Publicată în 2017 în SUA și adusă la noi de Editura Polirom, cartea lui Martin Puchner, Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, e o apariție - eveniment și care a reușit să-i facă fericiți atât pe criticii cei mai pretențioși, cât și pe cititorii fără expertiză literară. În doar 300 de pagini, Puchner, cercetător și profesor de literatură comparată la Harvard, își propune să spună o poveste a literaturii mondiale și să urmărească felul în care literatura „a modelat viața oamenilor” (și „ne‑a transformat planeta într‑o lume scrisă”).
După cum el însuși mi-a zis în discuția pe care am avut-o la București, o astfel de carte n-ar fi fost posibilă fără experiența lui de editor general al celebrei colecții The Norton Anthology of World Literature, proiect la care a început să lucreze în urmă cu 15 ani. „A fost o experiență extraordinară, am descoperit multe texte, unele de care nici nu auzisem până atunci”, spune Puchner.
Născut și crescut în Germania, Martin Puchner are o abordare interdisciplinară, e interesat de legătura dintre filosofie - teatru - literatură și este un bun cunoscător al avangardelor artistice și modernismului, pe care le-a explorat în cărți de referință precum Stage Fright, Poetry of the Revolution sau Modern Drama. După studii de filosofie și literatură la Konstanz și la Bologna, Puchner s-a mutat în America, unde locuiește și predă de 25 de ani.
Recent, el a fost prezent la București, la Cărturești Verona, unde a vorbit despre Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația (Editura Polirom, 2018, traducere de Anacaoana Mîndrilă-Sonetto). Ne-am întâlnit cu câteva ore înainte de eveniment și am discutat despre călătoriile lui prin lume, despre relația dintre noile tehnologii & literatură, dar și despre tweet-urile lui Trump.
Cum a început relația dvs. cu scrisul?
Ha, nimeni nu m-a întrebat asta până acum! Când eram la liceu, în Germania, nu mă gândeam la mine ca la un scriitor, ca la o persoană pentru care scrisul e important. Abia la universitate am ajuns să devin interesat de filosofie și de logică, și tot atunci am început să fiu preocupat de teatru așa mai serios. Scriam teatru, jucam uneori, făceam regie, am compus și muzică pentru producții studențești, dar tot nu mă vedeam ca pe un scriitor. Eram interesat de idei și voiam să dezbat idei. Dar tot atunci începeam să fiu atras de literatură și teorie literară, doar că se întâmpla gradual. Nu a fost un moment în care am zis „acum sunt scriitor”.
Scrieți vreodată de mână?
Nu, doar la computer. Sunt stângaci și nu-mi plăcea deloc să scriu de mână când eram în școală. Scriam foarte urât, mă murdăream de cerneală pe mână și murdăream toate caietele. Era multă nefericire acolo (râde). De aceea, computerul a fost ca o eliberare pentru mine.
Chiar, ce se știe despre stângaci în istoria scrisului?
Bună întrebare. N-am găsit prea multe despre asta. Știm că există scrisul de la dreapta la stânga. Dar mai există un stil de a scrie - o formă veche grecească - unde începi de la stânga la dreapta și apoi scrii de la dreapta la stânga ca și cum ai lucra un câmp agricol (își plimbă mâna prin aer sub forma unei spirale).
Care vi se pare partea cea mai grea în scrierea unei cărți?
În general, nu am anxietăți legate de scris. Scriu un prim draft destul de repede și apoi petrec mult timp revizuindu-l. Nu sunt genul ăla de scriitor care gândește totul atent și scrie o primă versiune foarte îngrijită.
De unde a venit ideea pentru Lumea scrisă?
Nici n-aș fi visat să scriu o astfel de carte dacă n-aș fi fost editor al The Northon Anthology, un proiect uriaș la care am început să lucrez în urmă cu vreo 15 ani. A fost o experiență extraordinară, am descoperit multe texte, unele de care nici nu auzisem până atunci. Tot citind ani de zile mi-am dat seama că nu există o carte care să spună „povestea mare” a literaturii și scrisului. Există numeroase enciclopedii, dar ele au alt scop. Și atunci m-am hotărât să încerc să scriu eu una, chiar dacă e imposibil să acoperi tot, știu asta.
