Patru femei pe care războiul din Ucraina le-a forțat să-și abandoneze casele și să se mute în România își povestesc experiența dezrădăcinării. Din discuțiile lor s-a închegat un mic dicționar al refugiului, cât se poate de personal și de lucid.
Acest text face parte dintr-o serie de povești personale ale refugiaților ucraineni din România, prin care Muzeul Abandonului documentează dizlocările provocate de război. Muzeul Abandonului este un muzeu digital și deschis, care cercetează istoria abandonului copiilor din România și a instituțiilor care ar fi trebuit să-i aibă în grijă.
În prima oră a workshopului de o zi la care le-am cunoscut pe Vira, Olena, Alla și Alyona, nu mi-am pus casca de traducere. N-a fost ceva premeditat. Dar odată așezată lângă cele 13 ucrainence care acceptaseră invitația Muzeului Abandonului, am simțit nevoia să le aud vorbind, fără să știu ce spun. Cred că voiam să aterizez și eu într-o țară complet străină, în care nu cunosc limba. Să mă agăț de cuvinte care sună familiar, să încropesc prezentul fragil din gesturi, intonații și priviri.
M-a răvășit când am realizat că, pentru multe dintre femeile din fața mea, limba rusă e limba nativă – cea în care au crescut, în care au iubit și în care au fugit din țara lor. Cunoșteam statisticile privind procentajul de oameni născuți în Ucraina care consideră rusa limba lor primară. Citisem, de exemplu, că în mediile urbane de dinainte de război, ucrainenii tindeau să se educe și să vorbească mai degrabă în rusă, ucraineana fiind asociată mai des cu mediul rural. Dar nimic nu mă pregătise pentru cât de amestecate sunt limbile astea două în conștiință, în familie și în sala în care ne aflam. Nici pentru cât de des aveam să aud „conflict” și „traumă” și „greu” în relație cu o întrebare la care eram obișnuită ca răspunsul să fie simplu: „Care este limba ta?”
Din scurtcircuitul ăsta lingvistic și din dorința de a afla cum a fost pentru ele ajustarea la România, a venit ideea unui dicționar de refugiu. Un glosar la persoana I, care să cuprindă deopotrivă cuvinte care le-au ajutat sau le-au făcut bine, și cuvinte care dor sau pe care își doresc să nu le mai audă. În orice limbă au folosit ele în ultimul an jumate.
Direcția pe care a luat-o proiecțelul nostru, cu o mare parte dintre cuvinte în română, cu mult umor și multă tandrețe, a fost dictată de ele și reflectă eforturile constante de a construi o existență senină, fie ea și provizorie, pentru ele și copiii lor.
Definițiile din acest dicționar de refugiu au fost construite prin discuțiile cu Vira, Olena, Alla și Alyona. Alla Denisova-Put (42 de ani) a lucrat în domeniul bancar până la invazia rusească. Are o fiică de 12 ani și un băiat de opt. Alyona Lazareva (34 de ani) este din Kyiv și are un băiat de șapte ani jumate. Înainte de război, ea și soțul ei aveau un business în catering și organizare de evenimente. Este prietenă cu Alla de aproape șapte ani. Împreună, desfășoară proiecte de integrare a ucrainenilor din București, și au creat o fundație, Hope 4 Ukraine, în Kyiv. Olena Illienko (58 de ani), despre care puteți citi aici, este actriță și antrenoare de fitness din Kyiv. În România, face traduceri pentru un psiholog care lucrează cu ucraineni și ține workshopuri de stretching și relaxare. Are o fiică de 23 de ani, care a ales să rămână în Ucraina. Vera Pyrozhkova (34 de ani) este din Odessa și e mama unui băiețel de cinci ani. Are pregătire în farmacie și podologie. Acum, învață română și engleză, și studiază psihologie.
A
Acasă – Limba română are „casă” și „acasă”. Mă gândesc la casa noastră din Odessa de câte ori spun cuvântul ăsta. Simt ceva diferit când îl pronunț, nu e ca atunci când spun ”home”.
Acasă (2) – Acum am două case – una în Ucraina, alta în România. Când iau copiii de la școală și spunem „mergem acasă”, în mintea mea „acasă” înseamnă Kyiv. Nu știu cum să numesc locul ăsta unde locuim acum.
Ajutor – E unul dintre primele cuvinte în română pe care le-a învățat fiul meu, în primele zile de grădiniță. M-a liniștit să știu că, deși e într-o țară în care nu cunoaște limba, dacă va avea nevoie de ajutor, cineva i-l va oferi.
Apă plată – A fost prima combinație de cuvinte pe care am învățat-o la primul meu job din România, în catering, și cea pe care am reținut-o cel mai ușor. Îmi place mult să beau apă, eu și fiul meu ne începem ziua cu asta de când era foarte mic.
B
Bogdaproste – Acest cuvânt folosit când se dă de pomană m-a impresionat, pentru că rădăcina este slavă. „Bog” este „Dumnezeu”; „da” e „să”; „proste” e „iartă”. „Dumnezeu să ierte” – așa s-ar traduce. În Ucraina, se dă de pomană, dar cuvântul ăsta nu se spune. S-a păstrat aici, la noi, nu.
Borș / Bulion – În România, borș este zeama care se adaugă la felul 1, să fie acru. La noi, borș este deja felul 1. Poate să fie borș verde sau borș roșu, dar nu este acru, cel mult acrișor. La noi, zeama de găină se numește бульйон (bulʹyon), pe când aici bulionul este ceva din roșii.
C
Capac/Copac – În perioada aia în care trauma era foarte mare și proaspătă, nu reușeam să mă concentrez. O întrebam pe mătușă-mea: „Și unde este copac de la cratița aia?” Și ea mă corecta: „Nu se zice „copac”, ci „ca-pac!”. Dar nu reușeam să ordonez în capul meu în ce situații se spune „copac” și în ce situații se spune „capac”.
Castravete – Când spun „ești ca un castravete”, înseamnă „proaspătă ca un castravete”, deci arăți bine. Când nu arăți așa de bine, că ești cam obosită, arăți ca un castravete murat.
Cățel – Este foarte interesant și caraghios pentru mine „cățel de usturoi”. Și la noi se spune ceva de genul ăsta, dar noi avem „un dinte de usturoi”.
Ce faci? – Când orașul meu era sub ocupație, îmi sunam părinții și îi întrebam ce mai fac, cu teama că voi auzi vești proaste sau că ar putea fi ultima dată când vorbim. În ucraineană, întrebarea e Як справи? (yak spravy). Dacă înainte o puneam numai așa, ca să aflu cum a decurs ziua cuiva, acum e un fel de: „Ești OK?” sau „Ai nevoie de ajutor?”.
Cu soț / Fără soț – Am întrebat-o pe mătușa mea când merge la manichiură/pedichiură. Și ea mi-a răspuns: „Săptămâna trecută, fata asta a lucrat fără soț, deci săptămâna asta, lucrează cu soț”. Și eu mă gândeam: deci soțul vine cu ea la serviciu? Nu înțelegeam nimic. Culmea este că și-n limbile rusă și ucraineană, tot așa se construiește logic – sunt zilele cu pereche sau fără pereche –, dar când am auzit aici, în limba română, „soț”, am fost uimită.
D
„Drum bun, aveți grijă de voi și scrieți-mi când ajungeți!” – Acum două săptămâni, ne-am revăzut cu soții noștri în Cernăuți. Asta e ceva ce ne spunem la despărțire.
H
Hai să jucăm – Aceste cuvinte sunt pentru fiul meu, Artem. Odată, mi-a zis că ceilalți copii nu vor să se joace cu el la grădiniță. Ne-am gândit că poate are nevoie să-și exprime cumva intenția. Așa că am folosit Google Translate și am învățat împreună această propoziție. Pe atunci nu știam diferența dintre „a juca” și „a se juca”, dar am tot repetat-o, până a reținut-o, și l-a ajutat să-și facă prieteni.
