Acest articol a apărut în numărul 7 al revistei Scena9 pe hârtie, care are tema „Ce ascundem”. Revista poate fi comandată de aici.
Zeci de cupluri, peste a căror iubire legile românești scriu „interzis”, au dat statul în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta este povestea unuia dintre ele, spusă din interior.
Mă trezisem, ca de obicei, cu puțin înainte de ora 8:00 și încercam să nu mă mișc prea mult, de teamă să n-o deranjez. Am întors capul spre ea s-o privesc cum doarme, senină ca un copil. N-a durat prea mult și a deschis ochii. Am zâmbit amândouă și s-a ghemuit la pieptul meu pentru a mai profita în tihnă de căldura de sub plapumă într-o dimineață de decembrie. Mă jucam încet cu buclele ei, gândindu-mă la ce să pregătesc pentru micul dejun. Deodată îi sună telefonul. Ciudat: de obicei îl ține pe mut. Țâșnește din pat și fuge pe hol, de unde răspunde: „Ați ajuns? Ok, cobor imediat!”. Se repede la șifonier și trage pe ea în grabă pantalonii mei de trening. Se uită scurt spre pat și îmi spune, fâstâcită, că se întoarce imediat. Iese pe ușă înainte să apuc s-o întreb unde, dar am o bănuială că întâmpină un curier. Nu mă înșel: întoarsă în casă, o aud pe hol fâșâind un ambalaj de plastic. Apoi pauză. Ridic capul de pe pernă și o strig. Nu răspunde. Apare în prag cu mâinile la spate și se apropie de pat, roșie la față: „Închide ochii!”, îmi spune. Simt ceva rece pe degetul inelar stâng și mi se pune un gol în stomac. „Vreau cu tine tot timpul și pentru totdeauna”, îmi șoptește printre lacrimile care i se scurg pe obraji. Încep și eu să plâng. Mi-e un pic frică și mă gândesc că e prea tânără și nu știe ce face. „Vrei?”, mă întreabă. Dau din cap că da și o strâng în brațe.
***
O lună mai târziu, în ianuarie 2019, primesc un telefon de la Teodora Rotaru, la acea vreme directoare executivă la Accept, cea mai relevantă organizație românească pentru apărarea drepturilor comunității LGBTQI. Mă întreabă dacă sunt interesată să intru, alături de partenera mea, într-un demers juridic colectiv care să ceară României recunoașterea și protecția cuplurilor de același sex la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
Parteneriatul civil este o uniune legală, un contract, între două persoane — de sexe diferite sau de același sex — care doresc să-și organizeze viața comună fără a se căsători. Pentru că nu vor sau nu pot. În alte state membre ale Uniunii Europene, acesta se încheie la notariat sau se înregistrează la ofițerul de stare civilă. România nu are, în acest moment, o lege a parteneriatului civil, deși a semnat tratatele internaționale privind nediscriminarea și au existat numeroase proiecte de lege în ultimii zece ani.
În spatele termenului de parteneriat civil stă o idee simplă: doi oameni care trăiesc împreună să fie recunoscuți ca familie de către stat și să beneficieze de protecție legală pentru bunurile comune, dar și de drepturi sociale asemănătoare celor ale soților. Dacă unul dintre parteneri moare, celălalt să nu rămână fără casa cumpărată împreună, iar mașina comună să nu fie moștenită de vreun frate sau nepot. Să poată împărți o asigurare de sănătate și să aibă drept de pensie de urmaș. Dacă unul dintre ei suferă un accident, partenerul să-l poată vizita la spital, dar, mai ales, să-și poată oferi consimțământul pentru o intervenție de urgență. Să-și poată lua concediu pentru a-l îngriji. Să poată adopta un copil împreună sau, dacă un partener are deja unul, celălalt să fie recunoscut drept părinte. Și să nu mai ajungă în situații absurde, cum ar fi să nu poată ridica de la poștă o scrisoare recomandată sau un colet în numele celuilalt.
Îi spun Teodorei că partenera mea sigur nu e interesată de activism (când o cunoscusem, mi-a zis că se consideră o „lesbiană homofobă”), dar că aș dori să fac, voluntar, un documentar despre subiect. Spre surprinderea mea, însă, Alexandra* a fost foarte interesată de caz, așa că iată-ne de mână la sediul Accept, să aflăm mai multe detalii despre caz și să cunoaștem și alte familii care s-ar putea alătura. Față de alte cupluri care trăiau împreună de 15 sau 20 de ani și care își construiseră case sau voiau copii, noi ne simțeam un pic nedemne: am și glumit că noi deținem împreună doar câteva aparate foto și nu vrem nici copii, nici pisică. Celelalte cupluri fuseseră nevoite să se ascundă ani de zile, fie de familie, fie de colegi, să trăiască cu teama că nu pot fi de ajutor în caz de spitalizare sau că nu au drept de moștenire a bunurilor cumpărate împreună. Nu s-au ținut niciodată de mână în public, de teamă că și-ar pierde locul de muncă. Mulți dintre ei au profesii foarte respectate de români și bine plătite.
După semnarea unor documente juridice, cu posibilitatea și garantarea păstrării anonimatului, urma pasul cel mai inconfortabil pentru fiecare dintre noi: să mergem personal la starea civilă de domiciliu pentru a înregistra o cerere de căsătorie care, în România, este permisă doar între un bărbat și o femeie. Adică să ne punem de bunăvoie într-o situație kafkiană. Dar am înțeles că aveam nevoie de refuzul scris al autorităților pentru a deschide cazul. Șapte cupluri, printre care și noi două, au acceptat.
