Carte / Literatură

Un univers sub un smochin

De Scena9

Publicat pe 8 aprilie 2024

În ultimul roman al scriitoarei Elif Shafak, Insula copacilor dispăruți,  povestea pornește de la doi adolescenţi ciprioţi, un grec şi o turcoaică, care se întâlnesc într-o tavernă de pe insula care le este cămin amândurora. Aici un smochin care creşte printr-o gaură din acoperiş le este martor la întâlnirile fericite şi despărţirile tăcute. Smochinul e acolo şi când izbucneşte războiul, când capitala e prefăcută în moloz şi scrum, când adolescenţii sunt despărţiţi brutal de evenimente. Douăzeci de ani mai târziu, Kostas se întoarce – un tânăr botanist care cercetează speciile locale, căutând-o, de fapt, pe Defne. Cei doi iubiţi revin la tavernă să taie un butaş din smochin şi îl strecoară în valiză, ducându-l cu ei la Londra. Mulţi ani mai târziu, smochinul din grădină e singurul care o leagă pe fiica lor, Ada, de căminul acela pe care nu l-a vizitat niciodată, în încercările ei de a face lumină în toţi anii de secrete şi tăcere şi de a-şi găsi propriul loc în lume. Romanul Insula copacilor dispăruţi, publicat la noi în traducerea Adei Tanasă la editura Polirom, Colecția „Biblioteca Polirom”, a fost nominalizat la Costa Award, RSL Ondaatje Prize şi Women’s Prize for Fiction.

Elif Shafak este una dintre cele mai premiate romanciere contemporane. A publicat 19 cărţi, dintre care 12 de ficţiune, iar opera i-a fost tradusă deja în 57 de limbi. 10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie a fost nominalizat la Booker Prize şi la RSL Ondaatje Prize şi a fost votat drept Blackwell’s Book of the Year. Cele patruzeci de legi ale iubirii a fost ales de BBC în Topul celor 100 de Romane care au Modelat Lumea Noastră. Shafak are un doctorat în ştiinţe politice şi a predat la diverse universităţi din Turcia, Statele Unite şi Marea Britanie, printre care St Anne’s College, Oxford University, a cărui membră onorifică este. Are şi un doctorat în litere obţinut la Bard College. Shafak este membră şi vicepreşedintă a Royal Society of Literature şi a fost aleasă în Topul BBC al Celor mai Influente 100 de Femei. Este membră fondatoare a ECFR (European Council on Foreign Relations). Apărătoare a drepturilor femeilor, ale comunităţii LGBTQ+ şi a dreptului la exprimare şi libertate de expresie, Shafak a ţinut discursuri publice inspiratoare, de două ori pentru TED Global. De asemenea, a scris articole pentru publicaţii importante din întreaga lume. În 2010, Ministerul Culturii din Franţa i-a decernat medalia de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În 2017 a fost aleasă de Politico drept unul dintre cei 12 oameni „care îţi ridică moralul atunci când ai cea mai mare nevoie”. A făcut parte din juriul multor concursuri literare, printre care şi PEN/ Nabokov Prize, şi a prezidat Wellcome Prize. De curând, a fost distinsă cu Halldór Laxness International Literature Prize pentru contribuţia la „inovarea artei povestirii”.

Citește mai jos un fragment din romanul său Insula copacilor dispăruți.


Insula copacilor dispăruți

Elif Shafak, traducere de Ada Tanasă
Polirom
2024

În a doua dimineață a furtunii, întregul oraș se cufundă în întuneric, ca și când noaptea ar fi câștigat în sfârșit veșnica ei bătălie împotriva zilei. O lapoviță deasă sfâșia aerul și, tocmai când părea c‑o să țină o veșnicie, se opri, lăsând locul unui viscol din nord.

Închiși în casă, toți trei stăteau în living, uitandu‑se la știri. Aversele de ploaie făcuseră râurile să se reverse și mii de locuințe și firme fuseseră inundate în toată țara. În Lake District avuseseră loc alunecări de teren. Acoperișul unui bloc de pe o stradă aglomerată din Londra fusese smuls cu totul de vijelie, strivind câteva mașini și rănind mai mulți oameni. Copaci căzuți blocau străzi și șine de tren. Buletinele meteo avertizau că ce era mai rău abia urma, rugând oamenii să stea acasă dacă nu era neapărat nevoie să iasă.