I
„Iepuraș” – Când am plecat de acasă, nu am putut lua decât un rucsac de persoană, actele și niște mâncare. Am luat cu mine o jucărie de pluș pe care mi-a dăruit-o soțul meu. Nu are un nume. E un iepuraș pufos de culoarea cappuccinoului, pe care îl iau în brațe când dorm. În ucraineană, „iepuraș” e zaichyk (зайчик).
IOR – Parcul IOR îmi amintește de parcul Nyvky, din Kyiv. Și acolo avem un lac, mulți copaci, multe locuri unde te poți odihni. E aproape de casa noastră și ne plimbam adesea prin el cu copiii. Întâmplarea a făcut ca în București să locuim lângă IOR, așa că ne petrecem adeseori timpul liber acolo.
L
La revedere – Îl pronunț „larevedere”. Mă face să zâmbesc. În plus, piesa cântăreței mele preferate din România e La nevedere.
Lumânare – Eu mereu compar mișcările de la stretching cu ceva din viața noastră. Și aveam niște exerciții în care le spuneam clientelor mele: „și acum parcă sunteți foc de lumânare”. În timpul iernii, am înțeles că nu mai pot să fac comparația asta, pentru că pot să traumatizez anumiți oameni. De când cu războiul, focul de lumânare nu se mai asociază doar cu confort în casă, ca atunci când aprinzi lumânări ca să te simți bine, ci și cu pierderile de electricitate, cu moartea oamenilor.
Lumină – Foarte multe cuvinte devin triggere. Observ asta la improvizație, pentru că acolo, eu și fetele primim niște cuvinte, niște teme în funcție de care trebuie să facem scene. Și niciodată nu știi cum se va reacționa. La o improvizație, trebuia să facem o poveste în patru, și am primit, de la coordonatorul nostru român, tema „fără lumină”. Putea fi ceva caraghios, o aventură, dar numai auzind cuvintele astea, am văzut că fetele au înțepenit. În iarnă, oamenii din Ucraina nu aveau electricitate, nu aveau apă, căldură. Așa că ne-am cerut scuze și am zis că nu putem face asta.
M
„Mi-e dor de tine și de copiii noștri” – Cuvintele astea spuse de soțul meu au o cu totul altă forță decât aveau înainte. Recent, a fost rănit în Bakhmut și a reușit să se salveze. 3 din 10 oameni s-au întors vii. Foarte multe s-au schimbat, de atunci, în cum vede lumea. Când ne-am revăzut recent în Cernăuți... nici nu pot explica.
Milion – Foarte mulți oameni aici, chiar și tineri, încă socotesc banii în milioane. Și eu am încercat să aflu când a fost reforma aia a banilor și cum de n-au trecut oamenii pe banii de acum. Nimeni nu știa să-mi spună când a fost reforma, deci clar a fost demult. Teoria mea e că atunci când spui milioane, te simți mai bogat. Dar psihologic, e foarte interesant fenomenul.
Mulțumesc – Îmi place cuvântul ăsta. Pentru că înseamnă „mulțumesc” și e și un verb. „Mulțumesc” e verb și în limba ucraineană: дякую (deacuiu). În rusă, спасибо (spasibo) nu e și verb. Mă gândesc adeseori la asemănările dintre limba ucraineană și cea română. Avem multe cuvinte similare și mă simt bine când întâlnesc unul. De exemplu, voi aveți „oglindă”. În ucraineană, avem оглядати (ogleadatî), pe care îl poți folosi când te privești, de exemplu, într-o vitrină.
Mută pistoanele! – Am tradus cu Google Translate și mi-a dat asta. Așa e expresia în rusă. O folosesc cu fiul meu, Vania, când trebuie să-l zoresc. Acum, când careva se mișcă greu, băieții noștri strigă: „Mută pistoanele!”
N
Nu-mi vine să cred – După ce am venit în România, în primele trei luni am lucrat la un magazin de bijuterii din mall. Trebuia să fac ceva ca să am un salariu. Dar ăsta nu era domeniul meu și era traumatizant, mai ales că aurul, diamantele nu sunt ceva ce mă impresionează. În fiecare zi aveam clienți care întrebau, cumpărau, în jurul meu erau oameni îmbrăcați foarte bine. În același timp, veneau știri oribile din Ucraina.
Când mă întorceam la mătușa la care stau, mergea televizorul. Mătușa mea este foarte pasionată de bijuterii. Îi place să-și pună brățări, de toate, și cumpără de la o emisiune. Așa că după o zi la magazinul de bijuterii, acasă era o continuare de magazin. Fata asta de la TV, care trebuie să vândă, țipa: „Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred, numai 127 de lei!” Expresia asta, cu intonația aia puțin isterică, parcă mă sfredelea. Eram și eu într-o stare în care nu îmi venea să cred că tot ce se întâmplă cu mine chiar se întâmplă în realitate. Numai că realitatea mea era despre război, despe imigrație, iar realitatea de la telemagazin era despre prețuri pentru diamante.
Și acum, dacă aud „Nu-mi vine să cred!”, chiar dacă este cu altă intonație, mi-aduc imediat aminte de vremurile alea nebune, cu bijuterii peste tot.
P
„Perete” – Aveam multe exerciții la care le spuneam clientelor: „duceți-vă la perete”, dar am schimbat, pentru că lângă perete stau și cei care sunt împușcați. Așa că acum spun: „stăm lângă un spațiu vertical...” La fel, când sunt atacuri de rachete, ucrainenii știu că trebuie să ai doi pereți între tine și exterior. De exemplu, sora mea nu rămâne în dormitorul ei, ci se duce pe culoar. Eu aveam un exercițiu la care spuneam „și acum parcă te miști între doi pereți”. Nu mai pot să spun asta. Așa că spun „imaginează-ți că te miști între două vitrine”.
Privighetoare – Strada Privighetorilor e prima pe care am locuit când am venit în București. Mi-era foarte greu să pronunț cuvântul și suna amuzant.
Pomană – Ucraineanul пам'ять (pam'yatʹ) înseamnă „memorie”. Dar în română, „memorie” sună cu totul altfel decât „pomană” și „pomenire”, care au rădăcina aceea slavă.
R
Roztyazhka – Розтяжка înseamnă „stretching” la noi. Dar, dintotdeauna, a însemnat și un fir care este întins între doi pomi, de exemplu, și, dacă îl atingi întâmplător, izbucnește explozia. Asta este „roztyazhka” – un fir. Așa că eu, la orele mele, l-am înlocuit cu cuvântul „stretching”.
S
„Salariu” – Odată, un ucrainean din România mi-a spus că armata noastră câștigă foarte bine, mai ales cei care sunt în prima linie, la care nu m-am putut abține și i-am spus că și el poate să se ducă să facă bani, în loc să stea și să se plângă aici, în România, că n-are de lucru. Urăsc discuțiile astea despre salariu.
Ș
„Șah” – Soțul meu și al Allei joacă șah foarte bine, fac asta adesea când se întâlnesc. Acum, și copiii noștri vor să învețe, ca să poată juca cu tații lor când se vor revedea.
T
Tobă – E un cuvânt care îmi dă o stare de bine. Am ieșit într-o seară în Freddo Bar și mi-a plăcut cum cânta tipul de la tobe. Așa că am căutat traducerea și i-am zis: „You play on tobă very good”.
Trupă – Pentru mine, cuvântul ăsta sună interesant și foarte trist. La noi, труп (trup) înseamnă „cadavru”. Dacă te gândești așa, trupele de armată sunt cadavre potențiale.
„Totul va fi OK, cred în tine” – Fraza asta, în orice limbă aș spune-o, îmi dă putere, inspirație și încredere în mine. Le-o spun și copiilor mei. De exemplu, Dmytro s-a apucat de Roblox și își făcea griji, pentru că e un modul destul de scump pentru noi și nu știa dacă o să se descurce. Când aud expresia asta, copiii mei știu că pot avea încredere în mine și că le sunt alături, indiferent de orice.
Ilustrație de Matei Udriște