Prima înfățișare la care am fost martoră a fost la finalul lui februarie 2019, la Cernica. Un cuplu de tineri intră în biroul de stare civilă, însoțiți de Teodora Rotaru, din conducerea organizației Accept, și avocata Iustina Ionescu. Când aude că doi bărbați vor să depună cererea de căsătorie, funcționara de serviciu începe să râdă. Un bărbat din cuplu îi spune că nu este o glumă și îi arată dosarul cu toate actele necesare. Funcționara tace, le verifică pe rând, apoi îi roagă să iasă din birou și să aștepte „cinci minute” pe hol. Bărbatul menționează că vor doar să depună declarația de căsătorie și să primească un răspuns. Apoi ies cu toții. Din spatele ușilor închise o auzim vorbind la telefon cu superioara ei: „Dacă vă spun, ce dracului! Zic, mă, s-a schimbat ceva în România și nu știm noi?” Discuția continuă, dar fără rezultat. După ce închide telefonul, funcționara nu mai cheamă cuplul înapoi în birou.
După o lungă așteptare, din pragul ușii, funcționara spune că nu poate accepta cererea pentru că nu îi permite Codul civil. Fals. Orice cetățean al acestei țări are dreptul să depună o cerere la instituțiile statului, să primească un număr de înregistrare și apoi are dreptul la un răspuns motivat, fie că acesta este o soluționare sau un refuz. Indiferent de argumente, funcționara pare de neclintit. Pentru că avocata a prevăzut această situație, cuplul are deja pregătită și o petiție adresată primarului. Acesta este un drept constituțional. Funcționara își sună din nou șefa, de la care primește indicații precise. În sfârșit, auzim sunetul ștampilei pe care se aplică numărul de înregistrare.
Povestea cuplului înfățișat la Sectorul 5 al Capitalei e oarecum asemănătoare, doar că tonul funcționarilor a fost mai agresiv. De la Sectorul 3 aveam pretenții mai mari. Ne gândeam că oamenii din centru sunt mai expuși la diversitate sau mai deschiși. Aici, însă, ne izbim de cel mai puternic zid, iar reacția funcționarei de la starea civilă se dovedește cea mai umilitoare pentru toți. Victor și Florin au nevoie de mult calm și tact pentru a face față tonului din ce în ce mai iritat al doamnei din spatele biroului. Nu vrea cu niciun chip să primească actele și să înregistreze cererea. „What? Doi soți? Este o pierdere de timp. Nu puteți să depuneți. Ați citit Codul civil? Sunteți directoare și nu știți legea”, îi spune directoarei executive de la Accept. „Îi induceți în eroare. Oricine ia Codul civil și-l citește, și un copil de 10 ani, vede că în România este permisă căsătoria doar între un bărbat și o femeie. N-am nimic împotrivă, dar legea nu-mi permite.” În cele câteva secunde de pauză din discursul funcționarei care vorbea peste toți cei prezenți, Teodora explică: „Cei doi beneficiari au o viață de familie care trebuie respectată și protejată de lege, conform deciziei Curții Constituționale nr. 434 în cauza Coman”. „Doamnă, ne pierdem timpul”, spune funcționara. Gesticulând larg, cu ambele mâini, dintr-un fotoliu pe roți, o poftește pe Teodora afară din birou. Neavând de ales, înregistrează petiția.
La Sectorul 2 avem mare noroc. Luăm număr de ordine și mă așez la coadă, cu Alexandra de mână, la biroul open space. Le rog pe Teodora și Iustina să stea mai în spate și să intervină doar dacă este absolut necesar. Discutăm cu o doamnă calmă și caldă, care ne spune că „omenește, ne înțelege”, dar trebuie să vorbească cu șefa ei. După ce aceasta a venit și ne-a măsurat din cap până-n picioare, i-a dat undă verde doamnei să ne înregistreze cererea. Glumim și râdem cu dânsa și rămâne c-o invităm la nuntă atunci când s-o putea.
***
În Europa, ideea de familie a început de mult să se schimbe. Din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, 16 au legalizat până acum căsătoriile între persoane de același sex, iar alte șase — printre care Croația, Cipru, Cehia, Ungaria, Italia și Letonia — permit parteneriate civile care garantează o parte din drepturile cuplurilor căsătorite. Danemarca a deschis drumul în 1989, devenind prima țară din lume care a oferit recunoaștere legală cuplurilor de același sex printr-o formă juridică dedicată, numită parteneriatul înregistrat. Modelul danez a fost rapid urmat de Norvegia, Suedia și Islanda, în anii ’90. Apoi, în 2001, Olanda a făcut pasul decisiv și a devenit prima țară din lume care a legalizat căsătoriile între persoane de același sex. Schimbarea a continuat până de curând: anul trecut, Letonia a adoptat parteneriatul civil, iar Estonia și Grecia au legalizat căsătoria cuplurilor de același sex. Grecia este, de altfel, prima țară majoritar ortodoxă care adoptă căsătoria, la aproape un deceniu după ce Cipru a permis parteneriatul civil, în pofida opoziției puternice a Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, Curtea Constituțională a Lituaniei a declarat neconstituțională excluderea parteneriatelor din legislație, deschizând astfel calea pentru înregistrarea lor prin instanțe.
În ciuda acestor schimbări, patru țări nu oferă nicio formă de recunoaștere și protecție pentru cuplurile de același sex. Bulgaria, Polonia, Slovacia și România nu urmează tendința europeană spre incluziune și egalitate, deși există o hotărâre din 2018 a Curții de Justiție a Uniunii Europene care obligă statele membre să recunoască — în contextul liberei circulații — căsătoriile între persoane de același sex efectuate într-un alt stat membru.
De peste trei decenii, România discută despre recunoașterea legală a familiilor de același sex. Propuneri de proiecte de lege au fost depuse în repetate rânduri (2011, 2013, 2016, 2018, 2019) la Camera Deputaților sau Senat, dar au fost respinse de fiecare dată. În schimb, în 2018, Guvernul României a organizat Referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție, care ar fi distrus orice speranță pentru egalitatea în drepturi. Referendumul a fost un eșec, adunând în cele două zile de vot o prezență de doar 21,08%, conform datelor Biroului Electoral Central, sub pragul de 30% necesar validării. Cel mai recent vot pe un proiect de lege pentru parteneriat civil a avut loc în 2021, când Camera Deputaților a respins propunerea și i-a încheiat astfel drumul legislativ. Se întâmpla fix în aceeași lună în care Parlamentul European adopta o rezoluție în care cerea Uniunii Europene să elimine orice bariere legislative pentru drepturile persoanelor LGBT.
Egalitatea și nediscriminarea nu sunt doar principii morale, ci obligații asumate de toate statele membre ale Uniunii Europene prin două tratate și Carta Drepturilor Fundamentale. Respectarea drepturilor egale pentru toți este garantată și în textul Convenției Europene a Drepturilor Omului. România a semnat aceste documente care spun, printre altele, că toți oamenii trebuie să aibă aceleași drepturi indiferent pe cine iubesc.
În UE, durata medie dintre momentul primei inițiative parlamentare și data adoptării efective a legislației pentru persoanele LGBT este de 7-8 ani. Iar dacă sunt luate în calcul primele proteste publice sau acțiuni activiste, aceasta crește la 25-26 de ani. Factorii care au impulsionat progresul legislativ sunt consensul politic pentru alinierea rapidă la valorile europene, influența slabă a bisericii, sprijin constant al mediului academic și al presei, activism matur și vizibilitatea publică a persoanelor LGBT din diverse domenii (politică, sport, medicină, cultură etc.).
Un important studiu, care a fost prezentat și a pornit dezbateri în universități de prestigiu din întreaga lume, investighează legătura dintre prezența parlamentarilor LGBT și evoluția legislației pro-egalitate la nivel global. Studiul a cuprins parlamentari LGBT din 30 de țări, aproape toți asumați înainte de a fi aleși. Prezența chiar și a unui singur ales LGBT crește de 14 ori probabilitatea ca țara respectivă să adopte o legislație de recunoaștere sau protecție pentru cuplurile de același sex, afirmă cercetătorii. Majoritatea politicienilor sunt de stânga, dar există și mulți reprezentanți ai partidelor conservatoare. Religia dominantă nu are un impact semnificativ asupra probabilității de alegere a acestor parlamentari. În concluzia studiului, cercetătorii afirmă că vizibilitatea parlamentarilor LGBT normalizează diversitatea, reduce prejudecățile și aduce societatea mai aproape de egalitate și incluziune.
Mai există numeroase studii care relevă și o corelație pozitivă între PIB-ul pe cap de locuitor și drepturile legale ale persoanelor LGBT. Altfel spus: țările cu mai multe drepturi pentru persoanele LGBT au locuitori cu venituri mai mari și un nivel înalt de bunăstare, măsurată nu doar economic, ci și prin educație și speranță de viață. Cea mai tolerantă țară din UE și din lume, conform unei hărți realizate de ILGA Europe, este Malta, urmată îndeaproape de Belgia și Islanda. La capătul opus în UE se situează Polonia, urmată de România și Bulgaria.
***
Am primit răspunsul de la primărie și am simțit pentru prima oară o respingere din cauză că sunt gay. Și nu pentru că nu știam exact că vom fi refuzați, ci pentru că termenul „interzis” din art. 277 din Codul civil a fost o surpriză pentru mine și pentru alții din caz. „Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex”, arată articolul adoptat în 2009. Una este să nu fie permis, alta este să fie interzis. „Ce apel la toleranță să mai faci, când ceri ceva interzis?”, i-am spus avocatei noastre, Iustina, și am simțit cum șansele noastre scad vertiginos.
Când am descoperit, destul de târziu, pe la 23 de ani, de ce nu îmi plac bărbații, a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Am răsuflat ușurată că am reușit să pun cap la cap niște informații care nu avuseseră claritate toată adolescența mea. Din postura aceasta fericită mi-am făcut toată viața coming out-urile și nu am primit niciodată vreo reacție negativă. Cel mult una reținută, de genul „treaba ta, nu mă bag”.
Cu scrisoarea de la primărie în mână, am simțit a doua oară că sunt cu adevărat diferită și că nu aparțin. Prima dată a fost la Referendumul pentru familie. Că viața mea se complică pentru că am pe deget un inel dăruit de femeia pe care o iubesc. Și că, de fapt, e doar o bijuterie și nu un simbol. Pentru că dragostea noastră nu e luată în serios de statul la care contribui cu aceleași taxe ca toți ceilalți. Și că trebuie să lupt pentru ceva ce altora le este oferit din oficiu doar pentru că se nasc ca majoritatea. Și e obositor și frustrant. Dar mai ales nedrept. Parte din gândurile acestea le-am așternut pe hârtie pentru scrisoarea personală pe care fiecare dintre noi a scris-o Curții Europene a Drepturilor Omului, la sugestia avocatei noastre.
Alexandrei i-a luat multe ore să scrie. Am făcut glume pe seama ei, dar i-am oferit și spațiu să termine scrisoarea, pe care mi-a citit-o după ce și-a făcut curaj. Am ascultat-o cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi:
„Se zice că atunci când ești tânăr crezi că le știi pe toate. Am avut și eu senzația asta o bucată de timp, dar mi-a trecut pe la 18 ani, când mi-am dat seama că îmi plac mai mult fetele decât băieții și apoi când a fost o certitudine faptul că, de fapt, nu-mi plac băieții deloc. Până acum, adică la 25 de ani, nu m-am gândit la foarte multe aspecte importante ce țin de viața de cuplu. Cred că e normal. Nu mi-am pus problema că un cuplu de același sex poate întâmpina multe probleme din cauza faptului că, pentru acest cuplu, nu există protecție legală. [...] În general, iau viața așa cum e și încerc să nu mă gândesc la cazuri dramatice. Doar că sunt unele lucruri care sunt dramatice doar prin faptul că nu sunt corecte. Și discriminarea are legătură nu doar cu incorectitudinea, ci și cu lipsa de acțiune.
Când eram mică, fiind mereu altfel decât ceilalți din clasă, am fost mereu copilul acela de care se râdea și care era dat la o parte. Sentimentul de a nu fi liber, de a fi stânjenit și de a nu aparține îmi este foarte cunoscut. În acele momente în care alții râdeau de mine, nimeni nu lua acțiune. Nu era nimeni cu care să mă solidarizez împotriva unei majorități care nu avea dreptate. Este același lucru și în acest caz în care am ales să mă implic. [...] E nevoie de oameni care să fie solidari într-o acțiune în care nu este vorba de drepturi absurde, așa cum ar crede unii. Este vorba doar despre doi oameni care se iubesc și vor să împartă totul. Dacă doi oameni într-un cuplu heterosexual merită aceste drepturi pentru că se iubesc, atunci, dacă motivul pentru care se oferă protecție legală unui cuplu este iubirea, cred că același lucru îl merită și cuplurile formate din persoane de același sex. Este vorba despre drepturi și nu despre privilegii. E vorba despre a nu pune reguli iubirii. Un tip de iubire e protejat de lege. Altul nu. De ce? Îmi dau seama acum, la 25 de ani, că viața mea alături de persoana pe care o iubesc, în „ochii” statului în care eu trăiesc, nu e la fel cu cea a părinților mei, de exemplu. Îmi dau seama că viața va fi mai grea pentru noi, dacă nu facem ceva ca lucrurile să se schimbe. Poate că în așa-zisa inconștiență a vârstei cred că lucrurile se pot schimba.”
Tot avocata noastră, inspirată din discuțiile despre acest „interzis”, a folosit în argumentație că statul român, în mod punitiv și repetat, a împiedicat din 2009 încoace orice avans legislativ pentru recunoașterea și protecția familiilor rainbow, spre deosebire de alte state care au fost mai degrabă pasive în acest sens. A vorbi explicit de interzicerea unor drepturi ține mai degrabă de Codul penal decât de civil.
În iunie 2019, cele șapte aplicații au fost finalizate și trimise Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a solicita respectarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie. Pe parcurs, s-au alăturat și alte cupluri de același sex care aveau de ani de zile o viață de familie nerecunoscută de statul român. Ne-am strâns, în final, 42 de persoane și am devenit cel mai numeros caz colectiv LGBT din istoria Curții. Poate asta a cântărit destul de mult, pentru că CEDO a deschis cazul nostru într-un timp record și a comunicat un prim răspuns la doar șapte luni de la depunere, în ianuarie 2020. A fost un lucru nemaiîntâlnit în istoria CEDO la acel moment, legat de persoanele LGBT.
În această primă comunicare a cazului, CEDO a adresat statului român două întrebări: „De ce nu există o protecție pentru viața de familie a cuplurilor de același sex?” și „Este acesta un caz de discriminare?” Cazul României era cu atât mai grav, cu cât chiar și după decizii repetate, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Constituționale, parlamentarii nu au nicio intenție să adopte nici măcar parteneriatul civil. În plus, CEDO a acordat ambelor părți un termen de trei luni pentru a ajunge la o înțelegere amiabilă, lucru puțin probabil, pentru că ar fi însemnat că statul român ar fi fost dispus să recunoască lipsa egalității pusă în discuție.
***
Dintr-un impuls pur jurnalistic, am decis să documentez video tot procesul, pentru a salva într-o arhivă această bucată de istorie contemporană. Am pornit la drum cu o detașare observațională. Dar, după prima vizită la starea civilă, am înțeles cât de mult și direct mă afectează reacția funcționarilor publici. Și nu doar pentru că mi se părea nedreaptă. Dar era clar că, în ochii lor, oamenii cu o altă orientare sexuală sunt o altă specie, de care se simt amenințați. Și atunci am decis să fac un film. Să folosesc camera pentru a le arăta o poveste reală a unui cuplu de același sex, sperând că iubirea va fi un limbaj universal, înțeles de toți. Alexandra a preluat camera de filmat pentru a capta și a împărtăși cu privitorul această iubire. Niciuna dintre noi nu și-a imaginat cât de copleșitoare avea să devină munca la documentar. Cât spațiu mental și emoțional avea să ocupe, într-o perioadă în care fusesem oricum afectate de tot ce presupunea inițiativa juridică.
Ca să înțeleg mai bine procesele prin care o țară adoptă legi pentru recunoașterea și protecția familiilor de același sex, am studiat trei exemple. Am ales Spania, pentru că e una din țările care se aseamănă cel mai mult cultural cu a noastră — drept dovadă, are a doua cea mai numeroasă diasporă românească. Apoi, pentru că este singura țară din UE unde am văzut gesturi de tandrețe pe stradă între doi bărbați. M-am oprit și asupra Letoniei, pentru că este o țară cu un proces legislativ rapid pentru populația LGBT, în lipsa sprijinului societății sau a consensului politic. Iar Germania are o lungă și tumultuoasă istorie pe subiect, deopotrivă permisivă și opresivă.
Letonia a decriminalizat homosexualitatea în 1992, la un an după obținerea independenței față de Uniunea Sovietică. În 2006 a avut loc modificarea definiției căsătoriei în Constituție, pentru a afirma explicit că aceasta este uniunea dintre un bărbat și o femeie. Lucru deloc surprinzător, dacă luăm în considerare influența luterană conservatoare care promovează tradiția biblică și faptul că populația se declară intolerantă față de persoanele LGBT, conform datelor eurobarometrului din acel an. În Europa, Letonia rămâne una dintre cele mai reticente societăți față de căsătoria între persoanele de același sex, la doar un punct procentual în fața României, aflată pe ultimul loc. Spania și Germania se află în prima jumătate a clasamentului, peste media Uniunii Europene.
Timp de aproape două decenii, orice inițiativă legislativă privind parteneriatele civile a fost respinsă în Parlamentul leton. În 2014, ministrul de externe de la acea vreme, Edgars Rinkēvičs, în prezent președintele țării, a declarat public că este gay. I-au urmat și alți politicieni, cum ar fi ministra de interne, Marija Golubeva, iar desemnarea unei lesbiene declarate în această funcție în 2022 l-a făcut pe predecesorul ei să spună că polițiștii vor fi obligați să poarte uniforme de damă. Lucru care ne duce cu gândul la o afirmație similară a domnului Marcel Ciolacu din ultima campanie electorală, când se îngrijora ironic că va trebui să poarte fustă dacă ajunge Nicușor Dan președinte.
Presa letonă a scris și despre coming-out-uri ale unor ziariști sau sportivi, iar în universități au început să fie publicate analize despre discriminarea bazată pe orientarea sexuală și să fie organizate dezbateri. Un profesor de la Universitatea din Riga a recunoscut public că este gay și a vorbit deschis despre homofobia din mediul academic.
În absența voinței publice sau politice (eurobarometrul din 2019 prezenta cifre similare cu cele din 2006), schimbarea a venit din partea justiției. În 2020, Curtea Constituțională a Letoniei a decis recunoașterea și protecția legală a familiilor rainbow, după un proces intentat de 46 de cupluri de același sex, invocând principiul demnității umane. După această decizie, presa națională a început să acopere constant subiectul parteneriatelor, cu un ton care a trecut de la neutralitatea rece la empatie. Patru ani mai târziu, decizia Curții a determinat Parlamentul să adopte Legea parteneriatelor civile.
Istoria mișcării pentru drepturile LGBT a început timpuriu în Germania, odată cu Institutul pentru Studierea Sexualității, fondat de medicul Magnus Hirschfeld în 1919. Berlinul anilor ’20 era cunoscut pentru vizibilitatea culturii queer, deși homosexualitatea era ilegală. Hirschfeld, el însuși gay, a recunoscut și studiat variațiile în sexualitate, termeni care astăzi compun spectrul LGBTQ+. Institutul a fost distrus cu tot cu biblioteca sa în 1933, când naziștii au venit la putere. Homosexualii au fost deportați în lagăre de concentrare, unde erau obligați să poarte un triunghi roz pe uniformă, simbol al stigmatizării. Potrivit unui studiu al Universității Stanford, aproximativ 6 000 dintre ei și-au pierdut viața. Relațiile homosexuale au fost dezincriminate parțial în 1969, dacă erau consimțite și partenerii aveau cel puțin 21 de ani, însă Germania de Vest a continuat să aplice pedepse dacă aceste condiții nu erau îndeplinite. Paragraful 175, care incrimina homosexualitatea, a fost abrogat definitiv în 1994, după unificare.
Diverse organizații care apărau drepturile persoanelor LGBT au deschis discuția despre drepturi egale încă din anii ’80, dar primul act colectiv semnificativ care a impulsionat adoptarea parteneriatului civil a fost campania din vara anului 1992, când 250 de cupluri de același sex au depus cereri de căsătorie la stările civile din toată țara. Printre ele s-a numărat și Cornelia Scheel, fiica adoptivă a președintelui țării, împreună cu partenera ei, Hella von Sinnen, o cunoscută prezentatoare TV. Campania, o formă simbolică de protest, a declanșat dezbaterea publică pe subiect și a atras critici puternice din partea bisericii. În 1995, Partidul Verzilor a depus în Parlament, fără succes, primul proiect de lege pentru căsătorii între persoane de același sex. După trei ani, când coaliția din care făceau parte a câștigat alegerile, noul guvern a început procesul de recunoaștere a familiilor LGBT, finalizat în 2001 cu adoptarea parteneriatului civil. În paralel, teologi ca Hans Rotter au pledat pentru o reformă catolică, pentru ca biserica să devină echitabilă cu toate formele de iubire.
Tot în 2001, Klaus Wowereit, un cunoscut politician, și-a făcut publică orientarea homosexuală în campania electorală pentru funcția de primar al Berlinului, pe care a câștigat-o și a deținut-o timp de 13 ani. El a fost urmat de Guido Westerwelle, liderul Partidului Liber Democrat (FDP), care a început să vină la recepțiile oficiale însoțit de partenerul său. Ulterior, a fost ministru de externe și vicecancelar al Germaniei în mandatul Angelei Merkel. Dacă vorbim de politicieni germani LGBT, nu pot să nu menționez numele lui Alice Weidel, copreședinta partidului de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD), viralizată recent în România de susținătorii partidului AUR ca exemplu al unei drepte autentice conservatoare. AfD are un discurs anti-imigrație și împotriva căsătoriei între persoanele de același sex, dar Weidel este asumată public ca lesbiană și căsătorită cu partenera ei născută în Sri Lanka, alături de care crește doi copii.
Sunt cunoscute în Germania și alte povești ale unor personalități queer, printre care ziariști, profesori, regizori, procurori, precum și un fotbalist din naționala Germaniei, care a jucat pentru Lazio și Stuttgart: Thomas Hitzlsperger. El și-a dezvăluit orientarea după retragerea din sport, în 2014. În anii următori, a fost mediatizat și cazul primei persoane transgender care a deținut o funcție de comandă în armata germană. Viața Anastasiei Biefang, locotenent-colonel, este subiectul documentarului Ich bin Anastasia, difuzat de ARTE în 2020.
Procesul legalizării căsătoriei între persoane de același sex în Germania a fost rezultatul a peste un deceniu de presiune civică, dar mai ales politică. După deciziile Curții Constituționale din 2012 și 2013, care au extins drepturile din parteneriatul civil, subiectul căsătoriei a revenit în agenda publică după ce, în 2015, Irlanda a legalizat căsătoria cuplurilor de același sex prin referendum. În 2017, sprijinul populației pentru egalitatea în drepturi a persoanelor LGBT atingea 83% în Germania, potrivit unui sondaj realizat de Agenția Federală Antidiscriminare. Partidul Verzilor, Partidul Social Democrat (SPD) și Partidul Liber Democrat (FDP) au făcut din acest obiectiv o condiție pentru viitoarele coaliții. Legea a fost votată în parlament în acel an, când Angela Merkel a declarat că subiectul ar trebui decis printr-un „vot de conștiință”, permițând parlamentarilor din blocul conservator creștin (CDU și CSU), care o susțineau, să voteze liber.
Spania este una dintre țările care a făcut un salt uimitor în materie de toleranță și drepturi pentru persoanele LGBT. Timp de patru decenii, regimul dictatorial al lui Franco a persecutat mii de persoane LGBT în Spania, considerate o amenințare națională. Acestea au fost arestate, internate în lagăre de muncă sau spitale psihiatrice, supuse la muncă silnică sau terapii de conversie cu electroșocuri, în încercarea de a le „corecta” comportamentul. Chiar și după moartea lui Franco, în 1975, agresiunile nu s-au oprit. Deși alți prizonieri politici au fost amnistiați, homosexualii au continuat să fie încarcerați până în 1979, când homosexualitatea a fost dezincriminată. Începând din 1994, partidele de stânga au propus parteneriate civile, care au fost adoptate de majoritatea comunităților autonome (12 din cele 17 regiuni) între 1999 și 2004.
În 2004, Partidul Socialist (PSOE), condus de José Luis Rodríguez Zapatero, a câștigat alegerile generale și a format noul guvern. Zapatero și-a ținut promisiunea electorală legată de căsătoria între persoanele de același sex, pe care o considera un drept fundamental egal pentru toți, iar în 2005 aceasta a intrat în vigoare, cu toate drepturile pe care le include o căsătorie heterosexuală, inclusiv adopția. Biserica Catolică s-a opus vehement; a urmat un protest masiv, cu peste 500 000 de participanți, organizat de Forumul pentru Familie. Datele măsurătorilor sociologice la nivel național arătau însă toleranță în rândul populației față de persoanele LGBT: peste 66% susțineau căsătoria pentru toți și 79% considerau că orientarea sexuală trebuie respectată. La fel ca și în Germania sau Letonia, în Spania au existat politicieni care și-au făcut publică orientarea sexuală înainte de recunoașterea legală a cuplurilor de același sex: în 2000, Jerónimo Saavedra, primar al orașului Las Palmas, apoi de două ori președintele Insulelor Canare; Pedro Zerolo, politician socialist, avocat și activist pentru drepturile omului; José Mendiluce Pereiro, eurodeputat socialist, scriitor și activist. Presa a relatat și despre preoți, profesori, ziariști sau militari de rang înalt care și-au făcut coming out-ul. Medicul José Francisco Alvarado a reprezentat Spania de două ori la concursul Mr. Gay World, pe care l-a câștigat în 2020.
***
Alexandra le-a spus părinților despre noi două la un an de când ne cunoscuserăm și a fost prima dată când discuta cu ei despre orientarea ei sexuală. Tatăl, de care era foarte apropiată, nu i-a mai vorbit din acel moment. Acest lucru i-a fost greu de înțeles și, mai ales, de suportat. Mama ei, sperând că e doar o fază a tinereții, a fost mai permisivă și a acceptat să mă cunoască. Chiar dacă s-a petrecut în treacăt și foarte scurt, am apreciat amândouă. Cu timpul însă, văzând probabil că faza se transformă în ani, a devenit mai reținută și evita să-i răspundă Alexandrei la telefon dacă soțul ei era prin preajmă. Acest lucru o rănea de fiecare dată pe partenera mea și o făcea să se simtă abandonată și nesigură.
Ai mei au aflat despre mine la scurt timp după ce m-am lămurit eu însămi. Și s-a întâmplat în cel mai firesc fel: am venit în vizită cu prima fată de care m-am îndrăgostit. Mama mi-a spus că s-a prins de cum am intrat în casă, văzându-ne cum ne uitam una la cealaltă. Tata ne-a văzut întâmplător că ne sărutam și s-a dus, încurcat, să-i dea vestea mamei, care i-a spus: „Păi tu ești prost? N-ai fost atent la ele? Sunt îndrăgostite, dragă, asta e!” Și asta e cred că a rămas pentru tata, pentru că nu mi-a spus niciodată nimic despre asta. Prima dată am vorbit deschis cu el despre orientarea mea la 20 de ani de atunci, în fața camerei de filmat, pentru documentarul nostru, în care am decis să includem și reacțiile părinților noștri. Mi-a zis că pentru el e important să fiu fericită și asta e de ajuns.
Așa că le-am dat vestea că am dat statul român în judecată la CEDO într-o manieră asemănătoare. Mă uitam cu mama la TV și i-am strecurat sub ochelari certificatele medicale prenupțiale pe care le făcusem pentru dosarul de la starea civilă. Le-a citit cu mare atenție, dar nu părea că a înțeles din prima. Apoi mi-am dat seama că pentru ea nu înseamnă mare lucru, pentru că legea nu ne permite chiar să ne căsătorim. Nu e ca și cum ar fi trebuit să se pregătească de nuntă, cum a făcut-o pentru sora mea. Și nici nu crede că vom prinde în viața asta căsătoriile persoanelor de același sex în România, oricâte procese ar pierde statul la CEDO. Pentru că politicienii sunt prea lași.
Am întrebat-o, din curiozitate, ce le spune rudelor când o întreabă de ce nu mă căsătoresc și eu și de ce nu fac copii. „Păi, cum să mă întrebe așa ceva? N-au curaj. Pe tac-tu nici atât.” Norocul lor că, astfel, toată lumea ocolește subiectul. Știu că mama povestește doar despre viața de familie a soră-mii. Despre mine spune prin ce parte a lumii am mai ajuns și ce proiecte faine mai am. Că sunt independentă, nu am șefi și nici nu-mi sună alarma în fiecare dimineață să mă duc la muncă. Dar mi-ar plăcea uneori să vorbească și de viața mea privată la mesele de Crăciun sau la sindrofiile de zile de naștere ale unchilor și mătușilor. Să le spună că, dintr-o familie cu un istoric consistent de divorțuri sau căsătorii toxice, unele chiar cu violență domestică, fiică-sa cea mică e fericită și în siguranță cu o femeie. Că are curaj să fie deschisă și să-și trăiască viața în armonie cu sine. Că are prieteni faini și oameni care o respectă fix pentru că poate să facă asta. Că e apreciată de elevii și studenții cărora le predă aceleași valori pe care le prețuiește majoritatea. Și să fie mândri, pentru că e așa și datorită felului în care ei m-au crescut. Dar n-o să vină acest moment, pentru că, spune ea, n-avem șanse să intrăm și noi „în rândul lumii”. Însă, dacă s-ar întâmpla, poate ar scăpa de rușine și de cenzură. Poate că și părinții Alexandrei sau ai altora ar povesti despre noi rudelor la mesele de Paște.
***
La început de ianuarie 2021, în plină pandemie, ne reunim online să aflăm ultimele vești legate de procesul nostru la CEDO. Iustina, avocata care ne reprezintă pe toți cei 42, ne arată răspunsul Guvernului României, lung de 40 de pagini și câteva anexe. Pe scurt, România consideră că nu este diferită de alte țări ale Consiliului Europei care nu au adoptat nicio formă de protecție juridică pentru cuplurile de același sex. Guvernul susține că a făcut pași în ultimii ani în direcția adoptării acestei legislații, având mai multe proiecte de lege în lucru în acest sens. Astfel, cere Curții să îi ofere încredere și să lase democrația românească să funcționeze și să adopte această legislație în timpul de care noi, ca societate, avem nevoie pentru consens. România consideră că parteneriatul civil este o temă sensibilă și controversată, care are nevoie de o rezolvare la nivel național, nu de una impusă de la nivel european.
Evident, anticipasem acest răspuns al autorităților române, dar ceea ce ne-a luat pe nepregătite este faptul că acestea au încălcat acordul de confidențialitate. Mai precis, guvernul a dezvăluit mai multor instituții de stat — Poliție, parchete etc. — lista completă a celor 42 de persoane, cu nume, prenume și date de identificare, pentru a se întocmi câte un dosar de verificare pentru fiecare dintre noi, în caz că cineva a încălcat legea pe orice subiect în trecut.
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am ridicat privirea din ecran către Alexandra și am văzut-o albă de spaimă. Mama ei lucra la una dintre aceste instituții, într-un oraș mic de provincie, și se temea că va afla astfel de proces, în timp ce colegii ei vor afla că are o fiică lesbiană. Ca și cum răul n-ar fi fost de ajuns, avocata ne spune că au mai existat abuzuri și că, într-un caz din Polonia, numele unei persoane dintr-un proces CEDO a fost scurs în presă chiar de către autorități. Alexandra izbucnește în plâns. Mie mi se pune un mare ghem în stomac. O aud pe Iustina în fundal: „Noi nu suntem în situația Poloniei și sper să nu ajungem”. Alexandra își acoperă fața cu ambele mâini și se ghemuiește de plâns. Eu încep să tremur pe interior. Îmi simt obrajii arzând. „Ar fi ceva foarte grav”, continuă avocata, „și vom sesiza Curtea despre această acțiune a guvernului, care nu ni se pare în regulă”.
„Liniștește-te”, îi șoptesc și încerc s-o iau de mână. Alexandra se trage mai departe. Din ecran auzim reacțiile lui Victor și Florin, care încearcă să ne convingă că nu se va întâmpla nimic rău. Nu pot să fiu atentă, pentru că nu pot s-o scap din ochi pe ea. Îmi șoptește că nu poate s-o piardă și pe mama ei. Simt că trebuie să fac ceva și cer să intervin, pentru a le spune tuturor că scăparea asta ne poate afecta profund viața de familie. Dezamăgirea cea mai mare a fost când una dintre cele mai neînțelegătoare reacții a venit de la cineva dintr-un cuplu care participa alături de noi în acest caz. Când a ridicat vocea să ne certe pentru că, în opinia ei, nu eram recunoscătoare pentru munca depusă de echipa asociației Accept, m-am simțit cu adevărat singură în toată povestea asta. Singură într-un cuplu pe care nu l-am putut proteja. Singură în fața unui stat care alege să nu-și protejeze toți cetățenii. Singură printre oamenii de la care te aștepți să primești înțelegere, pentru că trec prin situații similare, dar care aleg să te judece.
După ce închid laptopul, se lasă o liniște apăsătoare în capul pieptului. Dintr-odată, Alexandra răbufnește: că nu vrea să le facă rău părinților sau bunicii ei, că regretă decizia de a intra în acest caz, că se simte trădată și că nu mai are încredere în nimeni. Că ar fi trebuit s-o protejez, pentru că am mai multă experiență de viață, și ar fi trebuit să anticipez o situație ca asta, pentru că sunt jurnalistă. Eu tac tot timpul, printre lacrimile care-mi șiroiesc pe obraz. Ce i-aș fi putut spune? Că o să fie totul bine? Nu știam nici eu asta. Că a fost o idee proastă? Rămâne de văzut. Că părinții nu ar trebui să-și respingă copiii din niciun motiv? Cine sunt eu să judec? Tac. Pentru că în momentele acelea am simțit că am pierdut-o.
Mai 2023. Ne adunăm într-o sală să citim împreună decizia Curții Europene pentru Drepturile Omului, care urmează să fie publicată pe site-ul oficial. Atmosfera e festivă, lumea e îmbrăcată frumos, aud deja cum cuplurile participante se felicită reciproc. Decizia apare pe site. Iustina, avocata noastră, citește în gând, în timp ce toată lumea a amuțit. „Am câștigat”, spune, și cei din sală încep să chiuie. „Curtea consideră că statul român a încălcat obligația de a asigura protecție legală...”. Vocea Iustinei începe să se estompeze și în minte mi se derulează în sens invers lunile de terapie, sport extrem, nesomn și anxietate, fețele părinților mei, neputincioși la suferința mea, ultima întâlnire cu Alexandra când am făcut schimb de bagaje, ultima vacanță împreună, cea mai frumoasă vacanță împreună, primul pom de Crăciun împodobit împreună, prima ciorbă pe care mi-a gătit-o, primul sărut și ochii ei verzi, care mă priveau intens și fără jenă când am făcut cunoștință. Revin cu atenția la explicațiile Iustinei și privesc fețele fericite din jurul meu. Sorb din paharul de apă din fața mea și-mi privesc mâna stângă, pe al cărei inelar nu mai este un inel.
***
La doi ani de la momentul verdictului, viețile noastre nu s-au schimbat cu nimic din punct de vedere juridic. Și totuși, mă simt recunoscătoare. Documentarul INTERZIS a fost vizionat în festivaluri, a rulat în câteva cinematografe și a transmis ce ne-am dorit. Mi-a luat cinci ani din viață și a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Mi-a luat tot, dar mi-a oferit în aceeași măsură. M-a forțat să mă privesc în profunzime, să mă întorc pe toate părțile, să mă curăț de lucrurile toxice și să mă apropii, pas cu pas, de cea mai bună versiune a mea. Dar, cel mai important, ajută și pe alții să prindă curaj să vorbească deschis despre ei. Am închis camera de filmat, dar povestea continuă. În fiecare voce care nu mai tace. În fiecare gest de tandrețe care nu mai cere voie. În fiecare poveste de iubire care nu se mai teme să existe.
*Numele a fost schimbat, pentru a proteja identitatea persoanei.
Acest material a fost realizat cu sprijinul Bursei Superscrieri – Fundația Friedrich Naumann pe tema „drepturile omului: parteneriat civil”. Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate nu este responsabilă pentru conținutul materialului; opiniile exprimate în această lucrare sunt exclusiv ale autorilor. Această publicație nu poate fi utilizată de partide sau de lucrătorii electorali în scopul promovării electorale în timpul campaniilor electorale (alegerile federale, statale sau locale sau alegerile pentru Parlamentul European).
