Carte / Literatură

Cine e adevăratul impostor

De Scena 9

Publicat pe 5 ianuarie 2024

Anul este 1873, locația – Londra. Pe tron este regina Victoria, industrializarea a schimbat deja ireversibil lumea și fiecare încearcă să-și facă un loc într-o societate stabilă, dar în care nimic nu este ceea ce pare. Personajele sunt: Eliza Touchet, scoțiancă de origine, menajera și verișoara prin alianță a lui William Ainsworth, romancier odinioară celebru, acum în declin și Andrew Bogle, crescut ca sclav pe plantația Hope din Jamaica și martor-vedetă într-un proces de impostură urmărit de întreaga țară. Procesul celebru: Cazul Tichborne, în care un măcelar australian pretindea că este Roger Tichborne, moștenitor al bogatei familii Tichborne, declarat dispărut în urma unui naufragiu.

Acestea sunt coordonatele romanului Impostorul de Zadie Smith, o poveste plină de portrete complicate, comentariu social și literatură victoria. O carte în care se simte ochiul atent al lui Smith, care  urmărește personajele cu empatie și claritate. Deși relativ voluminos, aproape 600 de pagini, romanul se simte ușor de citit (ajută și capitolele scurte).

Născută în 1975, Zadie Smith a debutat în 2000 cu romanul Dinți Albi, un succes atât la public, cât și la critică. Urmează apoi The Autograph Man, povestea unui om care trăiește din vânzarea de autografe, Despre Frumsețe, NW și Swing Time, povestea a două prietene pasionate de dans a căror vieți le duc pe drumuri foarte diferite.

Citește un fragment din ultimul ei roman, Impostorul.


1. 

O GAURĂ FOARTE MARE

În prag stătea un băiat murdar. Putea fi curățat în cele din urmă de toată mizeria aceea - dar nu și de mulțimea de pistrui ruginii. N-avea mai mult de paisprezece ani și, cu picioarele slabe, nesigure ca ale unei marionete, se tot legăna înainte și-napoi, stârnind funinginea spre interiorul casei. Totuși, femeia care deschisese ușa – ușor amuzată, susceptibilă la frumusețe – a constatat că nu-l poate disprețui.

– Ești de la Tobin’s?

– Da, doamna. Pentru tavan. A căzut, asșa-i?

– Dar am cerut doi bărbați!

–Toți sunt la Londra, doamna. Pun olane. Teribil de multe olane trebuie puse în Londra, doamna... 

Văzuse, desigur, că era o femeie bătrână, însă nu se mișca și nici nu vorbea ca una. Pieptoasă, arătoasă, avea puține riduri pe față, iar părul îi era negru. Deasupra bărbiei i se vedea o cută ca o semilună cu susul în jos. Era peste puterea băiatului să deslușească asemenea ambiguități. Așa că s-a uitat la hârtia pe care o ținea în mână, citind lent:

– Vilele St. James-es numărul unu, strada St. James-es, Tunbridge Wells. Numele eTouch-it, așa-i?

Din interiorul casei răsună un Ha! gutural. Femeia nici măcar nu tresări. Băiatului i se părea că e chibzuită și hârșită, ca mai toți scoțienii.

Impostorul

Zadie Smith, traducere de Adriana Bădescu
Editura Litera
2023

– Oricum l-ai pronunța, numele răposatului meu soț sună absurd. Eu prefer să merg pe varianta franțuzească. 

Un bărbat bine clădit, bărbos, se ivi în hol în spatele femeii. În halat de casă și papuci, cu fire cărunte în favoriți și un ziar în mână, se îndreptă cu pas hotărât spre un solariu luminos. Doi căței King Charles Spaniel îl urmau, lătrând furibund.

– Văd că ești arțăgoasă și primejdioasă-n dimineața asta, verișoară! rosti peste umăr înainte să dispară. Femeia i se adresă băiatului cu o nouă energie:

– Aceasta-i casa domnului Ainsworth. Eu sunt menajera, doamna Eliza Touchet. Avem o gaură foarte mare la catul al doilea – un crater. Integritatea structurală a etajului e în pericol. Dar asta-i treabă pentru doi bărbați, cel puțin, așa cum am precizat în mesaj.

Băiatul clipi cu un aer stupid. Oare motivul să fi fost acela că erau atât de multe cărți?

– Nu te privește pe tine care-i motivul. Copile, tu te-ai urcat în ultima vreme pe vreun horn?

Băiatul se simți revoltat la auzul acelui „copile“. Tobin’s era o firmă respectabilă, iar el pusese plinte în Knightsbridge, la o adică.

– Ni s-a zis că-i o urgență și să nu lâncezim. Așa-i meseria, de obicei.

Obrăznicuț, dar pe doamna Touchet o amuză. Se gândi la zilele mai fericite din magnificul Kensal Rise.

Apoi la micul și fermecătorul Brighton. Și în cele din urmă la situația actuală, în care nici o fereastră nu era bine prinsă în toc. Se gândi la declin și la faptul că ea însăși îi urma cursul. Zâmbetul îi dispăru.

– Când intri într-o casă respectabilă, spuse ridicându-și fusta ca să evite praful adus de el, e înțelept să te pregătești pentru toate eventualitățile.

Băiatul își scoase șapca. Era o zi fierbinte de septembrie, în care-ți venea greu să gândești clar. Într-o asemenea zi, nici un deget n-ar trebui să-l miști! Dar ștoarfe ca asta îți apăreau în drum ca să te pună la-ncercare, și septembrie era o lună de muncă, de muncă multă.

– Păi, intru sau nu intru? mormăi el cu șapca la gură. 

2

UN AINSWORTH ÎNTÂRZIAT

Femeia străbătu cu pași repezi dalele albe și negre ale holului și urcă treptele câte două, fără să se sprijine de balustradă.

– Numele?

– Joseph, doamna.

– Locul e îngust aici, ai grijă la tablouri!

Cărți mărgineau palierul ca un al doilea perete.

Tablourile erau din Veneția, un loc despre care nu-i venea să creadă că există, dar când vedeai gravurile astea vechi și prăfuite în casele oamenilor trebuia să crezi. Simți o undă de regret pentru băieți din Italia. Cum să plachezi treptele de la intrare, când apa ajunge până la ele? Ce instalații poți să faci când nu există subsol în care să pui țevăraia?

Ajunseră la dezastrul din bibliotecă. Cățeii, așa prostănaci cum păreau, alergară până în prag, dar nu mai departe. Joseph se strădui să stea așa cum ar fi stat Tobin, cu picioarele depărtate și brațele încrucișate, clătinând din cap cu tristețe la vederea găurii, la fel cum te-ai uita la o femeie căzută ori la o gură de canal fără capac.

– Ce de cărți! La ce are nevoie de toate? 

– Domnul Ainsworth e scriitor.

– Și ce? El le-a scris pe toate?

– Surprinzător de multe dintre ele.

Băiatul făcu un pas înainte ca să se uite în craterul deschis, ca peste buza unui vulcan. Ea i se alătură. Pe rafturile acelea se aflau istorii vechi, pe câte trei rânduri: regi, regine, haine, ospețe, castele, molime și războaie din vremurile de odinioară. Dar Bătălia de la Culloden le pusese capac. Tot ce se referea la Bonnie Prince Charlie se afla acum în salonul de la parter, acoperit cu ipsos sau captiv în îmbrățișarea covorului persan de pe podeaua bibliotecii, care atârna acum prin gaură formând o gâlmă uriașă, suspendată aidoma unui balon cu aer cald întors cu susul în jos.

– Păi, vedeți dumneavoastră, dacă nu vă e cu supărare, zise băiatul luând de pe jos o carte prăfuită și răsucind-o în mâini cu o expresie acuzatoare, greutatea literaturii de-aici, ei bine, apasă teribil asupra unei case, doamnă Touchet. Teribil.

– Ai mare dreptate.

Râdea oare de el? Poate că „literatură“ fusese un cuvânt nepotrivit. Sau poate că-l pronunțase el greșit.

Descurajat, dădu drumul cărții din mână, se așeză în genunchi și își scoase metrul ca să măsoare gaura.

Tocmai când se ridica, o fetită veni în fugă, alunecă pe ceea ce mai rămăsese din parchet și răsturnă o ferigă indiană. În urmărirea ei alerga o tinerică drăguță, pieptoasă, cu șorț în față, care izbuti să prindă copila cu o clipă înainte să cadă prin gaură.

– Clara Rose! Ți-am spus, n-ai voie! Îmi pare rău, Eliza!

Ultimele cuvinte fuseseră rostite către scoțiana arțăgoasă, care replică:

– Nu-i nimic, Sarah, dar mă gândesc că e ora de culcare a Clarei...

Ca răspuns la strânsoarea cu care era ținută de mijloc, fetița strigă:

– Nu, mama, NU!

Dar părea să i se fi adresat slujnicei.

Băiatul de la Tobin’s renunță la orice tentativă de a înțelege ce se petrecea în casa aceea ciudată. Se uită cum slujnica o înșfăcă pe fetiță de încheietura mâinii, prea tare, așa cum făceau mamele în lumea lui. Peste o clipă dispărură amândouă.

- Un Ainsworth întârziat, explică menajera, ridicând feriga la loc. 

3

UN SPIRIT NOU AL EPOCII

La parter, ziarul Morning Post zăcea aruncat alături de o farfurie de mic-dejun neatinsă. William ședea mohorât, cu fața spre fereastră. În poală avea o pungă din hârtie maro. Tresări la auzul ușii. N-ar fi trebuit oare să se îngrijească de el în momentele astea de tristețe?

– Eliza! Doamnelor! Iată-vă! Credeam că m-ați părăsit...

Cățeii veniră la picioarele lui, gâfâind. El nu-i privi și nu-i mângâie.

– Ei bine, William, mă tem că va dura cel puțin o săptămână.

– Hmmm?

–Tavanul. Tobin ne-a trimis un singur băiat.

– Ah. Lasă-le, spuse el când menajera dădu să strângă resturile mic-dejunului. O să le ia Sarah. Apoi se ridică și se îndepărtă parcă plutind în papucii de casă, fără zgomot, ca o umbră.

Ceva nu era în regulă. Primul ei gând fu să se uite în ziar. Citi pagina întâi și le frunzări pe celelalte. Nici un prieten nu murise subit și nici nu înregistrase vreun succes alarmant. Nu erau știri neobișnuite sau mai deprimante decât de obicei. Încă niște muncitori urmau să primească drept de vot. Infractorii nu aveau să mai fie deportați. Se dovedise că Pretendentul nu știa nici o boabă de franceză, deși adevăratul Roger Tichborne o învățase în copilărie. Puse totul la loc pe tavă. Din câte înțelegea ea, Sarah ajunsese la concluzia că tăvile de mic-dejun erau acum sub demnitatea ei. Totuși, nu fusese angajată nici o altă servitoare care s-o înlocuiască, așa că sarcina îi revenea doamnei Touchet.

Întorcându-se să plece, se împiedică de ceva: pachetul. Era o carte, ambalajul fiindu-i desfăcut doar atât cât să i se poată citi titlul: Un spirit nou al epocii, de R.H. Horne. Trecuse mult timp de când o văzuse ultima oară, dar nu atât de mult încât să uite. O luă aruncând o privire furișă în jur – nici ea nu știa de ce. O deschise sperând să se fi înșelat, sau să fie o ediție nouă. Dar era exact același volum de critică literară, cu același articol scurt și enervant despre vărul ei, spre final.

Cu douăzeci de ani în urmă, publicarea acelei cărți nu făcuse decât să tulbure atmosfera unui dineu și să strice ușor dimineața de după. Pe atunci, William nu se lăsa atât de ușor descurajat. Eliza uni cele două părți ale hârtiei rupte. Nici o ștampilă poștală. Dar îi era adresată, cu un scris limpede, celui a cărui muncă de-o viață fusese rezumată în carte ca fiind „în general anostă, cu excepția cazurilor în care e dezgustătoare“.

Fotografie principală realizată de emre zeros, preluată via Pexels

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK