Laborator

12 deținuți joacă Cehov

de Andrada Lăutaru, Diana Meseșan, fotografii de Andrei Pungovschi

66 de deținuți din șase penitenciare din România, condamnați, în total, la 423 de ani și șapte luni de privare de libertate, au urcat la final de noiembrie pe scena Teatrului Nottara din București. S-a întâmplat în cadrul Festivalului Multiart pentru deţinuţi „Dana Cenușă”, aflat la cea de-a zecea ediție. Printre ei au fost 12 bărbați de la penitenciarul Rahova, majoritatea închiși pentru trafic de droguri, pe care i-am urmărit la repetiții și în timpul spectacolului. Aceștia au jucat în două piese de A. P. Cehov.

Festivalul a fost inițiat de Dana Cenușă, ofițer de presă în administrația penitenciarelor timp de aproximativ 14 ani. Din 2015, când ea a murit, evenimentul îi poartă numele.

„E foarte simplu să trăieşti previzibil. Cu toţii avem prejudecăţi mai multe decât ne imaginăm sau suntem dispuşi să acceptăm. Dacă nu-ţi pui problema cu adevărat, nu ştii. Eu aveam prejudecăţi enorme înainte de a intra în acest sistem, nu puteam să asociez teatrul cu deţinuţii. Avem mereu de-a face cu lucruri care nu ne convin. Aşteptăm să le schimbe altcineva. Eu trebuie să conving societatea că aceşti oameni există, că nu sunt pe Lună. Pentru ei, teatrul e o formă de libertate”, spunea Dana Cenușă.

Actul 1 - 12 deținuți repetă într-o sală din Penitenciarul Rahova. Spațiul e mare, la geamuri sunt gratii ovale, prin care se vede o bună parte din ce-i afară. Pare sala de repetiții a unui teatru, deși, de fapt, e încăperea unde se țin activitățile socio-educative din penitenciar. Deținuții sunt escortați din camerele în care își ispășesc pedepsele și timp de două ore joacă un alt rol.

Cei mai mulți dintre ei au în jur de 30 de ani și sunt închiși pentru consum și trafic de droguri. Fac parte dintr-un program special pentru consumatori, finanțat cu fonduri norvegiene, așa că merg zilnic la grupuri de terapie, unde discută ore în șir. „Un fel de AA (Alcoolicii Anonimi)”, spune unul dintre ei râzând. Printre ei sunt și doi tunisieni înalți și bine făcuți, Wael și Hedi. Băieții au fost studenți la Facultatea de Educație Fizică și Sport din București, dar la un moment dat s-au apucat de vândut droguri. Mai e un tip care a terminat facultatea de jurnalism și își dorea să se facă reporter sportiv. Dar, ca și Wael și Hedi, a luat-o pe alt drum.

E joi, 15 noiembrie, mai sunt șase zile până la festival. Cei 12 intră în șir indian. Unii au verighete, rozarii sau tatuaje. Doi se duc la calculator, sunt tehnicul, adică cei care vor pune muzica la spectacol. Opt se înghesuie pe o canapea, sunt public până la actul următor, doi vin pe scena improvizată în clubul penitenciarului, sunt actorii din prima parte. Anul acesta, vor juca două piese într-un act ale lui Cehov - Cântecul lebedei, lamentația unui actor bătrân, și La drumul mare, despre legăturile care se nasc într-un bar în care alcoolul impune comportamentele, regizate de actorul Iulian Glița, cel care îi pregătește pe deținuții de la Rahova să urce pe scena de la Nottara.

Iulian Glița: Începem cu o țigară.

Fumează în fața afară, pe scări. În jur sunt spațiile de cazare, care aduc cu niște blocuri în miniatură, cu gratii la toate etajele, nu doar la parter, cum e afară. Unii beau cafea. Un tip are un croissant cu ciocolată, din care mănâncă  jumătate, apoi servește pe toată lumea cu jumătatea rămasă.

Un deţinut actor: Na, Iulică, când mergem? (la Nottara, la festival, n.r.)
Iulian: În prima zi. Și pentru tine am pantaloni, o cămașă, o vestă frumoasă.

Deținuții sting țigările, pauza se termină, se întorc în club. Intră în personaj.

Iulian: Tu ești acolo, e lumina stinsă, crește muzica, fum.
Actorul, antrenor de box înainte de închisoare, începe să spună textul, cu o voce gravă:
Bună treabă, frumoasă păţanie, am adormit în cabină!
Iulian: Mai cu energie, altfel se vede că e făcătură. Dacă e energie, nici nu contează că n-ai zis o replică, publicul nu știe textul.
Actorul respiră adânc și continuă cu ce-și amintește din text:
Spectacolul s-a terminat demult, toţi au plecat din teatru.
Transpiră, se foiește de pe un picior pe altul: Am emoții de nu pot să stau în scaun. Să beau patru kilograme de apă, ce să fac?
Un coleg care e cu textul în mână și îi mai suflă îl încurajează: Fără emoții!

Un alt bărbat se uită la ceas: Eu trebuie să plec în vreo 20 de minute, mă duc la vizită, vine prietena mea.
Iulian: Du-te!
(către ceilalţi:) Creaţi-vă stări, mă, fiţi golani!

Urmează o nouă pauză, în care câțiva dintre actorii de după gratii ne spun ce înseamnă pentru ei să joace teatru:

Daniel, 41 de ani, 4 ani condamnare, a executat jumătate: Inițial am spus că nu e de mine, mi s-a părut că mă depășește. În libertate am fost la teatru, am văzut „Bărbații sunt de pe Marte și femeile de pe Venus” și „Dejun cu proști”. Când joc, simt o bucurie. Colegii de cameră... unii râd, eu mă apreciez pentru curaj, nu credeam că sunt în stare. Am zis că iau ce e mai bun de aici, din penitenciarul ăsta.

Wael, 27 de ani, 4 ani condamnare, a executat 1 an și 6 luni: De afară, mie îmi place teatrul, actoria, drama și am avut ocazia aici, în penitenciar, să am experiența asta. Pentru mine, teatrul și orice activitate mă ajută să învăț bine limba română și cred că mă ajută pentru reabilitare. Eu sunt închis și nu prea am contact cu lumea de afară. Am vizita online, cu familia din Tunisia.

Mihai, 32 de ani, 2 ani și 2 luni condamnare, mai are 13 zile de executat:  Pot să spun că am învățat să îmi controlez emoțiile, să pot să râd, apoi să plâng, nu că aș fi bipolar (râde). Afară, mergeam la teatru. Cel mai la îndemână era La Scena, unde era și barul jos. Culmea, la Nottara n-am ajuns, nu a fost să fie, știi cum e.

Timpul de trei ore pentru repetiție se termină și cei 12 trebuie să se întoarcă în camerele lor. Dau noroc cu Iulian și pleacă cu zâmbetul pe buze. Băi, așa fain mă simt aici, parcă pentru câteva ore uit că sunt la închisoare, se aude ca un ecou în urma lor.

Actul 2: Într-o încăpere micuță dintr-un bar bucureștean, Iulian Ghiță, actor și regizor, cel care pregătește trupa de teatru a Penitenciarului București-Rahova, vorbește despre cum a intrat în povestea asta cu teatru după gratii.

Acum nouă ani, când am mers prima dată în clubul central al penitenciarului Rahova, o sală luminată de o lumină puternică, de parcă ar vrea să vadă prin tine, au venit 70 de deținuți. Am ținut un fel de prezentare a proiectului de teatru, care înseamnă două-trei luni de terapie prin teatru. Sunt doar o călăuză, am apărut în viața voastră printr-o întâmplare pentru voi și un scop pentru mine. Când vă veți găsi și voi scopul în viață, o să fiți fericiți, le-am spus.

În pauza de țigară, cel care era mai șmecher, șeful grupului, a venit și m-a întrebat dacă mi-a fost frică. I-am mărturisit că am avut emoții și un pic de teamă. Mi-a spus că îi place de mine, că m-am ținut tare. Trecusem testul. Acum sunt voluntar.

Deținuții care vor să joace fac cerere ca să participe. Are loc o audiție, dar nu ca la teatru, zi o poezie. Le propun câteva exercițiii și aşa îmi dau seama de abilitățile lor - știu să citească un text la liber, au bucuria de a se juca? Când joci teatru în închisoare, ești răsplătit și de sistem. Pentru activitatea asta, ei primesc credite pe care le pot valorifica în pachete, vizite sau zile câștig, adică zile care le sunt scăzute din pedeapsă.

În fiecare an, alți deținuți sunt actori pe scena de la Nottara, pentru a le oferi mai multora o șansă. Totuși, pentru dinamica și buna funcționare a trupei, unii deținuți joacă mai mulți ani la rând, până se liberează. Am jucat de toate, de la Shakespeare la Caragiale, la Cehov. Le aleg în funcție de echipa pe care o am în fiecare an.

Cel mai minunat e după ce spectacolul a ieșit la rampă, în lumina reflectoarelor, când vedem bucuria oamenilor. Într-un an, ziua spectacolului a coincis cu ziua de naștere a unui deținut care a jucat și întreaga sală l-a aplaudat. E printre puținele momente în care deținuții simt că sunt tratați ca niște oameni.

Eu nu merg la ei să îi întreb ce au făcut, de ce sunt acolo. Uneori, vin ei. E ca într-o relație, omul se deschide treptat. Dacă păstrezi contactul ăsta sincer cu ei, te vor respecta și vor avea încredere în tine. Unul m-a sunat după liberare și m-a întrebat dacă poate să îl aducă pe fiul lui la cursurile mele de teatru pentru copii.

Ce se întâmplă cu ei după? Dau costumele jos, se demachiază și se întorc în celulă. Iar când se liberează, din păcate mulți se întorc înapoi, devin recidiviști. Merg din nou în mediul din care au ieșit, revin la vechile obiceiuri și atunci, vrând, nevrând…

Actul 3 - Cei 66 de deținuți urcă pe scena de la Nottara. În partea dreaptă a scenei e un banner mare cu portretul unui bărbat pe fața căruia sunt pictate umbrele unor gratii. Pe un perete central sunt proiectate cuvintele Danei Cenușă, femeia care a inițiat festivalul: „Pentru ei, teatrul e o formă de libertate”.

E miercuri după-masă și plouă, iar bulevardul Magheru din București e o coloană lungă de mașini. În fața teatrului Nottara, fumătorii se opresc la o țigară înainte să fie înghițiți de foaier. Pare o seară obișnuită la teatru, dar nu e. Câțiva bărbați de la Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) stau neclintiți, fără zâmbet, în fața ușii și prin diferite colțuri ale teatrului. În seara asta și în următoarea urcă pe scenă deținuți de la șase penitenciare din România: Bacău, Craiova, Rahova, Codlea, Bistrița și Jilava, în ordinea apariției.

Spectatorii sunt obișnuiți ai teatrului, câțiva curioși și niște oficialități, dar și prieteni și rude ai celor de pe scenă. E și o familie din Republica Moldova, tată și fiică, care au venit să-și vadă ginerele/soțul, pe Sașa, închis la Rahova. Chiar înainte să intre prima trupă, soția l-a abordat la țigară pe Iulian, regizorul trupei din Rahova. L-a întrebat dacă nu i-ar putea arăta lui Sașa un videoclip cu copilul lor, pe care acesta încă nu-l văzuse.

În scurt timp sala e plină, iar cine ajunge cu întârziere trebuie să stea pe margine, lângă angajații teatrului.

„Actorii nu fac sala plină, și noi am făcut”, spune cu mândrie Sorin, un tip înalt, crescut în Pantelimon și închis la Rahova, care așteaptă în cabina actorilor. E singura emoție pe care își permite să o exprime. Poartă o haină neagră, cu glugă. Mai e cel puțin o oră până să intre pe scenă, dar cei 12 actori-deținuți de la Rahova sunt deja machiați și costumați. Spun că nu îi interesează dacă vor câștiga sau nu premiul pentru cel mai bun spectacol. Fac, totuși, o previziune: Viorel, cel care joacă rolul boierului dezamăgit în dragoste, va lua premiul pentru cel mai bun actor.

Printr-o boxă mică, de perete, îi ascultă pe colegii de la Penitenciarul Craiova, într-o adaptare după Hamlet. Înaintea lor, a fost trupa de la Bacău, într-un spectacol despre viața din penitenciar.

În afară de teatru, pentru care au repetat zi de zi în ultimele două luni, unii dintre ei fac parte și dintr-un grup de dans. În felul ăsta obții credite la dosar și ieși mai repede condiționat, îmi explică ei. Creditele sunt și motivul pentru care, zic tot ei, ar fi mai puțină violență acum în penitenciare. Sari la bătaie, mai primești câteva luni. „90% vrem să ieșim cât mai repede.”

Pe la șapte și jumătate, după ce primesc permisiunea să fumeze o țigară, iar regizorul Iulian Glița le urează „Forță, nu vă fie teamă”, actorii de la Rahova intră pe scenă. Joacă în Cântecul Lebedei și La drumul mare, două piese într-un act de Cehov. Prima e despre un actor bătrân care simte că s-a dedicat total scenei și în felul asta a uitat să trăiască, iar acum nu are la ce să se întoarcă, iar a doua e despre un boier pe care femeia iubită îl părăsește în noaptea nunții. Căzut în depresie, ajunge să își risipească averea pe alcool, într-o crâșmă prăpădită, alături de alți oameni pierduți și respinși de societate.

„Parcă-i un popas de pușcăriași”, zice vagabondul Merik, interpretat de Sorin. Joacă toți cu naturalețe, și singurul semn că nu sunt actori profesioniști e că nu vorbesc foarte tare.

La aproape o oră și jumătate de la începerea evenimentului apare în sală ministrul de justiție, Tudorel Toader. Se naște un pic de rumoare și i se face loc pe rândurile din față. Între timp sala s-a mai golit și au rămas mai mult prietenii și rudele actorilor.

Când Sașa, tânărul din Moldova, intră pe scenă, soția lui se ridică de pe scaun și se duce în față să îl filmeze. Bărbatul joacă în piesa Cântecul Lebedei rolul sufleorului Nikita, care ascultă răbdător lamentările unui actor bătrân.

La finalul piesei, se ridică și socrul lui Sașa. Bărbatul, care a stat până atunci încordat, cu jacheta pe el și cu fularul la gât, se apropie de scenă și îi face cu mâna emoționat ginerelui. Din direcția cealaltă, Sașa vine și el cât mai aproape de marginea scenei. Le zâmbește și le face cu mâna, apoi îi spune soției că o sună mâine la nouă. Tatăl și fiica fug apoi spre autogară, căci trebuie să prindă autocarul spre casă.

Spectatorii se îndreaptă spre ieșire, Tudorel Toader vorbește despre abuzurile sistemului de justiție cu un domn din public de vreo 80 de ani. „Îl iubește mult, nu mai poate după el”, îmi spune soția bătrânului.

În timpul ăsta, actorii se duc la mașina cu care se vor întoarce la Rahova. Acum că e totul gata, se pot relaxa. Sar în dubă, se îmbrățișează și strigă: campioooniiiiii!

***

Viorel Popa, cel care joacă rolul boierului dezamăgit în dragoste, a luat premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar, așa cum au ghicit colegii lui de trupă.

Alte premii: 
Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal – Daniel Tacu, de la Penitenciarul București Rahova, cel care a jucat rolul actorului deziluzionat.
Premiul pentru cel mai bun spectacol – Lumea lui Cehov, regia Iulian Glița, Penitenciarul București Rahova
Premiul pentru regie – Umbre rătăcite, regia Magdalena Frâncu, Penitenciarul București-Jilava
Premiul special al juriului – Curbă cu prioritate, regia Magdalena Toma, Penitenciarul Bistrița
Premiul pentru cea mai bună actriță – Penitenciarul Bacău

text de

  • Andrada LăutaruAndrada Lăutaru

    Reporter. Când nu are agenda la ea, îşi ia notiţe în palmă.

  • Diana MeseșanDiana Meseșan

    Reporter. Îi era frică de animale până când a întâlnit-o pe pisica ei, Sumi Jo. Crede că oamenii se pot schimba.

fotografii de

6 December 2018 ora 11:36



X Revista Scena9