Când închiseră televizorul, Meryem oftă zgomotos, clătinând din cap.

- Semnele Apocalipsei, eu așa cred. Mi‑e teamă că sfârșitul omenirii e aproape.

- E vorba de schimbări climatice, zise Ada fără să ridice privirea de la telefon. Nu de un Dumnezeu răzbunător. Ne‑o facem cu mâna noastră. O să vedem tot mai multe inundații și uragane dacă nu luăm măsuri acum. N‑o să ne salveze nimeni. Curând o să fie prea târziu pentru recifele de corali, fluturii‑monarhi.

Kostas, ascultand‑o cu atenție, dădu din cap. Era pe punctul să spună ceva, dar se abținu, vrând să‑i dea Adei șansa să‑și îmbunătățească relația cu mătușa ei.

Meryem se plesni peste frunte.

- A, da, fluturii! Acum îmi amintesc. Ce‑o fi în mintea mea? Am uitat să‑ți dau ceva important. Vino cu mine. E în camera mea… pe undeva!

Dar Ada deja își pierduse interesul pentru discuţie după ce văzuse încă un comentariu plin de cruzime postat sub filmulețul cu ea. Îi luă câteva clipe să‑și dea seama ce‑o ruga mătușa ei.

- Du‑te, iubire, o încurajă Kostas arătând cu bărbia într‑acolo.

Ada se ridică fără tragere de inimă. Filmulețul cu ea fusese distribuit de‑atatea ori, că deja devenise viral. Oameni cu totul necunoscuți îi comentau purtarea de parcă ar fi cunoscut‑o dintotdeauna. Meme, caricaturi. Nu toate nasoale, totuși. Erau și mesaje de susținere, chiar multe, de fapt. O femeie din Islanda se înregistrase într‑un peisaj splendid țipând cât o ținea gura în timp ce un gheizer țâșnea în fundal. Dedesubt era un hashtag pe care Ada observă că‑l foloseau mulți alții: #doyouhearmenow.

Neștiind ce să înțeleagă din asta, însă având mare nevoie să ia o pauză de la gândurile pe care şi le reprima, băgă mobilul în buzunar și o urmă pe mătușa ei.

Când intră în camera de oaspeți, Ada aproape că n‑o recunoscu. Pe lângă pereții vopsiți în liliachiu și mobila verde pastel pe care mama ei o alesese cu grijă, valizele mătușii zăceau deschise ca niște animale spintecate care sângerau, haine, pantofi și accesorii împrăștiate peste tot.

- Scuze pentru dezordine, canim, zise Meryem.

- E‑n regulă.

- Cred că de vină‑i menopauza. Toată viața am făcut ordine după sora, soțul, părinții mei. Chiar și când mergeam la restaurant curățam masa ca să nu‑și facă chelnerul o părere proastă despre noi. Pentru că e ayip. Știi cuvântul ăsta? „Nu purta fuste scurte. Așază‑te cu picioarele lipite. Nu râde tare. Fetele nu fac asta. Fetele nu fac aialaltă. E ayip.” Am fost întotdeauna ordonată și organizată, dar în ultima vreme s‑a întâmplat ceva. Nu mai vreau să fac curățenie. Pur și simplu nu‑mi mai pasă.

Surprinsă de monolog, Ada ridică dintr‑un umăr.

- Nu mă deranjează.

- Bun. Vino, stai jos.

Dând la o parte o grămadă de coliere, Meryem eliberă un mic petic pe pat. Ada se așeză acolo, uitandu‑se uimită la învălmășeala de lucruri din toate părţile.

- O, uite ce‑am găsit, zise Meryem scoțând o cutie de rahat turcesc de sub un morman de haine și desfăcand‑o. Chiar mă întrebam pe unde‑or fi. Am adus cinci cutii. Uite, ia.

- Nu, mulțumesc. Nu prea‑mi plac dulciurile, zise Ada, puțin dezamăgită că lucrul important pe care voise să i‑l dea mătușa ei se dovedise a fi ceva dulce.

- Zău? Credeam că tuturor le plac dulciurile, spuse Meryem aruncandu‑şi o bucată de lokum în gură și sugand‑o gânditoare. Ești așa de slabă. N‑ai nevoie să ții cură de slăbit!

- Nu țin nicio cură de slăbit!

- OK, ziceam și eu așa.

Oftând, Ada se aplecă înainte și alese o bucată de lokum. Nu mai mâncase de‑o groază de timp așa ceva. Aroma de apă de trandafiri și textura cleioasă și lipicioasă îi amintiră de lucruri din trecut, lucruri pe care credea că le uitase de mult.

Când avea șapte ani, văzuse o cutie îmbrăcată în catifea ca asta lângă patul mamei ei. Așteptându‑se să dea peste ceva bun, o deschisese fără să stea pe gânduri. Dar înăuntru erau pastile de diferite mărimi și culori. I se păruse cumva greșit ca toate tabletele și capsulele alea să fie ascunse într‑o cutie așa de drăguță. Din ziua aia, verificase din când în când cutia, observând că se golea rapid și era umplută imediat la loc. Nu avusese niciodată curajul s‑o întrebe pe mama ei de ce ținea cutia pe noptieră sau de ce lua atâtea pastile zilnic.

Înghițind bucata de lokum, Ada aruncă o privire la hainele care zăceau grămadă pe covor. O jachetă cu mărgele roșie‑coral, o rochie albastru‑electric cu mâneci bufante din organza, o bluză cu volane și imprimeu de leopard, o fustă verde‑fistic dintr‑un material așa de lucios că te oglindeai în el…

- Uau, chiar ești înnebunită după culori!

- Chiar vreau, zise Meryem uitandu‑se la rochia cu care se îmbrăcase în ziua aia – cenușie, simplă, lălâie. Toată viața am purtat negru, maro și gri. Mama ta râdea de gusturile mele. Zicea că probabil sunt singura adolescentă care se îmbracă exact ca o văduvă. Nu cred că eram singura, dar avea dreptate pe undeva.

- Atunci ce‑i cu hainele astea, nu sunt ale tale?

- Ba da! Tot cumpăr haine de când am semnat actele de divorț. Dar nu le‑am purtat niciodată. Le‑am ținut în dulap, nici nu le‑am rupt eticheta. Când am hotărât să vin la Londra, mi‑am zis: „Asta‑i șansa ta, Meryem. În Anglia nu te cunoaște nimeni, n‑o să spună nimeni că e ayip“. Dacă nu le porți acum, când ai s‑o mai faci? Așa că le‑am adus pe toate cu mine.

- Și‑atunci de ce nu le porți?

Meryem se îmbujoră la față.

- Nu pot. Sunt prea exagerate pentru vârsta mea, nu crezi? O să râdă lumea de mine. Știi cum e vorba: mănâncă ce‑ți place, dar îmbracă‑te cu ce le place altora.

- Afară vijelia e‑n toi, suntem blocați în casă! Cine‑o să râdă de tine? Și oricum, cui îi pasă?

Nici n‑apucă bine să‑şi ducă observaţia la capăt, că simți greutatea mobilului în buzunar, suprafața lui rece și netedă și toate cuvintele răutăcioase pe care le conținea. Aproape că‑i spusese mătușii ei c‑ar trebui să‑i pese mai puțin de ce cred alții, că oamenii pot fi răi și că n‑ar trebui să conteze deloc dacă‑și bat sau nu joc de tine. Dar nu putu spune nimic din toate astea, fiindcă nu le credea nici ea.

Mușcându‑și partea moale dinăuntrul obrazului, Ada ridică privirea. Dulapul din fața ei era deschis și înăuntru văzu singurul lucru care fusese așezat frumos pe umeraș: o haină de blană lungă și pufoasă.

- Chestia aia e din imitație, sper.

- Care chestie? întrebă Meryem întorcandu‑se. O, aia? E blană de iepure sută la sută naturală!

- Oribil. Să omori animale pentru blana lor e îngrozitor.

- În Cipru mâncăm tocăniță de iepure, zise Meryem liniștită. E chiar bună cu usturoi tocat, ceapă perlată. Eu pun și‑un baton de scorțișoară.

- Nu mănânc iepuri. Și nici tu n‑ar trebui să mănânci.

- N‑am cumpărat‑o, dacă ajută cu ceva, zise Meryem. A fost un cadou – de la soțul meu. Mi‑a cumpărat haina asta de la Londra în 1983, chiar înainte de Anul Nou. Osman mă sună și zice: „Am o surpriză pentru tine!”. Apoi apare cu o haină de blană. În Cipru! Pe arșița de‑acolo. L‑am bănuit mereu că a cumpărat‑o pentru altcineva și pe urmă s‑a răzgândit. Poate pentru vreo amantă care locuia undeva unde era frig. Călătorea mult – cu „afaceri”. Avea mereu o scuză – dacă o pisică vrea să‑și mănânce pisoii, o să spună că arată ca niște șoareci. Și el era la fel. Mă rog, Osman a cumpărat haina asta de la Harrods, pun pariu că l‑a costat o grămadă de bani. Pe‑atunci era în regulă să porți haine de blană. Adică, știu că nu‑i în regulă, dar până și Margaret Thatcher purta. Era chiar în ziua când IRA a pus o bombă la magazinul Harrods. Soțul meu ar fi putut să moară – un turist nesăbuit căutând un cadou pentru amanta lui pe care până la urmă i l‑a dat nevestei.

Ada rămase tăcută.

Meryem se apropie de dulap și mângâie distrată haina, urmărindu‑i marginea gulerului cu dosul mâinii.

- N‑am știut ce să fac cu ea. E prea încărcată de trecut, înțelegi? N‑am purtat‑o niciodată. Ce să fac cu ea la Nicosia? Dar, iarăși, când m‑am hotărât să vin încoace să vă văd și am auzit despre furtuna asta de iarnă, mi‑am zis: asta e! Ăsta‑i momentul. În sfârșit am s‑o port!

- Ce s‑a întâmplat cu soțul tău? întrebă Ada cu prudență.

- Fostul soț. Trebuie să mă obișnuiesc să‑i spun așa. Mă rog, m‑a părăsit. S‑a căsătorit cu o femeie mai tânără. Are jumătate din vârsta lui. E însărcinată. Trebuie să nască de pe‑o zi pe alta. Au un băiat. El e în culmea fericirii.

- Nu ai copii?

- Am încercat… am încercat ani de zile, nimic n‑a fost de ajutor. Meryem se trezi parcă din somn, întunecandu‑se la față. Iar uit. Ți‑am adus ceva. Răscoli într‑o valiză și aruncă la o parte câteva eșarfe și dresuri, scoțând o cutie de cadouri. A, uite! Ia‑l, ia‑l. E pentru tine.

Ada întinse mâna să ia cadoul împins spre ea și rupse încet hârtia în care era împachetat. Înăuntru era o cutie muzicală din lemn de cireș lăcuit, cu fluturi pe capac.

- Mamei tale îi plăceau la nebunie fluturii, zise Meryem.

Întorcând cheița, cu ciucurele ei vesel de mătase roșie, Ada deschise cutia. Muzica se revărsă afară, ultimele note ale unui cântec pe care nu‑l recunoștea. Într‑un compartiment secret găsi o fosilă. Un amonit cu linii de îmbinare complicate.

- Defne ținea cutia asta sub pat, zise Meryem. Nu știu de unde‑o avea, nu mi‑a spus niciodată. După ce‑a fugit cu tatăl tău, mama a fost așa de furioasă pe Defne, că i‑a aruncat toate lucrurile. Dar am reușit să ascund cutia asta în siguranță. M‑am gândit că ar trebui să fie a ta.

Ada strânse între degete fosila rezistentă și ciudat de delicată în palma ei. În mâna cealaltă ținea cutia muzicală.

- Mulțumesc.

Se ridică să plece, apoi se opri.

- Cred c‑ar trebui să porți hainele. Mă rog, în afară de haina de blană. Toate celelalte ți‑ar sta bine.

Meryem zâmbi, chipul devenindu‑i un palimpsest de emoții schimbătoare, și, pentru prima dată de când venise mătușa ei, Ada simți distanța dintre ele micșorându‑se, chiar dacă foarte puțin.

Fotografie principală preluată de pe Pexels

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK