Carte / Religie

„Creștinismul ar fi putut fi tolerant”

De Scena 9

Publicat pe 4 februarie 2020

Astă-seară, de la ora 19, se lansează la Librăria Humanitas de la Cișmigiu o carte curajoasă, cu potențial zdravăn să stârnească dezbatere. În Epoca întunericului. Cum a distrus creștinismul lumea clasică, recent apărută la Editura Humanitas, jurnalista Catherine Nixey se întoarce la începuturile creștinismului, pe care ne propune, însă, să le privim prin cu totul altă lupă decât cea a forței civilizatoare. Venirea creștinismului, arată Nixey, specializată în studii clasice, a însemnat, înainte de toate, ștergerea unei diversități uriașe de culturi și credințe. Nu de puține ori, procesul acesta a implicat intoleranță și violență din partea celor pe care istoria creștinismului i-a  consermnat drept eroi și sfinți. Vandalizarea templelor ridicate zeilor la care se închinau grecii și romanii epocii clasice, prigonirea gânditorilor care refuzau să se convertească, ba chiar uciderea unor figuri considerate subversive și periculoase pentru noua stăpânire religioasă sunt câteva dintre capitolele pe care Occidentul le cunoaște prea puțin, chiar și în ziua de azi. 

Cartea lui Catherine Nixey, alertă și bine documentată, recuperează câteva dintre aceste pierderi cruciale survenite odată cu instaurarea creștinismului și ne încurajează să privim cu luciditate începuturile acestei dominații rarissim chestionate. Mai mult, din puținele surse conservate, jurnalista britanică dezgroapă mărturii despre brutalitatea cu care noua credință a luat în stăpânire lumea occidentală și despre dispariția ultimilor filosofi descendenți ai Academiei platonice. Mai jos, vă propunem să citiți un capitol din Epoca întunecării, despre distrugerea templelor „păgâne” în numele noii credințe, în timpul împărtatului roman Constantin cel Mare, convertit la creșttinism și considerat astăzi una dintre figurile fondatoare ale culturii creștine. 

CAPITOLUL 7

Când dispreţuiești templele

Slăbiciunea păgânismului ca religie este evidentă… a ajuns la sfârșit pentru a face loc unui crez mai măreț. — Gilbert Grindle, The Destruction of Paganism in the Roman Empire, 1892

Noua eră creștină a început cu o viziune și cu o declarație de libertate.

În octombrie 312 d.Cr., împăratul Constantin a avut una dintre cele mai importante viziuni din istoria Europei. Într‑o zi, ne spune povestea, nu cu mult înainte de o bătălie decisivă împotriva rivalului său imperial, Maxentius, Constantin și‑a ridicat ochii către cer pe când se ruga la amiază. Ceea ce a pretins că a văzut atunci va străbate secolele. Deasupra soarelui, Constantin a văzut o cruce de lumină, flancată de câteva cuvinte: „Învinge prin aceasta!“ Constantin și oștirea sa, ajutați de religia Împăratului Păcii, au câștigat bătălia. Convertirea lui Constantin la creștinism era de acum garantată.

Constantin s‑a mișcat rapid pentru a promova noua religie. În anul următor a declarat încheierea persecutării creștinilor. Într‑adevăr, Edictul de la Milano promitea și mai mult. El proclama că orice om are deplină libertate să practice orice religie ar alege. Erau vremuri minunate, scrie istoricul Eusebiu. „Oamenii nu se mai temeau acum deloc de cei care‑i asupriseră. Lumina strălucea peste tot. Cu toții dănțuiau și cântau în orașe și la țară.“ 

Lucrurile nu prea stăteau așa. Nu toți dănțuiau și cântau. Istoria creștină poate că și‑l amintește pe Constantin ca „mai presus de toți în fiece virtute pe care o poate dărui adevărata credință“, dar necreștinii nutreau considerabil mai puțină simpatie faţă de el. Mulți priveau trecerea lui subită la creștinism cu profundă suspiciune și dezgust. Acest om, înzestrat cu „o dispoziție haină“ și „porniri rele“, se convertise – scrie un istoric necreștin – nu pentru că văzuse niscaiva cruci arzând prin văzduh, ci fiindcă își ucisese nevasta (pe care se spune că o fiersese în baie, bănuind‑o că avusese o aventură cu fiul său) și era copleșit de povara vinovăției. Preoții vechilor zei erau intransigenți: Constantin era prea pângărit ca să mai poată fi purificat de aceste crime. Nici un ritual nu‑l putea curăți. Traversând o criză profundă, s‑a întâmplat ca împăratul să poarte o conversație cu un om care l‑a asigurat că „învățătura creștină îi va ierta de îndată vina, pentru că toți nelegiuiții care o îmbrățișează sunt imediat iertați de toate păcatele“. Constantin – se spune – l‑a crezut imediat.

Așa sună istoria povestită de istoricul Zosimus, un meticulos roman tradiționalist. Datele nu se prea potrivesc, de vreme ce Constantin a îmbrățișat creștinismul mult înainte de a‑și ucide soția, dar relatarea de mai sus ne arată cât de nemulțumite erau vechile familii de patricieni ai Romei față de noul lor împărat creștin. În zilele de glorie ale Romei, bărbații adevărați disprețuiau luxul veșmintelor. Chiar purtarea unei togi prea lungi, cum făcuse Caesar, un spilcuit notoriu, era de ajuns pentru ca aceștia să ridice din sprâncene și să privească bănuitor. Romanii autentici – după cum glăsuia imperativul retoric – erau obligați să poarte tunici simple specific masculine. Constantin, dimpotrivă, era așa de pasionat de abundența bijuteriilor, diademelor și veșmintelor de mătase, încât până și Eusebiu, biograful său, a fost nevoit să îi ia apărarea. Astfel, Eusebiu scrie că împăratul, „de vreme ce a gustat din divina cunoaștere, și‑a îmbrăcat sufletul cu podoabele cumpătării, dreptății și cucerniciei și ale celorlalte virtuți; podoabe într‑adevăr împărătești de astă‑dată“. Eusebiu afirmă că împăratul, fiind conștient că poporului, aidoma copiilor, îi place spectacolul, s-a învoit să poarte veșminte luxoase, cu broderii de aur și înflorituri. Acestea sunt sacrificiile pe care un om le face pentru preamărirea credinței.

Dar nu doar împăratul Constantin era învăluit în aur. Biserica, abia ieșită din persecuție, s‑a trezit brusc potopită de grămezi de bani. Unui episcop i s‑a spus că, atunci când are nevoie, poate solicita ministrului imperial de finanțe orice sumă, iar acesta i‑o va furniza, fără să pună întrebări. Terenurile Bisericii au fost scutite de taxe, clericii au fost eliberați de îndatoririle publice, episcopii erau răsfăţaţi cu daruri și banchete. Alocații anuale erau oferite văduvelor, fecioarelor și călugărițelor. Lista cheltuielilor era lungă. S‑au clădit biserici mărețe și uluitoare. O peregrină uimită se extazia în fața ornamentelor bisericii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim, unde abundau aurul, nestematele și mătasea, iar clădirea însăși era decorată cu aur, mozaic și marmură prețioasă. Asemenea clădiri spuneau ceva cu privire la credința laică a lui Constantin, fiind adevărate „predici în piatră“, după cum le descrie istoricul modern Peter Brown. Este vorba aici de arhitectură, dar şi de intenţie. 

Fondurile pentru astfel de activități trebuiau să provină de undeva. Constantin își îndreaptă acum privirile către „acei oameni blestemaţi și pângăriţi“ care aleseseră cu încăpățânare să stea departe de creștinism și continuau să‑și frecventeze „altarele rătăcirii“, cu alte cuvinte, păgânii. 

