În dimineața zilei de 16 mai 1944, mai mult de 600 de prizonieri romi au refuzat să se prezinte la apelul matinal din lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, Polonia. Vestea soluției finale se răspândise printre prizonierii romi.
Peste 6000 de femei, bărbați și copii supraviețuiau la acel moment în ceea ce naziștii numeau „Zigeunerlager”. Cei 600 reușiseră să spargă un depozit de unelte și se baricadaseră înarmați cu topoare, pietre și lopeți. Au sfâșiat scândurile pe care dormeau și s-au apărat. Revolta s-a răspândit și a încurcat planurile exterminării.
Ca urmare a rezistenței lor, în acea zi niciun rom nu a intrat în camerele de gazare. Cu scânduri și lopeți, cei 600 de curajoși au câștigat câteva luni de viață pentru grup. 3000 de romi au fost transferați în alte lagăre pentru a opri rebeliunea. În noaptea de 2 spre 3 august, cei 3.000 de prizonieri rămași au fost uciși.
Acțiunile de exterminare a romilor din Europa, derulate de către Germania nazistă și aliații săi, au făcut între 200.000 și 500.000 de victime.
În 1942, Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a peste 20.000 de cetățeni români de etnie romă. Cel puțin 11.000 au murit de frig, foame și epidemii.
În amintirea luptei din 16 mai pentru dreptul la umanitate, în fiecare an celebrăm Ziua Internațională a Rezistenței Romilor.
În această zi, romii spun povești despre rezistență și putere, dincolo de retorica urii din societate și dincolo de lunga istorie de violență și respingere îndurată.
Gilbert Costache, model și actor rom stabilit în SUA, pregătește un roman autobiografic despre un vis: să facă ceva mare cu viața lui. A copilărit în cartierul Rahova și pe atunci își dorea să ajungă bogat și să o facă pe mama fericită. Pentru asta, avea trei variante: fotomodel, fotbalist sau șmecher. Le-a încercat pe toate, apoi s-a întrebat cum poate face pace cu toate lumile din care a făcut parte. Așa că s-a apucat de scris.
„Până prin 2017, am scris ani la rândul într-un caiet studențesc”, povestește Gilbert. „Am vrut să scriu o carte pentru că aveam prea multă suferință, sens și adevăr în mine și nu puteam să merg înainte fără să termin ceva ce nici nu știam pe atunci ce era”.
În 2020, a rugat-o pe jurnalista Delia Marinescu să-i fie editor. „Am început o
călătorie lungă, plină de lacrimi, râsete și conștientizări, cu opriri în București, Phoenix, Los Angeles și New York. Am scris împreună, în persoană sau online, aproape în fiecare săptămână, timp de patru ani”. Delia i-a întâlnit familia, a asistat la primele momente de lectură în curtea din Rahova și, spune Gilbert, a dus cot la cot cu el dorința de a arăta lumii întregi că romii au nevoie de respect.
„În loc să dăm vina unii pe ceilalți și să stăm separați, e nevoie să avem compasiune unii față de alții”, crede Gilbert. „Sarcasmul a fost bun atât timp cât am avut nevoie, pentru că e mai ușor sa faci haz de necaz decât să îți vezi și să îți accepți rana. În septembrie 2024, după 4 ani de scris la carte împreună cu Delia, ni s-a alăturat și Ana Maria Ciobanu, care ne ajută să edităm. Copilul din mine ar vrea să zică că am șatra mea, dar în șatra asta sunt două femei cu facultăți. Chiar dacă sunt serioase, suntem niște copii uneori. Când ne sunăm, simt cum vrem să râdem cu poftă și să ne bucurăm de viață. Muncim la povestea mea și ne încurajăm că o s-o scoatem la capăt, indiferent câte refuzuri vom primi.”
Gilbert povestește în romanul autobiografic că și-ar dori ca țara asta să îl vadă „ca pe unul de-ai ei, pe de-a întregul, cu toată istoria noastră împreună”.
„Identitatea unei persoane e strâns legată de rădăcinile sale. De-asta am tot încercat să înțeleg cine sunt, pentru că era prea multă confuzie. Când am luat cetățenia americană, nici nu am știut cum să mă comport sau dacă e bine să mai aduc identității mele de rom ceva în plus. Sigur că e bine să fii împăcat în societatea în care trăiești, dar pe mine încă mă afectează că nu poți să fii împăcat ca rom în România”.
Citește un fragment din memoir-ul pe care Gilbert îl pregătește. „De Ziua Rezistenței Romilor, sunt onorat să vă arăt un fragment din cartea mea, pe care sper să o citiți cât de curând. Am extras un fragment din capitolul despre mamaia mea Florica și despre tataie Dânca, pentru că lucrând la această carte am descoperit și cât de norocos am fost: dacă mamaia mea nu ar fi rezistat deportării, pe când era doar o copilă, n-aș mai fi fost astăzi aici.”
Balconul nostru era plin de garoafe - fragment
Mamaie Florica, bunica din partea mamei, care locuia cu noi în casă, m-a îndemnat mereu către un drum drept. Îmi spunea că „își dă sufletul pentru mine”, iar dacă eu sunt supărat, „face foc”. Ea a văzut de când eram mic că înțeleg viața. După ce s-au despărțit ai mei, a simțit tot ce am simțit eu.
Mamaie s-a clădit singură, n-a avut copilărie. La vârsta de șase ani, se trezea la trei-patru dimineața ca să ajungă la Piața Leul, să vândă covrigi, popcorn și semințe când lumea se ducea la muncă. Ea toată viața a dormit trei ore pe noapte. Când și-a deschis florăria, trebuia să fie la aceeași oră la Piața Coșbuc sau la sere, pentru a prinde cele mai frumoase flori. Era de o vrednicie fantastică.
Gândește-te că ea nu a făcut școală deloc, nu știa să scrie și să citească. S-a născut în 1934 și avea șapte ani când România a intrat în război. Părinții ei adoptivi aveau nevoie de ea ca să facă bani. Pe Țane, o stradă din Rahova unde a copilărit ea, mulți copii din țigănie nu au mers la școală în vremurile alea.
Mama ei biologică era unguroaică, din Târgu Secuiesc. O chema Susana, era fată de preot și a venit la București să o dea pe mamaie Florica de suflet unei familii de romi. Preotul nu fusese de acord ca fata lui să țină copilul, pentru că nu era măritată și îi devaloriza. Mamaia avea linie în dreptul tatălui pe certificatul de naștere și a avut o durere enormă că nu știa cine e tatăl ei. Susana a căutat-o de câteva ori, dar mamaie Florica n-a vrut să stea de vorbă cu ea.
Tatăl ei adoptiv, tata Grigore, ținea la ea, iar mama ei, Tinca, era cea care o împingea la muncă. Cu toate astea, mamaie s-a simțit foarte bine în noua ei familie. Îi iubea pe romi și era mândră să fie romă, pentru că a primit iubire de la familia asta. Ea a venit din afară, blondă, cu ochi albaștri și a primit de la ei înțelepciunea lor, a simțit că aparține de această comunitate. În acele timpuri, se strângeau toți și mâncau, ascultau la radio, dansau, cântau, povesteau romane, asta era pe atunci distracția lor.
Când avea în jur de 16 ani, mamaie Florica s-a măritat cu tataie Dânca. Au făcut patru copii și toată viața ei a fost dedicată soțului și familiei. Ea a știut doar muncă și iubire pentru copiii și soțul ei. Iar la muncă a fost as, era o florăreasă respectată.
Familia lui tataie Dânca locuia la câteva case distanță de familia lui mamaie, pe Țane. Când era mic, învățătoarea venea la el acasă și le spunea părinților că e foarte deștept, să investească în cărți și caiete pentru el. Dar tataie se ducea îmbrăcat cu pantaloni mai mari de la frații lui și pantofi rupți, de unde să mai aibă bani și de rechizite? Odată, s-a dus la școală cu hainele lui soră-sa, cu bluză de fată, iar el s-a întors acasă rușinat că au râs colegii de el.
Tataie a scris și o carte, un roman superb, după spusele familiei. Era vorba despre doi prieteni amărâți, care au aventuri și pleacă în lume. Un fel de Tom Sawyer și Huckleberry Finn, adaptat românilor. Am auzit de la Duduluș, fratele lui mama, că Vadim Tudor, politicianul care a fost în clasă cu el, a vrut să-i cumpere cartea și drepturile. Romanul nu a fost publicat, iar mie îmi pare tare rău că nu a ajuns pe mâinile mele. Dar cum să ajungă, dacă mamaie a văzut acel caiet și s-a pus pe făcut cornete, ca să vândă semințe?
Cum o fi să termini un roman și să nu reușești să-l publici? Când scriu rândurile astea, sunt într-un living spațios din New York, pe o canapea albastră, de pluș și mă uit pe geam, la Empire State Building. Și scriu și eu la o carte. Se transmit aceste dorințe în neam.
Când eram mic, mă duceam în cameră la tataie, unde avea un televizor alb-negru și o comodă, în care ținea așternuturile. Acolo mă învăța să scriu și îmi spunea fabule sau îmi citea povești - ba Ileana Cosânzeana de Petre Ispirescu, ba Ocolul pământului în 80 de zile de Jules Verne sau Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas.
