Aflați într-o croazieră ca să sărbătorească 14 ani de căsătorie, romanciera J.B. Blackwood și soțul ei Patrick, regizor și personalitate-cult, se uită la povestea dintre ei și amintirile pe care le-au împărțit. Dacă la începutul relației, Patrick era vedeta fără vârstă, acum J.B. e pe punctul să obțină un premiu literar important, în timp ce succesul lui pare că e la apus.
După mai multe zile însorite, o furtună puternică scoate la iveală gânduri de mult îngropate și pornește o căutare a adevărului despre căsnicia lor.
Cu un narator în care nu poți avea încredere până la capăt, Aniversarea, de Stephanie Bishop (tradusă la noi de Anca Dumitrescu, în Colecția Fiction Connection, Editura Trei) ridică întrebări precum: Cum îi refuzăm pe oamenii pe care îi dorim? Și care e prețul, pentru noi, pentru alții și pentru arta noastră, dacă nu-i refuzăm?
Stephanie Bishop este romancieră și critic literar, laureată a numeroase premii, printre care The Readings Prize for New Australian Writing și Literary Fiction Book of the Year Award. Are un doctorat de la Cambridge University și este profesor de scriere creativă la University of East Anglia. Aniversarea este cel de-al patrulea roman al său, după Man Out Of Time, The Other Side of the World și The Singing.
Citește mai jos un fragment din Aniversarea.
Cu ani în urmă, când mă urcasem cu el în acel taxi, poate că voiam doar să-mi doresc, fără să știu exact ce anume. Poate m-am gândit că, la fel ca orice tânără, asta trebuia să fac: să-mi doresc. Tânjeam să simt o emoție copleșitoare, dovada că trăiesc. Un apetit abstract, speranța înfometării, durerea implicită a privării. Experiența tinereții. Suntem pregătiți să ne așteptăm la așa ceva într-o formă sau alta.
Ploua torențial. A plătit, apoi a deschis portiera îndeajuns de larg să poată scoate umbrela. Îmi amintesc cum își ținea servieta mică într-o mână, în timp ce ocolea mașina ca umbrela să ne poată adăposti pe amândoi când m-am dat jos. Existau două chei de la intrarea în clădirea în care locuia pe atunci. Una pentru noua încuietoare, cealaltă pentru broasca veche în care trebuia să miști cheia cu grijă ca să se poată răsuci. În hol mirosea a pantofi vechi și umezi și a înălbitor, iar în capătul îndepărtat al încăperii era un șir de cutii poștale argintii încastrate în perete. Durează doar un minut, mi-a spus, căutând prin mănunchiul de chei. Cât l-am așteptat să-și verifice corespondența, am citit anunțurile de la avizier; erau prinse cu bolduri o carte poștală din Olanda, un avertisment să se încuie ieșirea de urgență, broșura unui restaurant cu mâncare indiană, un afiș cu o pisică pierdută și recompensa pentru cel care o găsea. Am auzit cutia poștală deschizându-se și închizându-se. Pe podea, lângă ușă, erau trei ghivece cu plante muribunde: o plantă-păianjen, un arbore de cauciuc și o monstera mare. Gata, a spus el. Apoi a chemat liftul și am așteptat unul lângă celălalt, ascultându-i coborârea lentă, scârțâitoare. Când în sfârșit a ajuns, a durat destul de mult până să se deschidă ușile. Înăuntru era o doamnă în vârstă cu un sac de gunoi, pe care îl ducea la tomberon. S-a uitat la noi, apoi a exclamat: Patrick!, zâmbindu-i larg; avea dinții foarte albi și drepți. El s-a aplecat s-o lase să-l sărute pe ambii obraji
Doamnă Treel, nu vă putem lăsa să duceți dumneavoastră asta, a spus el, arătând către gunoi. Dați-mi voie să vă ajut.
S-a întins și a luat sacul de gunoi, în timp ce eu stăteam cu degetul apăsat pe butonul liftului.
Numai puțin, mi-a zis, și a ieșit repede pe ușa din față, pe care tocmai intraserăm.
Nu-i așa că e un scump? a întrebat bătrâna, adăugând: Ești nepoata lui? Trebuie să facem cunoștință cum se cuvine.
Am luat degetul de pe buton și am lăsat-o să urce în lift. Peste câteva clipe, Patrick era din nou la ușă, zgâlțâind cheia în broască. Era ud leoarcă.
Hai, m-a îndemnat, atingându-mi talia atât de ușor, că ar fi putut fi mâna unui străin care trece întâmplător pe lângă mine, doar că se mișca prea lent, conturându-mi parcă mijlocul, trăgându-mă ușor către el. Hai să urcăm pe scări.
Apartamentul lui era foarte ordonat. Lângă ușă era un recipient de plastic, în care și-a lăsat umbrela udă. Alături, un încălțător și o perie de haine. Pe blatul din bucătărie nu erau electrocasnice, nici lucruri îngrămădite. Niciun vas murdar în chiuvetă. La capătul blatului, lângă frigider, era un bol de sticlă albastră cu trei banane pistruiate. Pe masă, un teanc de ziare atent aranjate. Am deschis frigiderul, căutând o gustare. Avea unt, pește, varză de Bruxelles, ouă, ciocolată, câteva doze de bere. Am luat berea și ciocolata. Vrei? am întrebat. Nu-i cerusem voie să le iau. Am deschis berea și, în timp ce beam, m-am plimbat prin sufragerie, atingând marginea bibliotecii, unde toate cărțile erau aranjate într-o ordine alfabetică perfectă. Am scos câteva, le-am răsfoit și le-am pus la loc. Paragrafele importante erau marcate atent cu mici post-ituri galbene. M-a urmat. M-am oprit într-unul dintre colțurile încăperii, lângă fereastra mare, unde se afla o plantă ale cărei frunze păreau bolnave, pline de pete mici și maronii. Pe podea zăceau câteva frunze uscate, iar pământul era foarte uscat, solzos. M-am întors în bucătărie să iau un pahar. Am deschis dulapul în care ținea farfuriile, apoi pe cel cu orez, paste, zahăr, apoi, în sfârșit, l-am găsit pe cel cu pahare și căni. Am ales un pahar înalt și l-am umplut cu apă de la robinet. M-am întors în sufragerie și am turnat apa în ghiveci, puțin câte puțin, străduindu-mă să nu vărs pe covor. Gestul meu casnic l-a fermecat. S-a apropiat de mine. Mi-a atins din nou talia prin puloverul gros. Apoi pe sub pulover. Ne-am terminat berea. Afară continua să plouă. Mai târziu, avea să cadă grindină. Valiza lui argintie, îndeajuns de mică pentru un bagaj de mână, stătea nedesfăcută într-un colț al dormitorului.
Acum îmi dau seama că n-ar fi trebuit să rămân. Dar am făcut-o și asta a schimbat totul. Ce-ți dorești? m-a întrebat. Îmi doream. Îmi doresc. Singurul verb care face ca prezentul și viitorul să se suprapună.
Imaginea principală este un fragment din copertă.