Mijloacele prin care Constantin îi spolia pe alții erau simple și umilitoare: solicita ca statuile să fie înlăturate din temple. Oficialii creștini străbăteau imperiul, ordonând preoților vechilor zei să scoată aceste statui din temple. Din 330 înainte, cele mai sfinte odoare ale templelor păgâne au început să fie confiscate. Astăzi ne vine greu să înțelegem enormitatea ordinului dat de Constantin. Dacă Pietà a lui Michelangelo ar fi scoasă din Vatican și vândută, gestul ar fi un îngrozitor act de vandalism cultural. Dar nu ar fi un sacrilegiu, de vreme ce statuia în sine nu e sacră. Însă statuile din templele romane erau. A le înlătura însemna un abuz grosolan, iar Constantin o știa foarte bine.

Într‑adevăr, o parte a distracției era tocmai insulta. Mulți supuși ai lui Constantin încă se temeau de „deșerții lor idoli“ și‑i venerau. De ce n‑ar fi făcut‑o? Istoria cultului religios greco‑roman avea peste o mie de ani de existență, mergând înapoi în timp, dincolo de Homer, înspre preistorie. Creștinismul abia avea vreo trei veacuri. Constantin îmbrățișase „noua superstiție“ de vreo două decenii. Posibilitatea ca Isus să triumfe asupra celorlalți zei, la acea vreme, părea aproape absurdă. Constantin avea de‑a face cu o populație intransigentă care insista să‑și venereze idolii, în pofida Domnului celui înviat. El și‑a dat seama că „trecerea la noua religie va fi mult mai ușoară dacă îi va face să‑și disprețuiască templele și imaginile din acestea“. Și ce metodă mai eficientă să găseşti pentru a‑i convinge pe păgâni de zădărnicia credinței lor decât să le sfărâmi statuile zeilor, dovedindu‑le că sunt, literalmente, goale? Mai mult, un sistem religios în care sacrificiul era piesa de rezistență va supravieţui cu greu dacă nu mai are cui să aducă sacrificii. Exista un serios precedent biblic pentru asemenea acțiuni. În Deuteronom, Dumnezeu a poruncit poporului său ales să răstoarne altarele, să ardă crângurile sacre și să sfărâme imaginile cioplite ale zeilor. Dacă împăratul Constantin a atacat templele, el nu a fost un vandal, ci doar un împlinitor al lucrării Domnului.

Și așa a început. Marile temple romane și grecești – spune Eusebiu – au fost nimicite, statuile lor înlăturate și mutilate. Demnitarii imperiali „desfăceau de pe material stratul ce li se părea că merita reținut, îl topeau trecându‑l prin foc, după care din nou strângeau tot ce credeau că ar mai putea folosi la ceva și‑l puneau deoparte; iar restul – care nu mai era bun de nimic – îl lăsau vanilor închinători, ca să nu uite ei rușinea pățită“. Împăratul nu s‑a oprit aici. Până şi templele au fost atacate. Ușile le‑au fost smulse la ordinul său, acoperișurile înlăturate, „altele au fost nimicite sau lăsate în părăsire până s‑au ruinat“. Un sanctuar a fost demolat; un templu din Cilicia a fost ras de pe fața pământului. După Eusebiu, Constantin spera ca toți cetățenii să renunțe în mod spontan la vechile lor credințe. Termenul „spontan“ pare un pic forţat în context.

Epoca întunericului. Cum a distrus creștinismul lumea clasică

Catherine Nixey. Traducere de Dionisie Constantin Pîrvuloiu
Humanitas
2019

Nu toate templele au fost nimicite. „Tiranul“ de Constantin pusese ochii pe nenumărate obiecte de artă care au fost furate și luate ca trofeu pentru noul oraș ctitorit de împărat, Constantinopol (Constantin, aidoma lui Alexandru, nu suferea deloc de smerenie). Statuia lui Apollo Pythianul a fost amplasată într‑o piață, în batjocură. Trepiedul sacru de la Delfi a fost așezat în hipodrom, în vreme ce muzele din Helicon au sfârșit în palatul lui Constantin. Noua capitală arăta minunat. Templele arătau… profanate. După cum notează cu satisfacție biograful său, „Constantin dădea în vileag prin toate mijloacele idoleasca rătăcire de credință a neamurilor“.

Cu toate că împăratul Constantin le cerea insistent asta, supușii săi s‑au dovedit ceva mai rezistenți. „Pentru a duce la bun sfârșit acest lucru, nu avea nevoie de ajutorul oștirii“, scrie cronicarul Sozomen. „Acești oameni au fost nevoiți să nu se împotrivească, pentru că, dacă se ridicau împotriva edictelor imperiale, ei, copiii și soțiile lor ar fi fost în mare primejdie.“ Constantin a fost – după cum l‑a numit cu dispreț nepotul lui, Iulian, așa‑zis „Apostatul“ – „un tiran cu minte de negustor“. Campania sa nimicitoare i‑a îndemnat și pe alți creștini să i se alăture, iar atacurile s‑au înmulțit. În multe orașe, „pe neașteptate, fără vreo poruncă imperială, oamenii au distrus temple și statui și au înălțat în locul lor case de rugăciune“.

Creștinismul ar fi putut fi tolerant: nu era predestinat să apuce pe această cale. Au fost glasuri creștine care chemau la toleranță, chiar la un soi de ecumenism. Dar aceste speranțe au fost înăbușite. Dacă doreai să fii intolerant, monoteismul îți furniza arme redutabile. Existau și ample justificări biblice pentru persecutarea necredincioșilor. Biblia, după cum mărturiseau generații întregi de autori creștini, este foarte clară cu privire la idolatrie. După cum amintea și scriitorul creștin Firmicus Maternus conducătorilor săi – în mod foarte rezonabil –, este sarcina împăraților să „mustre și să pedepsească în mod necesar răul, iar severitatea pedepselor trebuie să fie pe măsura fărădelegii“. Dar mai exact ce pedeapsă prevedea Dumnezeu pentru idolatrie?

Deuteronomul era limpede: o persoană care s‑a dedat unor astfel de practici trebuie ucisă cu pietre. Și dacă un întreg oraș cade într‑un asemenea păcat? Din nou, răspunsul era limpede: „era poruncită nimicirea“.

Profanarea a durat timp de secole. În veacul al V‑lea î.Cr., colosala statuie a Atenei, piesa de rezistență sacră a Acropolei și una dintre cele mai faimoase opere de artă din imperiu, a fost dărâmată din locul în care stătuse vreme de un mileniu și transportată la Constantinopol – o lovitură de imagine pentru orașul creștin și o mare insultă pentru „păgâni“. Acest act de pângărire imperială a tulburat somnul unui filozof atenian. El a avut un coșmar în care zeița Atena, acum rămasă fără adăpost, sosise la el, cerându‑i găzduire. Alți filozofi, care detestau atât de mult noua și agresiva religie încât nici măcar nu puteau pronunța numele de „creștin“, obișnuiau să‑i numească pe aceștia „oamenii care clintesc lucrurile care nu ar trebui clintite“.

Se dezvoltase o adevărată piață a obiectelor de artă jefuite din temple – o sfidare adresată demonilor – în care se vindeau mai ales statui foarte prețioase. La rândul lor, politeiștii, dându‑și seama că o descendență faimoasă a unei opere artistice o putea salva de la mutilare, au început să dăltuiască semnături false la baza statuilor. Multe statui inferioare s‑au trezit că piedestalul lor le declara – pe deplin neadevărat – drept opera unuia dintre marii sculptori greci ca Policlet sau Praxiteles, și aceasta pentru a le izbăvi de ciocanele creștinilor.

Uneori ironia situației era evidentă. După cum remarca poetul grec Palladas, pe când admira abundența statuilor de zei păgâni în casa unui creștin bogat, „locuitorii Olimpului, creștinați deja, sălășluiesc aici netulburați. Căci numai în acest fel s‑au izbăvit de cuptorul care i‑ar fi topit, preschimbându‑i în câțiva gologani de nimic“. […]

Istoricii de mai târziu vor merge mai departe și vor declara că sfârșitul păgânismului nu a fost o anihilare, cât o eliberare. Departe de a fi o măsură impusă, după cum afirmă acest tip de narațiune, sosirea creștinismului a fost o bine-venită ușurare. Religia politeistă era în mod structural eronată, încât până și adepții ei au răsuflat ușurați când au văzut că se stinge. Ei nu i‑ar fi luat vreodată în serios pe Zeus, Hera sau Dionysios. Și cine putea? „Rațiunea umană“, după cum observa Gibbon, „repurtase deja un triumf facil asupra elucubrațiilor păgânismului“. Ei bine, în secolul XX, savanți distinși declară că „păgânii“ și „nelegiuiții“ renunțaseră deja la propriul sistem religios încă dinaintea apariției creștinismului. După cum a remarcat un alt savant: „slăbiciunea păgânismului ca religie era evidentă. Era menit să facă loc unui crez mai bun“. Orice tentativă de a‑l reînvia sau conserva „era predestinată eșecului“.

Religia romană era deja muribundă cu mult înaintea ivirii crucii pe cer. Aceste religii vechi, se spunea, nu mai aveau cum să funcționeze într‑o epocă a anxietății, de vreme ce pluralismul religios pe care‑l implicau degenerase într‑o „deconcertantă masă de alternative“. Pe scurt, prea mulți zei. Imperiul nu a putut rezista noii religii, ba chiar o aștepta și a primit‑o cu brațele deschise. După cum credea autorul francez de secol XX Jacques Lacarrière, Constantin, anunțând libertatea creștinilor, de fapt „proclama un lucru déjà petrecut: deplina înrădăcinare a creștinismului în orbis Romanus“. Constantin nu făcuse altceva decât să recunoască oficial o stare de fapt. Foarte influentul savant Johannes Geffecken a scris că „nici un cercetător al istoriei vechi care se ia în serios nu va mai crede dogma altor vremuri, potrivit căreia este o legătură directă între apariţia și răspândirea creștinismului, pe de o parte, și declinul păgânismului, pe de altă parte“.

Alți istorici descriu – și încă o mai fac și azi – adoptarea creștinismului ca pe o favoare făcută unui imperiu sleit de vlagă. O populară și recentă carte privind manuscrisele prezintă creștinismul ca pe un soi de pragmatică regenerare civică, lămurindu‑ne că, în urma atacurilor barbare asupra Romei, creștinismul „i‑a salvat identitatea, aceasta reinventându‑se ca un imperiu creștin“. Conform acestor relatări, creștinismul nu s‑a impus brusc, ci a fost o ușurare, o eliberare, o mântuire. Istoricii moderni se referă, în mod superficial, la convertirea lui Constantin ca marcând „sfârșitul persecuției“. Expresia „triumful creștinismului“ este utilizată frecvent, necritic și cu conotații pozitive. […]

Dar să ne uităm o clipă la răspândirea creștinismului din cealaltă perspectivă și vom avea o imagine mai puțin simplistă. Aceasta nu este deloc triumfătoare sau fericită. Este una a convertirii forțate și a persecuției guvernamentale. Este o poveste în care mari capodopere ale artei sunt nimicite, clădiri vandalizate și libertăți anulate. Este o poveste în care cei ce refuză să se convertească sunt proscriși și, pe măsură ce persecuția ia amploare, vânați și chiar executați de autoritățile pline de zel. Scurtele și sporadicele persecuții ale creștinilor pălesc în comparație cu ceea ce creștinii le‑au făcut altora, fără să-i mai amintim și pe eretici. Dacă acest lucru nu pare plauzibil, atunci să luăm în considerare un simplu fapt. În lumea de azi sunt aproximativ două miliarde de creștini. Nu a mai rămas un singur „păgân“ veritabil. Persecuțiile romane au lăsat o creștinătate destul de viguroasă cât să poată supraviețui și prelua controlul asupra imperiului. Prin contrast, când s‑au încheiat persecuțiile creștine împotriva păgânilor, un întreg sistem religios a fost șters de pe fața pământului.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK