Disclaimer: Următorul text nu va conține imagini din jocul Elden Ring, nici detalii tehnice privind natura gameplay-ului, pentru că persoana care l-a scris nu este gAmEr aDeVăRaT și a terminat jocul folosind cheaturi.
Mă numesc Gabriel Mager și mi-am distrus viața socială jucând Elden Ring cu cheaturi. Ce s-a întâmplat? Am descărcat jocul și l-am instalat. Am intrat în joc și am murit în curtea unei capele părăsite. M-am trezit într-o peșteră și am murit. M-am trezit din nou în peșteră și am murit la ieșirea din peșteră. Am ieșit din peșteră și am început să alerg prin iarba verde, care se unduia în bătaia vântului, și am murit.
M-am trezit iar în peșteră și, tot mergând așa, cu gândul la lucrul care mă omora, dar fără să pot intui direcția din care venea moartea, pentru că eram prea fermecat de peisajele splendide care mi se arătau dinaintea ochilor, am murit.
M-am trezit din nou în peșteră și, întorcându-mă cu mintea la peisajele cu un colorit când monoton și sufocant, când pulsând de culori vii și sclipitoare, ilustrând deopotrivă o lume a descompunerii, dar și speranța renașterii, care mă învăluiau în nectarul lor misterios și indescifrabil, transpunându-mă într-un labirint de senzații, în care Minotaurul era întruchipat de structura narativă bine ticluită de imaginația celor de la FromSoftware, iar Firul Ariadnei de intelectul meu hotărât s-o descifreze – am murit.
M-am trezit din nou în peșteră, fiind mai atent, de data asta, cu ajutorul unui ciomag, la creaturile care se mișcau amenințător în jurul meu. Am alergat iar prin iarbă verde și am vorbit cu oameni captivi într-o stare aflată între beatitudine și deznădejde, care, cu voce molcomă de muribunzi, mi-au spus povești despre o lume apocaliptică, The Lands Between, și despre cum eu reprezint tagma proscrișilor, The Tarnished. Departe, un copac uriaș, The Erdtree, alcătuit din cea mai pură lumină, cuprindea cerul cu coroana-i maiestuoasă, iar, mai aproape de mine, copitele armăsarului creaturii numite Tree Sentinel îmi străpungeau măruntaiele. Am murit.
Jocul încerca să-mi transmită ceva. Dar eu voiam să alerg prin iarbă verde și să descopăr mai multe despre lumea supusă ruinei și ce este The Elden Ring și ce sunt, de fapt, The Tarnished, de ce au fost alungați de copacul sfânt Erdtree și care-i faza cu Two Fingers, entitatea prin care vorbește divinitatea supremă; și de ce acum, când totul părea pierdut, The Tarnished erau chemați să salveze lumea. Iar izbăvirea, dacă o să aibă loc, se va face prin compasiune sau prin foc? Sau nu e nicio diferență între cele două în lumea numită The Lands Between? Și tot cugetând la aceste lucruri, am murit.
În esență un soulslike, din Elden Ring lipsește cu desăvârșire conceptul de hand-holding. Jocul ne aruncă într-un mediu ostil și necunoscut, unde moartea pândește la fiecare pas, nu ți se spune nimic despre nimic și nu există easy mode. Exact ca la 18 ani când părinții îți spun – Copilul meu, ești mare acum, e timpul să părăsești casa părintească și să-ți găsești job. Problema e că, în timp ce părinții îți dau, totuși, niște bani de buzunar, gameplay-ul din Elden Ring nu numai că refuză să te țină de mână, dar la un moment dat ți-o rupe și te bate cu ea până când îți dai ultima suflare. Mai exact, toate cele 1000+ ultime suflări de care o să ai nevoie în acest joc pentru a-l termina.
Moartea e un obstacol în calea narațiunii. Acesta era mesajul pe care mi-l transmitea jocul. Deși sclipitoare, cu personaje și scene memorabile, narațiunea suferă din cauza modului în care este expusă, purtând pe umeri povara gameplay-ului, precum titanul Atlas bolta cerului. Elden Ring e un joc conceput conform unor reguli mefistofelice, torționare, care nu-ți dau voie să te plimbi prin iarbă verde sau pur și simplu să te bucuri de poveste în pace. O bună parte din comunitatea gamerilor consideră asta ca fiind gaming adevărat. GaMerII aDeVăRaȚI nu vor pur și simplu să se plimbe prin iarbă verde, ci să-și câștige, prin sudoare și morți succesive, dreptul de-a se plimba prin iarbă verde. După acești oameni, nu ești gamer ADEVĂRAT dacă nu ai aruncat monitorul măcar o dată pe fereastră în capul unui trecător, pentru că n-ai reușit să bați un BOSS după 10 ore de încercări eșuate, care ți-au lăsat ochii umflați și mâinile tremurânde.
Aici, catharsisul se confundă cu competitivitatea sau stima de sine, care crește sau scade în funcție de skillurile persoanei care interacționează cu jocul, iar actul ludic devine unul autoflagelator. Nu mă împotrivesc unei astfel de raison d'être în jocurile video (fără de care e-sporturile nu ar fi posibile), însă deplâng lipsa opțiunii de-a o elimina sau îmblânzi, prin niveluri de dificultate, din jocurile care au o componentă narativă. Dar, Mager, în Pathologic, gameplay-ul nu poate fi separat de POVESTE, pentru că scopul e să te descurci cu resurse minime într-o lume bântuită de ciumă. Jocul e GREU, pentru că viața e GREA într-un sat izolat de la marginea stepei rusești, lovit de ciumă. POVESTEA nu poate fi percepută altfel decât la cea mai înaltă dificultate cu putință. Da, așa este, de aceea, ca să înțeleg Castelul de Franz Kafka și Jurnal în Anul Ciumei de Daniel Defoe am stat la coadă la Primărie, având ciumă bubonică. 😇 Dar, Mager, nu poți compara cititul cu o experiență imersivă precum cea din jocurile vi- Shhh. Pot și o voi face.
Să ne imaginăm că ne-am cumpărat o carte. Ne punem în pat și o deschidem, pregătiți să ne lăsăm purtați PE ARIPILE GENIULUI prin diverse experiențe cathartice, care să ne schimbe ființa, să ne facă mai umani, mai recunoscători pentru clipele scurte pe care le petrecem pe acest Pământ, doar că paginile cărții își iau dintr-odată zborul și trebuie să alergăm prin cameră după ele. De-asemenea, editura uitase (intenționat?) să numeroteze paginile, și de fiecare dată când încercăm să găsim ordinea lor corectă, sau măcar aproximativă, ne trezim cu un pumn în figură sau cu un scuipat între ochi, care țâșnesc batjocoritor direct din paginile cărții. Orice persoană îndrăgostită de citit ar trimite tomul diavolesc înapoi editurii, cu mențiunea să-l topească în cele mai clocotitoare cazane din infern. Nimeni nu i-ar reproșa că nu e CiTitOaRE aDeVăRaTă.
În cele din urmă, după ce am experimentat toate modurile de-a muri sub copitele bidiviului creaturii Tree Sentinel, am dat quit și mi-am descărcat un trainer cu cheaturi. M-am echipat cu unlimited health și damage multipliers. Și am început să postez screenshoturi, însoțite de I AM KOOL KAT 😼, pe grupul secret Elden Ring Hardcore Gamers Romania, cu aventurile mele în The Lands Between, înzestrat cu abilitatea nemuririi. Ay, ay, ay, atât mi-a trebuit. Am primit în messenger gif-uri bizare cu câini alergând pisici, am fost asaltat cu fel de fel de porecle înjositoare, scrise toate cu Caps Lock, pe care nu le voi menționa aici. S-au făcut glume pe seama mea, precum - Mager, cumpără-ți un simulator de alergat prin iarbă, sau – și mai bine – du-te afară și plimbă-te prin iarbă. Am primit o mulțime de unfriend-uri pe Facebook și unfollow-uri pe Instagram, popularul podcast de gaming All Vorbe a zis despre mine că nu voi fi niciodată Elden Lord, iar o amică pe care o consideram prietenă, dar care acum a decăzut la stadiul de amică, intenționează să facă un site numit Mager Cheat Lord.
Sigur, poate sunt Cheat Lord, dar măcar mă pot plimba în liniște prin iarbă verde în Elden Ring, să caut pe cer locul în care soarele a apus pentru ultima dată sau să ascult melodia tânguitoare cântată de Chanting Winged Dame, fără să trag moartea după mine, ca pe-o a doua umbră. Pur și simplu să mă plimb în pace prin iarbă verde. În Elden Ring. Ceea ce vă doresc și vouă.