Cred că poveștile din cărți i-au deschis ochii lui tataie către visul american, pentru că, adolescent fiind, el împreună cu alți prieteni de pe Țane au plănuit să se ducă în America. Au aranjat plecarea, tot cartierul știa de planul lor, dar mai departe de Chitila nu au ajuns. Când i-au văzut înapoi, îmbrăcați la costum și cu valizele în mâini, vecinii au râs de ei.
Tataie Dânca a lucrat la sudură, la CFR. Când avea în jur de 30 de ani, i-a intrat ceva din sudură direct în ochi, așa că i-au scos ochiul și i-au pus în loc unul de sticlă. El când dormea, ochiul ăla nu se închidea și noi, nepoții, ne speriam. Îmi amintesc că mă jucam cu ceilalți veri de-o seamă cu mine și când tataie dormea ne duceam pe lângă el și dansam sau făceam tot felul de semne, ca să vedem dacă cu adevărat nu vede. Uneori ne simțea că suntem pe lângă el și ne speria. Și el râdea și se distra cu noi. Ne-a iubit foarte mult. Era un om blând și cald, om de pus la rană, cum spunem noi.
Copiii lui povestesc că uneori a primit refuzuri după refuzuri când își căuta de muncă, doar pentru că era închis la culoare. Același lucru s-a întâmplat și cu Duduluș, unul dintre copiii lui, care era foarte talentat. A lucrat la televiziuni ca director de platou, dar nu a putut ajunge și mai sus, pentru că e rom. Pe mine m-a impactat mult lucrul ăsta. Când eram mic, ziceam: „Da’ ce suntem noi, romii? E ceva mai jos decât românul?”
Când îi auzeam pe ai mei că se refereau la români ca la majoritari, mi se părea că sună ca și cum asta ar fi doar țara lor, nu și a noastră și nu mi se părea corect.
Când vedea că îmi e greu, mamaia îmi zicea „hapchi kai”, adică „mânca-ți-aș bășina ta”. Cel mai des o auzeam spunând „temerel andre shave” („să moară copiii mei”), „ja mai sigo ca te nemai putelința” („hai mai lasă-mă, că m-ai zăpăcit”) sau „avel o gadjo” („vine românul”).
Mamaia mea blondă, cu ochi albaștri, albă, zicea „taci, că ne aude românul”. Se purta ca o femeie romă: avea doi dinți din aur, batic, șorț de florăreasă cu buzunare mari, pline de bani. Cea mai mare jignire era să îi spui că e gadjie, ne-romă.
Din păcate, eu nu vorbesc limba romani și îmi pare rău că n-am învățat-o, îți spun sincer. În școală, nu se vedea bine a fi rom și cred că am avut o rușine. Fratele meu, Malu, chiar vorbea bine când era mai mic. În casă, mamaie Florica vorbea mai tot timpul cu noi în romani, dar mama îi răspundea în română. Cred că de la mama s-a oprit să mai vorbim.
Mamaie tot timpul îmi spunea: „Învață țigănește, că îți va folosi”. Și la bine, și la rău. Ea se gândea că dacă plec în străinătate, să pot să vorbesc cu romi din alte țări și să ne ajutăm între noi.
Eu am crescut auzindu-i pe unchi și pe mătuși zicându-le verișoarelor mele să nu se mărite cu unul din afara comunității noastre, că „românul tot țigan o să te facă”. Când auzeam asta, mă vedeam mai jos, mai incapabil decât ei. Și mă durea, dar nu aveam ce să fac. Nu aveam cu cine lupta, pur și simplu trebuia să accept. Vedeam că femeile de serviciu de la școală sau din scările de bloc erau doar rome, dar nu vorbeam cu nimeni despre asta.
Cred că unii dintre noi spunem ca o reacție de apărare că nu e bun ce vine din exteriorul comunității noastre. Românii, școala și alte lucruri din afara șatrei noastre ne pot amenința. Eu învățând bine la școală, am fost primit bine de mulți din neam, dar unii veri mai făceau mișto de mine: „Uite-l pe văru’, premiantu’. «Ce faci vere, te duci la olimpiade?»” În clasele V-VIII am ajuns până la etapa pe municipiu la olimpiadele de limba română și geografie. Cred că, de fapt, se temeau că dacă voi fi primit de români, ei mă vor pierde pentru că o să mă schimb.
Romii aveau frica asta de a se schimba și pentru că românii puteau iarăși să ne exploateze. În copilărie, îi auzeam pe unchii mei vorbind de perioada lui Antonescu și de Transnistria, că erau cunoscuți de-ai lor, ba chiar neamuri care au fost deportați acolo. Și de câte ori auzeam asta, simțeam nedreptatea lor, care mă apăsa și pe mine.
Și mamaia Florica a fost la un pas să fie deportată în timpul lui Antonescu, în anii 1941 și 1942, când se deportau masiv evrei și romi.
Unchiul Sandu povestește că într-o seară, când mamaia Florica era mică, au venit jandarmii în curte și i-au luat pe toți într-o căruță : pe ea, pe mama ei – mama Tinca – și pe alte rude ale lor. Tata Grigore –, care a crescut-o pe mamaia era concentrat la jandarmi, dar avea voie să vină serile acasă. Și când a auzit pe drum că îi deportează familia, a fugit. S-a pus în fața jandarmilor și a tras cu arma în aer. „Vă împușc pe toți! Nu mișcă nimeni, vă omor! Pe mine mă luați în armată, să servesc țara asta și voi îmi luați familia?”
Unchiul povestește că a venit un militar cu grad mai mare și a dat ordin: „Eliberați-i imediat!” I-au dat jos din căruță, și s-au întors acasă. Mamaia îi povestea mamei mereu în copilărie episodul ăsta.
Mamaia a avut noroc să scape, însă părinții nașei au murit deportați. Cei care au supraviețuit și s-au întors acasă povesteau cum își mâncau fecalele, așteptau să se usuce și apoi luau boabele.
Când eram mic, mamaie Florica și părinții îmi spuneau că „doar bogații ajung mari, săracii tot săraci rămân”. Sau că „păduche la păduche trage”, sau „ai grijă, Gilberte, că românii sunt între ei și imediat te lasă pe dinafară, nu te încrede în ei” . „Viața e o luptă”, spunea tata. Și avea dreptate în felul lui.
Eu în neamul meu am auzit mereu că e bine să ne păstrăm tradiția, că asta e cea mai bună. Nu era vorba de „hai să ne schimbăm”, cât de „hai să fim așa, pentru că așa am supraviețuit sute de ani”. Așa am putut trece mai departe, prin 500 de ani de sclavie, Holocaust, comunism, fiind noi înșine. Cântăm, dansăm, stăm uniți.
Ne strângeam ba acasă la noi, ba la alți veri și vedeam filme indiene sau americane cu Bruce Lee, Piedone și Steven Seagal. Eram mulți, uneori și 20 de persoane și dormeam pe covor sau pe canapea. Atunci am auzit prima dată expresia „hai să ne așezăm ca peștii”, când deschideam canapeaua rabatabilă și stăteam aliniați pe orizontală. Petrecerile țineau uneori și câte două-trei zile. Dormeam, ne trezeam și o luam de la capăt cu distracția. Mama punea și strângea masa, unchiul Duduluș ținea atmosfera cu muzica și dansul, mătușa Petruța avea talent la dans, nașu’ Marian spunea bancuri, iar unchiul Sandu povestea din trecut despre ce vremuri frumoase erau pe Țane. Oamenii ăștia pe bune se distrau și se bucurau de viață.
Țane pentru mine era un fel de planetă mistică, unde erau mulți romi care se iubeau și era prietenie. Îmi imaginam că era o viață liniștită, din aia de poveste, unde exista doar pace și bunăvoie. Cu romi în maieu și pălării ca în Sicilia, care se duceau la cișmea. Era o lume în care evadam de fiecare dată când ascultam povestirile celor mai în vârstă.
Mamaie Florica a contat mult în stabilitatea emoțională a neamului. Când se făceau grătare și petreceri în familie și dansam cu toții, ea venea, se uita la noi și era cea mai fericită. Se simțea mândră de ceea ce a reușit.
Și voia să reușim și noi. Când stăteam afară până noaptea târziu, a doua zi mă trezeam pe la prânz. La care ea, din cealaltă cameră, cu cei doi dinți din aur, cu baticul roșu, părul alb și ochii albaștri îmi zicea: „Scoală-te, mă, odată, că doarme locul sub tine! Nu mai dormi mult. Fii vrednic, muncește și n-o să ai niciodată probleme cu banii”. Vorbea cu mult foc. Avea o greutate în vorbă.
Balconul nostru era plin de garoafe. De cele mai multe ori, garoafe roșii. „Uite, Chinezule ce lolo frumos”. La roșu noi îi spunem lolo, e viața noastră roșul.
Fotografi principală o arată pe mătușa Petruța printre garoafe. Fotografie din arhivă.