Citindu-vă cartea, mi-am dat seama că, în cele din urmă, și dvs spuneți o poveste aici. Și cum orice poveste are un început, sunt curios cum ați hotărât care va fi începutul.
E foarte adevărat. Eram conștient că zic o poveste, o poveste a storytelling-ului mai exact. Am vrut să încep cu Mesopotamia și Epopeea lui Ghilghameș, ăsta mi se părea începutul logic, dar editorul m-a sfătuit să pornesc de la Iliada și povestea lui Alexandru cel Mare. Asta pentru că e ceva mult mai familiar pentru cititor, dar și pentru că e un caz emblematic în care o carte ajunge să influențeze o figură istorică importantă.
Și cum se explică referința la misiunea Apollo 8, care apare chiar în primele pagini?
E un caz care m-a marcat pe mine foarte tare. Sunt acești trei astronauți care n-au nimic de-a face cu literatura și care se află în această situație neobișnuită în care părăsesc orbita terestră și văd Pământul de la distanță. Și, din varii motive, ei sunt nevoiți să descrie experiența lor în cuvinte. Iar felul în care o fac e cu totul special, e aproape poezie. Iar cei de la turnul de control chiar îi ironizează pe tema asta. Deci cumva m-au interesat aceste figuri non-literare care creează un fel de space poetry. Și e și ceva religios aici, dacă privești din alt unghi. Toată chestia asta cu privitul Pământului de la distanță e aproape ca o poveste arhetipală. Plus că a fost ceva cool, cea mai mare transmisie live la acel moment.
Ce rol au avut călătoriile în faza de documentare?
Am călătorit mult și inițial chiar mă gândeam să fie o carte de călătorie, dar am renunțat la idee. Dacă tot unul dintre scopurile cărții era să înțeleg în ce fel a modelat literatura lumea, era important să mă ridic din fotoliu și să văd cum arată lumea.
Au fost multe momente revelatorii în timpul călătoriilor? Sau unele dezamăgitoare?
(Râde) Da, ambele! Așa se întâmplă când te duci cu gândul că o să ai revelații, apar și dezamăgiri. Un exemplu e Troia, care e, de fapt, un loc foarte mic, nu e cum ți-l imaginezi. Și asta spune multe și despre puterea literaturii, despre ce imagini naște în mintea noastră. Însă mergând pe urmele lui Alexandru cel Mare în diverse orașe elenistice, am fost uimit să văd că cele mai mari monumente erau teatrele și bibliotecile. Sunt lucruri cunoscute astea, dar abia atunci mi-am dat seama cu adevărat cât de mult au investit aceste societăți în literatură și arte și cât de importante erau pentru ei.
Cum ați descrie pe scurt felul în care noile tehnologii - de la apariția hârtiei până la cea a internetului - influențează literatura?
Toate aceste noi tehnlogii, fie că vorbim despre hârtie sau apariția tiparului, au un efect similar, și anume acela de a reduce costurile. Dacă scazi costurile, se schimbă complet și modul de a produce literatură. Mult mai mulți oameni vor avea acces la citit și la scris și asta înseamnă că apar noi tipuri de povești. Asta s-a întâmplat cu hârtia în China, cu poveștile din lumea arabă, s-a întâmplat în nordul Europei cu tiparul lui Gutenberg. Și se întâmplă și acum. De exemplu, astăzi distincția dintre cititor și scriitor ajunge să fie mult mai blurată, cum e în cazul fan fiction, unde cititorii pot deveni scriitori.
Dar toate aceste schimbări tehnologice pot fi exploatate și în scopuri politice sau religioase.
Așa e. Pattern-ul pe care l-am observat e că foarte des textele religioase sunt imediat instrumentalizate de aceste noi tehnologii. Unul dintre cele mai vechi texte pe hârtie din lume este o sutra budistă din China. Budiștii voiau să câștige adepți, motiv pentru care s-au folosit de hârtie foarte repede. La fel s-a întâmplat cu Gutenberg, care a publicat Vulgata latină. Dar pe de altă parte ai și un alt val - reprezentat de Martin Luther, de exemplu - care nu poate fi controlat. La început, Biserica credea că se va folosi de tipar și că va fi o unealtă extraordinară, dar apoi au văzut și efectul contrar.
De ce a fost atât de importantă pentru dvs. Povestea lui Genji, scrisă de Murasaki Shikibu în secolul 11?
Ca mulți alții, eu am crescut cu ideea asta că romanul este o invenție occidentală. Și firește că am fost surprins să dau peste un roman de care nu auzisem și care are multe din caracteristicile unuia modern. Un roman foarte detaliat de 1000 de pagini scris de o femeie și care îți oferă acces în această lume neobișnuită și îndepărtată de la curte, care e, de fapt, și o lume închisă. E ca o fereastră către o lume uitată.
Cum s-a schimbat imaginea scriitorului de-a lungul timpului?
Una dintre viziunile care țin de istoria ultimelor secole este această imagine a scriitorului ca disident, al celui care se opune și critică puterea. Dar de fapt, la o privire mai atentă, se vede că asta e o chestie relativ recentă. Pentru o lungă perioadă, scrisul și puterea politică erau aproape identice.
În ce sens?
În sensul în care scriitorii erau ca niște birocrați ai statului și scrisul avea loc în centrul puterii. Această imagine a disidentului apare mult mai târziu. Chiar și Povestea lui Genji e relevantă din punctul ăsta de vedere. Autoarea n-ar fi putut scrie textul dacă nu era atât de aproape de putere și dacă n-ar fi aparținut unui clan de aristocrați. În același timp, ea era o figură minoră în acel context, era suficient de apropiată încât să observe acest mediu exclusivist, dar fără să fie cu totul în mijlocul lui.
Că tot vorbim despre povești & istorie, aș avea două întrebări legate de contextul actual american: 1) cum vedeți narațiunea propusă de Trump în campania electorală, prin care vorbea despre o întoarcere la un trecut glorios? 2) ce credeți despre tweet-urile lui - care reprezintă o formă scrisă și atipică de manifestare a puterii?
M-am tot gândit la treaba asta și cred că Trump a găsit în Twitter o unealtă prin care să saboteze massmedia mainstream. Mă trimite cu gândul la alte episoade istorice în care tehnologia a fost folosită în diverse scopuri populiste și nu numai. La Martin Luther, de exemplu. Adică nu-l compar pe Trump cu Luther, dar există o asemănare în felul în care Trump sesisează puterea noii tehnologii de a reconfigura instituții și știe cum să exploateze Twitterul, e un maestru în distragerea atenției. Dar mai e ceva. Și aș începe cu povestea lui personală, care e valabilă și pentru Obama. Amândoi și-au construit figura publică cu ajutorul autobiografiilor lor. Sunt cărți foarte diferite, evident, dar ambele sunt niște povești ale realizării de sine, în stil clasic american. Deși acum îl asociem pe Trump cu televiziunea și Twitter-ul, să nu uităm că succesul cărții The Art of the Deal l-a ajutat enorm în anii 80. Cât despre narațiuni istorice, cred că trecem printr-un moment interesant, în care multe dintre aceste „povești” sunt epuizate. Adică am avut o poveste comunistă, am avut povești despre progres, am avut o poveste liberală, mai ales după 89, dar cred că multe dintre aceste narațiuni și-au pierdut din impact. Și se simte o nevoie de noi povești ample. Dar ceea oferă Trump - o întoarcere spre anii 50, mai exact - nu e ceva nou. Ideea de a reveni la o epocă anterioară e cel mai vechi truc posibil. Chiar și cuvântul „revoluție” ne trimite cu gândul la asta. În cazul lui Trump, avem de-a face cu un demers reacționar în fața unei povești liberale.
Cât de mult v-a ajutat internetul în documentare? Îmi imaginez că, dacă ați fi scris cartea în urmă cu 30 sau 40 de ani, ar fi arătat diferit.
Da, absolut. Mi-ar fi luat mult mai mult timp să ajung la surse și la informații. Recunosc că și Wikipedia a fost de mare ajutor și că a devenit o sursă mult mai bună. Ca să nu mai zic de accesul la texte și studii teoretice, e un lucru extraordinar. Până la urmă, și asta face parte din povestea pe care o spun în carte și care ține de accesibilitatea și circulația textelor în lume.
Sursă foto: martinpuchner.com; sursă foto main: pixabay.com
