământul se ridică spre soare / și începe să arunce spre el cu fabrici și poduri, / cu zgârie-nori și catedrale”). Distanța care se formează între text și referentul său ar trebui să genereze o impresie de adâncime și universalitate. Sau, cel puțin, așa s-a întâmplat cu opera poeților importanți care au mai făcut asta în trecut, de la Giuseppe Ungaretti și Paul Celan până la Virgil Mazilescu. Din păcate, Teodor Dună nu se ridică la nivelul acestora. Atunci când un poet pariază pe „profunzimea” propriei viziuni, ar trebui să dea măcar iluzia unei inițieri, a unui mister, a unei aventuri excentrice. Nu consider că este cazul aici. Dovadă stă ușurința cu care se deschide flașneta babel la interpretare.

Întregul volum explorează Alienarea prin care trece Individul în Societatea Contemporană. Am folosit majusculele pentru a sublinia gradul de generalitate a acestor concepte. „Flașneta Babel” este o – ce altceva? – metaforă pentru condiția excepțională a poetului și, în sens mai larg, a poeziei de astăzi. Metafora apare invocată și în primul poem al cărții, „cântecul ventrilocului”, un intertext homeric: „cântă, ventriloace, cruzimea din miezul oricărei frumuseți. / […] dar neapărat lovește, cu flașneta [s.m.] vocilor tale, / și în ceea ce spui. și mângâie și caută carnea gurii tale / și taci naibii când cânți, ventriloace”. Sintagma implică un paradox al exprimării poetice: care, pe de o parte, caută să se elibereze violent de limitările sociale și existențiale („eram mai pregătit decât oricând / să incendiez o fabrică de prize să sfâșii ranița / cu povești să detonez pădurile de panouri publicitare”), iar, pe de alta, rămâne apatică și neputincioasă în fața acestora („ești singur și vei rămâne singur / într-un loc cu puțină lumină. / paharele de lângă patul tău, / de teodor bătrân”). Această perspectivă duală, din care nu se distinge nicio atitudine „plină” (de unde atributul „Babel”), creează principalul efect al poeziei lui Teodor Dună – absurdul cu tușe vizionare: „aș fi violat toate păpușile ariene / așe noii copilării / aș fi plantat panseluțe de plastic / în gurile celor care strigă / că omul în sus și că omul în jos // la toate întrebările aș fi răspuns / zacuscă”.

Astfel, totul își arată fața diformă și ilogică: înaintarea în vârstă (în poemul „vietate”), dragostea (în „cataclismele plăcerii”), discursurile umaniste și optimiste de tip self help („minunat”), utopia religiei („mefistofel. scheci radiofonic în capitalism”) sau chiar corpul și transformările lui virtuale („un corp înfrânt”, „un individ aproape impecabil”). Cu toate astea, aceste cadre din flașneta babel, deși s-ar fi dorit desprinse din picturile sinistre și burlești ale lui Hieronymus Bosch, eșuează într-o zonă a caricaturalului omogen. Dincolo de ele, iese în evidență o „zacuscă” existențială, în cadrul căreia orice vers și-ar fi dorit să spună mai mult decât o face de fapt. Din păcate, ieșită din contextul „meciurilor” douămiiste, această poetică reciclată a lui Dună dă cu atât mai puțin randament.


Imagine principală: „Grădina deliciilor” de Hieronymus Bosch (1503-1504), detaliu 

26 septembrie 2022, Publicat in Arte /

text de

  • Mihnea BâliciMihnea Bâlici

    Student la Litere în Cluj-Napoca. Scrie cronică literară și poezie. Este redactor-șef la Revista Echinox și co-organizator al clubului de lectură Nepotu' lui Thoreau.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK