Actual

Eu o să vorbește drăguț cândva

de David Sedaris

Chiar dacă într-o zi obișnuită râdem, în medie, de douăzeci de ori (cel puțin așa a calculat Robert Provine, probabil cel mai serios „râsolog” din lume), să-i faci pe ceilalți să râdă nu-i deloc o treabă la îndemână. Lui David Sedaris însă îi iese, ba chiar în toate cele 29 de limbi în care au fost traduse cărțile sale, vândute în milioane de exemplare. Cu Sedaris vă puteți întâlni săptămâna viitoare la București, ba chiar de două ori: mai întâi luni seară, la ARCUB (Hanul Gabroveni), unde The Power of Storytelling a pus la cale An Evening with David Sedaris. Marți, 21 iunie, la ora 19:00, scriitorul american va fi la Grădina Verona, unde va sta de vorbă cu colega noastră Luiza Vasiliu și-și va lansa cartea Eu o să vorbește drăguț cândva, abia tradusă la Editura Publica. Până atunci,  v-am pregătit în avanpremieră un capitol din volumul de eseuri de pe urma căruia ne putem iniția în arta autoironiei. 

 

Douăsprezece momente din viața unui artist

Unu: Încă de mică, sor-mea Gretchen s-a dovedit un talent remarcabil într-ale desenului și picturii. Lucrările ei în acuarelă, cu ciuperci pestrițe și fete cu bonete, erau agățate în sufragerie de părinții noștri care, mândri nevoie mare, îi susțineau pasiunea plătindu-i meditatori și tabere de creație pe timpul verii. Născută cu ceea ce mama numea „un temperament artistic“, Gretchen plutea din floare-n floare, pe un norișor preaslăvit. Și pentru că era cu capul în nori mai tot timpul, se împiedica de bușteni sau sărea în fața bicicliștilor. După ce i se punea vreo mână sau vreun picior în ghips, sor-mea îl personaliza cu margarete și norișori pufoși, desenați cu markerul. Din punct de vedere fizic, a suferit mai multe intervenții decât steagul american (Designul steagului american a fost modificat de 26 de ori începând cu anul 1777 (n.t.)), dar psihic nimic nu părea s-o atingă. Puteai să-i spui absolut orice chestie cu titlul de „strict secret“ fiind absolut sigur că, cinci minute mai târziu, Gretchen nu avea să-și mai amintească nimic în afară de felul în care picau umbrele pe fața ta. Ne simțeam ca și cum am fi locuit în aceeași casă cu un student străin. Nu rezona cu nimic din ceea ce spuneam sau făceam noi, pentru că părea să-și ghideze viața după regulile și obiceiurile unei națiuni exotice, aflată la capătul pământului, ai cărei locuitori forau în căutarea vopselurilor în ulei și care extrăgeau culori pastelate din copaci sfrijiți. Gretchen nu copia pe nimeni, ci își cultivase singură acest fel curios de a fi, lucru pe care îl invidiam mai mult decât latura sa artistică.

Când talentul i-a fost confirmat de profesorii de la școală, atât mama, cât și tata au ieșit la înaintare și au început să-și asume meritele. Asta pentru că, în copilărie, mama, de exemplu, avusese o înclinație spre desen și sculptură în lut și încă ne mai amuza cu reproduceri după ciocănitoarea din celebrele desene animate, pe care le făcea în mare viteză. Tata, în schimb, care s-a dovedit un talent în stare latentă, și-a cumpărat un set de vopseluri acrilice, și-a montat șevaletul în fața televizorului din subsol și s-a apucat de reproduceri după Renoir, care înfățișau cafenele și călugări spanioli care meditau de sub robele lor cu glugă. Mai picta și zgârie-nori newyorkezi și trăsuri în mișcare, care se îndreptau spre asfințituri incandescente. Mie mi se părea că, dacă până și tata putea fi artist, atunci oricine putea, astfel că i-am înșfăcat paleta și pensulele și m-am retras în dormitor unde, la doar paisprezece ani, am intrat în lunga și scandaloasa mea perioadă neagră.

Doi: Pictura s-a dovedit prea grea pentru mine, astfel că am trecut la personajele de benzi desenate, pe care le schițam pe hârtie cerată zicându-mi că, dacă m-aș fi născut cu câțiva ani mai devreme, eu aș fi fost cel care ar fi inventat personajul Mr. Natural (Mr. Natural sau Fred Natural este un personaj de benzi desenate, creat de ilustratorul Robert Crump în anii 1960 și inspirat de mișcarea hippie de la acea vreme, ceea ce ar putea explica de ce este un guru care învinge forțele răului din lume cu aforisme și propovăduiește că salvarea individului constă în a-și trăi viața în misticism (n.r.)). Principalul scop era să mă concentrez și să-mi stabilesc obiective realiste. Spre deosebire de tata, care picta pânză după pânză ca un apucat, eu aveam o viziune mai realistă despre ce însemna viața artistică. Așezat la masa mea de lucru, cu bereta fixată pe cap precum capacul unei ghinde, mă transpuneam în universul expus în cărțile de artă pe care le împrumutam de la biblioteca publică. Frunzăream paginile cu picturi și contemplam fotografiile cu artiști care lucrau în mansardele lor, îmbrăcați în halate zdrențuite, și care priveau încruntați în direcția rubensienelor lor modele nud. Asta însemna pentru mine viața adevărată: să-ți petreci timpul în compania unor gagii despuiați. „Întoarce-te puțin mai spre stânga, Jean-Claude. Doresc să-ți văd și fesele neastâmpărate.“

Îmi imaginam cusurgiii de curatori venind la ușa mea și implorându-mă să mai particip cu încă o expoziție la Luvru sau la Muzeul Metropolitan. După un prânz cu crochete și vin alb, aveam să ne retragem în salonul destinat domnilor și să discutăm aspectele financiare. Deja vedeam rezultatele muncii mele: purtam eșarfe lungi, din mătase, și apăream pe copertele revistelor – totul se-ntâmpla cu adevărat. Însă ceea ce nu reușeam să-mi imaginez câtuși de puțin era opera mea artistică în sine. Singurul obstacol în calea înfăptuirii planului meu era faptul că n-aveam pic de talent. Și asta s-a văzut limpede în liceu, când m-am înscris la un curs de artă. Rugat să reproduc un vas cu struguri, eu am făcut o chestie care aducea mai mult cu un morman de cataroaie care planau deasupra unui cauciuc cu marginile albe. Și asta în condițiile în care picturile soră-mii erau afișate la vedere, pe pereții clasei, și-n timp ce profesorii aminteau de numele ei ori de câte ori venea vorba de unghiuri sau culoare. Gretchen era invitată la toate expozițiile din oraș și de pe tot cuprinsul țării și putea intra oriunde fără permis de acces. Mi-ar fi fost mai ușor s-o urăsc dacă ar fi fost o fanfaroană, pe când așa trebuia să lupt în fiecare zi atât cu lipsa mea talent, cât și cu invidia de necontrolat. Nu voiam s-o omor, ci doar speram ca altcineva să facă asta în locul meu.

Lucrare realizată de copiii de la centrul social „Eu și prietenii mei”, la atelierele „Spații creative pentru educație”. Foto: MATKA

Trei: Departe de casă și nevoit să mă confrunt cu inevitabilele comparații cu Gretchen, m-am înscris la un curs de artă de la o facultate axată, în principal, pe creșterea animalelor. În noaptea de dinaintea primei ore de portrete nud, am avut insomnii la gândul că m-aș fi putut excita în fața modelelor despuiate. Îmi și imaginam un zdrahon specialist în creșterea animalelor expunându-și trupul bronzat și plin de mușchi în fața unor studenți care, cu excepția mea, nu l-ar fi perceput altfel decât ca pe un sac de piele și mușchi. Oare profesorul avea să-mi observe ochii care stăteau să-mi sară din orbite sau urma să comenteze pe seama dârei de salivă care mi se scurgea prin colțul gurii, ca o gută de pescuit? Oare aș fi putut să sar peste faza cu mâinile și picioarele modelului și să mă concentrez asupra părților din corp care mă interesau cu adevărat sau aveam să fiu forțat să schițez tot corpul?

Temerile mele erau întemeiate, dar nu s-au adeverit. Da, modelul era masculin și avea un corp vânjos, dar era femeie, așa că nici nu s-a pus problema să mă holbez la ea. Mă preocupa mai mult să copiez de la colegii mei. Profesorul a început să se mute de la un șevalet la altul și, pe măsură ce se apropia de mine, am fost cuprins de panică. Poate că nu o cunoștea pe sor-mea, dar mai erau și alți studenți talentați cu care ar fi putut să mă compare.

Frustrat de desen, m-am mutat la departamentul de gravură, unde am irosit cantități uriașe de cerneală. După ce mi-am încercat norocul și la sculptură, am trecut la olărit. În timpul orei de evaluare, când profesoara a ridicat de pe masă ultimul meu proiect, am văzut cum mușchii brațelor i se încordează sub greutatea acestuia. Ulcioarele mele, care aveau un fund gros, executat ca din topor, cântăreau vreo două kilograme jumătate fiecare. Aveau o culoare pământie și marginile rugoase și neatrăgătoare. De Crăciun, i-am făcut cadou mamei un set pe care l-a primit cu cât de multă eleganță a putut, spunându-mi că operele respective aveau să fie niște castroane perfecte pentru pisica noastră. Ulcioarele au stat pe podeaua din bucătărie până când mâța și-a ciobit un dinte într-unul dintre ele și a intrat în greva foamei.

 

Patru: M-am transferat la o altă facultate și-am luat-o de la capăt cu tot procesul umilitor. După ce am trecut de la litografie la modelajul în lut, am încetat să mă mai duc la cursuri, preferând să mă concentrez pe ceea ce eu și colegul meu de cameră numeam „Programul de Studii Bong“ (Pipă de fumat droguri (n.t.)). Mi-am pus niște ochelari care mă făceau să arăt ca o bufniță și care îmi scoteau în evidență ochii roșii pe margini și m-am dat cu o gașcă de trântori. Tipii era producători de spectacole și, deși făceau pe grozavii nevoie mare, își cheltuiau banii alocați producțiilor pe tablete gumoase de hașiș. Alături de ei am vizionat filme alb-negru de proastă calitate, în care niște gagii insipizi, cu capetele îndesate, munceau ca niște catâri pe plaje pline de bolovani și blestemau pescărușii pentru abilitatea lor de a zbura. Când se schimba cadrul, putea apărea un câmp plin de oameni zdrențăroși și, mai apoi, își făcea apariția o femeie cu fața pistruiată, care stătea la soare și își analiza articulațiile degetelor. Eu încercam din răsputeri să nu adorm până la finalul filmului, după care așteptam să ies din cinematograf în spatele unei turme de spectatori posomorâți, care semănau izbitor de bine cu pesimiștii aceia spălăciți pe care îi văzusem fâțâindu-se pe ecran. Arta adevărată se baza pe o lipsă totală de speranță și, pentru a fi artist, trebuia să-i faci pe cei din jurul tău să se simtă ca un rahat. Și pe tine la fel. Poate că nu puteam să pictez sau să sculptez, dar știam să intru într-o anumită stare mai bine ca oricine altcineva. Din păcate, facultatea nu avea niciun curs acreditat pentru studenții morocănoși, așa că am lăsat-o baltă și de data asta, mai trist ca niciodată.

 

Cinci: În timp ce sor-mea Gretchen se pregătea să plece la Școala de Design din Rhode Island, eu m-am întors la Raleigh. După câteva luni petrecute în subsolul alor mei, mi-am închiriat un apartament lângă universitatea de stat, unde am descoperit atât metamfetamina cristalizată, cât și arta conceptuală. Ambele chestii sunt extrem de periculoase. În combinație însă, ar putea rade de pe fața pământului civilizații întregi. În secunda în care am tras pe nas prima doză, am înțeles că acela era drogul pe care îl căutam. Speedul (Speed sau meth, denumiri colocviale ale metamfetaminei (n.t.)) clarifică orice dubiu. Sunt îndeajuns de deștept? Or să mă placă cei din jur? Arăt OK în această salopetă din plastic? Aceste întrebări sunt pentru fumătorii de canabis, care nu sunt siguri pe ei. Un fan al speedului știe că tot ceea ce spune sau ce face este genial. Faza înălțătoare este că, odată ce ai eliminat nevoia de a mânca și de a dormi, ai zilnic la dispoziție 24 de ore în care îți poți propovădui farmecul și talentul.

Bryan Lewis Saunders a luat 30 de droguri diferite și și-a făcut autoportretul sub influența fiecăruia. Acesta e un autoportret pe hașiș
Autorportret pe cannabis. Foto: Bryan Lewis Saunders

— Pentru numele bunului Dumnezeu, îmi zicea tata. Este două dimineața, de ce suni?

Sunam pentru că restul prietenilor mei începuseră să-și închidă telefoanele după zece seara. Îi cunoscusem în liceu și eram dezamăgit să constat ce puține mai aveam acum în comun. Ei încă discutau despre portrete în creion și tuș și nu înțelegeau dorința mea de a târâi prin pădure o casă greoaie de marcat. Nu pusesem în practică pe bune acest lucru, dar mi se părea o idee tentantă. Toți oamenii ăștia erau țintuiți în trecut, participau cu câte un stand la târgurile de artă și se considerau artiști de succes doar pentru că vindeau o pânză de mătase care ilustra o urmă de picior în nisip. Într-un fel, era trist. Ei se chinuiau din răsputeri să facă artă, în timp ce eu, fără nici cel mai mic efort, trăiam arta. Șosetele mele cașuchii, cu care mergeam pe podeaua din lemn masiv, spuneau mai multe despre mine decât făcăturile lor sforăitoare, cu rame șlefuite cu grijă și cu semnături mari și alambicate, plasate în colțul din stânga-jos. Oare oamenii ăștia nu citeau și ei nicio revistă? Noua generație de artiști nu voia să aibă nimic de-a face cu ideea de frumusețe a soră-mii, de exemplu. Ăștia erau genul de oameni care își câștigau existența promovând corturi și stând în poziție fetală în fața monumentelor naționale. Un gagiu și-a construit renumele prin aceea că i-a permis unui amic al său să-l împuște în umăr. Universul artistic la care visam eu era construit din talente lăsate de Dumnezeu, dar considerate un avantaj injust, și în care o privire rece, încremenită, merita mai multe elogii decât abilitatea de a reproduce corpul uman într-un desen. Totul în jurul meu, de la petele de pe cadă până la lama de ras și la micul pai pe care îl foloseam pentru a porționa și ingera speedul, era artă pentru mine. Revenisem printre oameni, cu capul limpede și cu o viziune clară despre cât de talentat eram.

— Stai să ți-o dau pe maică-ta, îmi zicea tata. Are câteva pahare la bord, așa că poate ea va înțelege despre ce mama dracului tot vorbești.

 

Șase: Îmi procuram drogurile de la o tipă agitată, care lucra ca zețar și care avea ochii bulbucați și un păr fragil, grizonant înainte de vreme și făcut permanent într-o așa manieră de nu puteai să te uiți la ea fără să-ți imaginezi o păpădie trecută. Nu avea o problemă să-mi vândă droguri, dar faptul că trebuia să-mi asculte ideile din ce în ce mai turbate era peste puterea de anduranță a unui om.

— Mă gândesc să-mi porționez creierul, i-am zis într-o zi. Nu mă refer la vreo intervenție chirurgicală, ci pur și simplu la împărțirea creierului pe proprietăți pe care, ulterior, să le închiriez unora care vor spune: „Am o casă în Raleigh, o vilă în  Myrtle Beach și o micuță ascunzătoare în creierul unui vizionar“.

Expresia ei plictisită a spus totul despre valoarea îndoielnică a proprietății mele mintale. Speedul îți face creierul să fiarbă și gura să-ți funcționeze precum o țeavă de eșapament care stă să explodeze. Vorbeam până îmi sângera limba, îmi paraliza maxilarul și mi se umfla gâtul ca formă de protest.

Ca să scape de mine, tipa mi-a făcut cunoștință cu un grup de șase tipi maniaci într-ale științei, cu care împărtășeam atât gustul pentru amfetamine, cât și pasiunea pentru cuvântul manifest. În sfârșit, îmi găsisem gașca. Prima întâlnire a fost tensionată, dar am spart gheața cu câteva liniuțe de speed și cu comentariile la adresa reconfortantei lipse de mobilă a gazdei mele. În camera de zi, de exemplu, nu exista nimic în afară de un cuib enorm, făcut din păr uman. Parcă ar fi mers de două ori pe săptămână la toate saloanele de înfrumusețare și frizeriile din zonă și ar fi adunat tot părut tăiat și, ulterior, l-ar fi aranjat fir cu fir, ca o pitulice.

— Muncesc la cuibul ăsta de, oh, șase luni de-acum, mi-a zis tipul. Te rog, ia loc.

Ceilalți membri ai grupului își depozitau fluidele corporale în borcănele de mâncare pentru bebeluși sau scriau mesaje criptate pe fleici pentru grătar. Lucrările lor de artă se numeau „piese“, un cuvânt pe care mi l-am însușit și eu cu mult entuziasm. „Interesantă piesă“, ziceam. Din dorința de a le face pe plac, mi se mai întâmpla să complimentez și plinte ciobite sau saci cu țoale murdare, care așteptau să fie duse la spălătorie. Orice putea fi o piesă dacă știai cât de insistent să privești obiectul respectiv. Duși cu capul din cauza speedului, eu și gașca mea mergeam pe șoseaua de centură și admiram conurile de trafic și benzile cu protuberanțe galbene, de limitare a vitezei. Universul artei era stridia noastră conceptuală, pe care o mâncam crudă.

Inspirat de amicii mei, m-am apucat și eu de câteva piese. Primul meu proiect a constat dintr-o serie de lăzi de lemn, pentru legume, în care mi-am depozitat cu multă atenție gunoiul. Dat fiind că nu mai mâncam nimic, nu trebuia să-mi fac griji din pricina resturilor alimentare care ar fi putut putrezi – nu existau decât mucuri de țigară, folii de aspirină, ghemotoace de păr și servețele cu pete de sânge. Întrucât toate acestea erau piese, le inventariam folosind „cerneală“ făcută din căpușe și țânțari striviți.

2:17: Patru unghii tăiate de la degetele de la picioare.

3:48: Geană găsită lângă chiuvetă. Molie.

„Drawing The Drawing Together”, lucrare de Klaar van der Lippe

După ce am terminat primele două lăzi, le-am dus la muzeul de artă în vederea includerii în următoarea bienală. Când am primit notificarea prin care eram anunțat că operele mele fuseseră acceptate, i-am sunat ca un prost pe amicii mei. Toate propunerile lor, care variau de la a da foc unor scări grandioase până la a sculpta capul guvernatorului în fecale umane, fuseseră respinse. Acest lucru le-a confirmat în mod oficial statutul de outsideri, iar pe mine m-a transformat în dușmanul avangardei lor. La următoarea noastră întâlnire au sugerat că muzeul îmi acceptase lucrările doar pentru că erau niște obiecte decorative care puteau fi înghițite cu ușurință și că ar fi fost și piesele lor acceptate cu la fel de multă ușurință dacă s-ar fi compromis. Dar ei, spre deosebire de mine, mai aveau o fărâmă de integritate.

În final, și-au făcut planuri pentru o altă expoziție, astfel că a trebuit să mă duc la inaugurarea bienalei cu mama și cu fata care îmi furniza drogurile. Tipa își pierduse atât de mult păr și slăbise așa de tare că, îmbrăcată cu niște țoale în tonuri pământii, semăna cu o ceapă pentru cocktail, înfiptă într-o scobitoare. Cele două s-au înțeles de minune – au luat cu asalt barul și-au început să vorbească în gura mare, expunându-și părerile absolut idioate oricui se afla lângă ele. Într-un colț cânta o mică formație de jazz, iar ospătarii se plimbau printre invitați cu tăvi pline de creveți uriași și ciuperci umplute. Am observat că în jurul lăzilor mele se strânseseră câteva persoane și aș fi vrut să ascult ce comentau, dar am simțit că era mai bine să stau cu ochii pe mama. M-am uitat la ea la un moment dat și am observat că se abțiguise și că-l înșfăcase pe curator de mână spunându-i:
— Tocmai am trecut pe lângă o cucoană la toaletă și i-am zis: „Păpușa, nu-i nevoie să tragi apa. Du căcatu’ în camera de alături și-o să ți-l pună p-un nenorocit de piedestal“.

Șapte: Le-am spus amicilor mei că mi-a displăcut total fiecare minut din recepția organizată la muzeu, lucru care nu era departe de adevăr. Expoziția a ținut două luni și, după ce s-a terminat, am dus lăzile într-un loc pustiu și le-am dat foc, căindu-mă pentru succesul pe care nu îl meritam. Drept recompensă că plătisem pentru bazaconiile mele, am fost invitat să joc în piesa tipului care construise cuibul. Scenariul era magnific.
— Aici, la pagina șapteșpe, unde scrie că trebuie să behăi, vrei să behăi pe bune sau să fac doar „beee, beee“? l-am întrebat eu.
— Aș zice doar „beee, beee“, dar, dacă Mama/Distrugătoarea începe să se târâie prin canalul fetal din sârmă ghimpată, nu vreau să-ți pierzi concentrarea, înțelegi ce vreau să spun?

Nu-mi venea să cred. Mi se părea înfricoșător că cineva chiar mă înțelegea. Crezusem că o reprezentație era ceva gen o piesă de teatru fără poveste, fără dialoguri și fără personaje vizibile. Eram încântat.

Iată-ne, așadar, într-un spațiu neamenajat și, frate, îmi plăcea la nebunie cum sunau vorbele pe care le spuneam.
— Am găsit pentru piesă un loc neamenajat splendid, le-am zis cunoscuților mei. Este un depozit de tutun care a fost abandonat și în care nu există nici apă curentă, nici electricitate. Cred că sunt o mie de grade acolo! Trebuie neapărat să veniți să vedeți spectacolul. E plin de purici și-o să fie bestial!

Mama și tata au participat la premieră și-au stat turcește pe niște covorașe capitonate, dispuse ca niște insule pe podeaua jegoasă de beton. Ulterior, când am întrebat-o pe mama cum i s-a părut, mi-a răspuns frecându-și genunchii:
— Încerci să mă pedepsești pentru ceva?

În ediția de seară a ziarului a apărut o recenzie cu titlul O TRUPĂ LOCALĂ SE PUNE PE TREABĂ ȘI CURĂȚĂ DEPOZITUL. Asta nu a sporit cu nimic vânzarea biletelor care s-a înjumătățit simțitor în cea de-a doua noapte a săptămânii în care avea să se joace spectacolul. Părerile care se vehiculau printre oameni ne-au picat încă și mai greu, dar ne-am găsit alinarea acuzându-i că le-au permis televiziunilor să le spele creierul și că erau incapabili să urmărească liniștiți o piesă de două ore și jumătate fără să se văicărească de plictiseală sau de crampe la picioare. Eram, în mod evident, mult prea evoluați pentru timpurile pe care le trăiam și am preferat să credem că, dacă ar fi luat îndeajuns de multe droguri, și cetățenii din Carolina de Nord ne-ar fi ajuns din urmă la un moment dat.

 

Opt: Când constructorul cuibului ne-a expus planurile sale pentru următoarea reprezentație, gașca s-a destrămat.
— De ce trebuie să fie mereu numai piesa ta? l-am întrebat noi.

În calitate de lider, soarta lui era să fie pedepsit pentru calitățile pe care, la început, le admirasem. Charisma, devotamentul înnăscut, chiar și cuibul – toate acestea ni se păreau acum suspecte. Când ne-a dat posibilitatea de a ne concepe singuri rolurile, ne-a sărit țandăra încă și mai tare. Cine era el să delege sarcini și să stabilească termene de execuție? Niciunul dintre noi nu avea capacitatea de a
gândi pentru sine și detestam faptul că trebuia să recunoaștem asta. Și uite-așa s-a pornit o ceartă cu niște urlete de proporții epice, în care ne-am făcut în fel și chip, după care am luat-o de la capăt.

Lucrare de Keith Arnatt

— Nu suntem niște cățeluși sau dulăi dresați să sară prin cerc. Ce, ai impresia că suntem niște cățeluși? Ți se pare că arătăm ca niște cățeluși? Nu suntem nici cățeluși, nici dulăi și n-avem de gând să mai sărim prin cercurile tale, Dresorule de Cățeluși. A, dacă vrei, poți să dresezi un câine. Vâră-ți mâna în curul lui și o facă ce ai tu chef, dar noi nu suntem dispuși să mai jucăm jocul ăsta, Herr Maistru de Cățeluși (Aluzie la Herr Führer (n.r.)). Ne-a ajuns să-ți mai facem giumbușlucurile. Găsește-ți pe altcineva.

Speram ca grupul să nu se destrame chiar așa de repede, dar totul s-a dus pe apa sâmbetei în vreo zece minute, fiecare dintre noi jurând că nu avea să mai joace decât în propriile piese. În săptămânile care au urmat, mi-am tot reprodus scena în minte, imaginându-mi un câine de talie mică fugărind un cățeluș pe podeaua unui depozit abandonat. Oare cum putusem să fiu atât de idiot încât să dau cu piciorul singurei șanse care mi se ivise în viață?

Într-o zi, când eram acasă și împleteam paiele dintr-o mătură, am fost sunat de la muzeu și întrebat dacă nu doream să particip la festivalul de teatru Luna Duminicilor. Inițial am vrut să fac pe inabordabilul, dar, după câteva momente stânjenitoare de liniște, am acceptat să particip din „rațiuni politice“, cum le numeam eu. Aveam nevoie de bani pentru droguri.

 

Nouă: Urmărind reprezentațiile foștilor mei colegi, mi-am dat seama că, odată ce ai recuzita necesară, piesa se compune singură. Astfel, rechinul gonflabil putea duce la o băltoacă de frișcă. Aceasta, la rândul ei, linsă ușor și cu mare precizie direct de pe podea, îți asigura un show de vreo 20 de minute. Tot ce trebuia să faci era să nu renunți la mutra de om șocat și să manevrezi tot soiul de obiecte contradictorii. Era de datoria artistului să găsească cele mai potrivite obiecte, iar de datoria publicului să descifreze însemnătatea acestora. Dacă ceva nu se potrivea, era numai vina spectatorilor, nu și a noastră.

În încercarea de a găsi cele mai potrivite obiecte, am ajuns la un magazin de mâna a doua. În timp ce așteptam să plătesc un braț plin de maimuțe confecționate din șosete, i-am spus vânzătoarei:
— Astea sunt pentru piesa la care lucrez. A fost solicitată de muzeul de artă. Sunt artist.
— Hai nu mai spuneți, mi-a răspuns femeia îndesându-și țigara într-o găleată cu nisip. Și nepoata mea este artistă! Ea a făcut maimuțele astea.
— Poate, am zis eu. Dar eu sunt un artist adevărat. 
Vânzătoarea nu s-a simțit jignită, ci doar confuză.
— Dar nepoata mea locuiește în Winston-Salem, a mai adăugat ea, ca și cum dacă trăia în Winston-Salem însemna că era în mod automat artistă.
— Este mare, are părul blond și gemeni care sunt în creștere. Toată lumea îi spune doamna cu șosete datorită maimuțelor pe care le confecționează din ele. Este o fată drăguță, înaltă și este foarte talentată.

M-am uitat la fața femeii – fălcile creponate îi atârnau de parcă ar fi fost niște desagi – și mi-am imaginat-o stând dezbrăcată, întinsă într-o băltoacă de ulei de arahide. Dacă ar fi fost îndeajuns de deșteaptă, mi-ar fi permis s-o folosesc pe post de recuzită live. Probabil ar fi fost cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla, dar, din păcate, probabil era prea ignorantă ca să aprecieze asta. Poate că într-o zi aveam să fac un lungmetraj pe tema imbecilității, dar pentru moment m-am rezumat la a plăti maimuțele din șosete, la a trage câteva liniuțe de speed și la a finaliza o vestă antiglonț din baterii de lanternă uzate.

 

Zece: La spectacolul pe care l-am susținut la muzeu au venit ceva oameni și, în timp ce stăteam în fața lor, îmi doream nespus să fie la fel de drogați ca mine. Eram treaz de aproape trei zile și luasem atât de mult speed încât mi se părea că văd pe bune toți atomii cum se pun pe treabă și-ncep să reconstituie fiecare scaun pliant. De ce se holbează toți la mine? m-am întrebat eu. N-au altceva mai bun de făcut? Am crezut că sunt paranoic, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că oamenii se holbau la mine cu un scop. Eram pe scenă și, pentru asta, se așteptau să fac ceva plin de însemnătate. Spectacolul nu se terminase, așadar, ci tocmai începuse, așa că mi-am reamintit că era momentul meu. Tot ce trebuia să fac era să deschid cutia care funcționa pe post de recuzită și din acel moment piesa avea să se joace singură.

Acum tai acest ananas, gândeam eu. Dup-aia o să fac bucăți maimuțele confecționate din șosete și-am să vărs conținutul în cizma asta de cauciuc. Marfă, e bine. Nimeni nu varsă niciun conținut așa cum o fac eu. Dup-aia am să-mi ciuntesc părul cu foarfeca asta de grădină, am să-mi pun dopurile pe ochi și gata, aproape am să fiu acasă.
M-am deplasat către public și eram pe punctul de a îngenunchea pe interval, cu foarfecile la cap, când am auzit pe cineva zicând:
— Ia puțin și din spate, și laterale.
Era tata care vorbea tare, cu o tipă aflată lângă el.
— Ia zi, puștiulache, cât ceri pentru un ras?
Spectatorii au început să râdă și să se simtă bine.
— Cred că ar fi indicat să-și deschidă o frizerie, pentru că e clar că nu va face mare brânză în afaceri.

Din nou el, și din nou I-a făcut pe spectatori să râdă. Eu scuipam piuneze și încercam din răsputeri să mă concentrez și mă gândeam: Chiar nu vede tabloul de Botticelli care atârnă pe peretele din spatele lui? Nu știe cum trebuie să se comporte într-un muzeu? Asta este piesa mea, mama mă-sii de treabă. Asta fac eu, iar el ia totul ca pe o glumă. Ești un om mort, Lou Sedaris. Și-am să mă ocup personal de asta.

Lucrare realizată de copiii de la centrul social „Eu și prietenii mei”, la atelierele „Spații creative pentru educație”. Foto: MATKA

Imediat după ce s-a terminat spectacolul, un grup de oameni s-a adunat în jurul lui tata și l-a felicitat pentru replici și pentru momentele comice.
— A fost o idee grozavă să-l incluzi în piesă și pe tatăl tău, mi-a zis curatorul întinzându-mi cecul. Piesa a intrat pe făgașul normal odată ce te-ai destresat și-ai început să faci singur mișto de tine.
Tata nu numai că mi-a cerut o parte din bani, ci a mai și început să-mi dea sugestii pentru următoarele spectacole. 
— Ce-ai zice să simbolizezi lipsa de compasiune față de om încălzind o tigaie cu soldați de plastic?

I-am răspuns că era cea mai frivolă idee pe care o auzisem în viața mea și l-am rugat să înceteze să mai folosească acele apelative lipsite de sens când vrea să mă strige.
— Sunt artist, am țipat eu. Eu vin cu ideile, nu tu. Ideile sunt ale mele. Aici nu vorbim de-un joc de societate, ci de o muncă serioasă și mai bine îmi trag un glonț în cap decât să-ți mai ascult sugestiile de tot căcatul.
După un scurt moment de liniște, tata mi-a mai zis:
— Faza cu glonțul s-ar putea să prindă. Dă-mi voie să mă gândesc la asta și-am să te caut la telefon.

 

Unsprezece: Cariera mea în dramaturgie a luat sfârșit în ziua în care dealerul de droguri s-a mutat la Georgia, pentru a se interna într-un centru de tratament. De la spectacolul susținut la muzeu, mai pusesem în scenă încă unul la o galerie de artă și urma să mai am unul la universitatea de stat.

— Cum poți să-mi faci asta? am întrebat-o pe tipă. Nu poți să te muți, nu acum. Gândește-te la toți banii pe care i-am cheltuit cu tine. Nu crezi că merit mai mult decât un preaviz de o săptămână? Și de ce-ai avea tu nevoie de un centru de tratament? Oameni ca tine sunt peste tot; de ce-ai impresia că trebuie să te schimbi? Mai strânge și tu puțin cureaua și-ai să te descurci. Te rog, nu-mi poți face asta. Am de terminat o piesă, fir-ar al dracului! Sunt artist și trebuie să știu de unde-mi vin drogurile.

Nimic din ce-am spus n-a reușit s-o facă pe tipă să se răzgândească. Am lichidat un cont de economii pe care mi-l lăsase bunică-mea și-am cheltuit banii pe cantitatea de speed care speram că avea să mă ajute să trec luna. Drogurile s-au dus însă în zece zile și, odată cu ele, s-a dus și abilitatea mea de a face și altceva în afară de a mă tăvălipe podea și de a mă smiorcăi. Probabil că genul acesta de scenă ar fi mers într-un spectacol, dar, la momentul respectiv, nu mă puteam gândi la așa ceva.

Efectul care îți taie respirația al speedului este urmat de o depresie infectă, cu episoade suicidare. În astfel de momente, plătești înzecit pentru distracția pe care ai vrut s-o ai. Este o cale sinuoasă și umilitoare, dar, cu toate acestea, nu te poți gândi la altceva decât la cum să pășești in nou pe ea. M-am gândit să mă arunc de la geam, dar stăteam la etajul întâi și nu aveam destulă energie ca să urc pe acoperișul clădirii. Mă durea fiecare părticică din corp și, chiar și-n lipsa speedului, tot nu puteam să dorm. În disperarea de a mai găsi măcar un grăunte sau două de speed, m-am apucat să aspir pe nas, cu un pai, tot apartamentul. Celule epiteliale moarte, resturi de produse de curățat Comet, particule de rahat de pisică – am tras pe nas tot ce se putea lipi de talpa unui pantof și putea fi adus pe covor.

La o săptămână după ce am rămas fără droguri, m-am dat jos din pat pentru a-mi susține spectacolul la universitatea de stat și-am decis, pe ultima sută de metri, să elimin părțile cu aruncatul gogoșii cu gaură la mijloc și cu marșul jucăriilor de pluș decapitate. În locul acestora, am încălzit o tigaie de soldați de plastic, mi-am turnat în cap un milkshake și-am pus punct reprezentației din acea seară.

Câțiva dintre foștii mei prieteni au venit la spectacol. Și ei arătau la fel de istoviți și de disperați. La final, s-au autoinvitat la mine acasă, iar eu i-am primit cu plăcere, sperând ca măcar unul dintre ei să mai aibă un rest de droguri. S-a dovedit că și ei sperau același lucru. Am stat și-am făcut conversații stupide și ne-am uitat unii la mâinile celorlalți. Când unul dintre noi băga mâna în buzunar, ceilalți căscau ochii, dar asta doar până când mâna ieșea cu o banală țigară. Rușinea nu era o stare pe care aș fi putut să o transmit vreodată prin intermediul degetarelor sau a puștilor cu apă umplute cu maioneză.

M-am gândit chiar să mă internez în spital, dar am văzut că toți cei internați acolo arătau ca persoanele cu care urâsem întotdeauna să împart o cameră. Dar poate că, prin muncă asiduă și determinare, aș fi putut să depășesc această barieră. Poate că doar așa aș fi putut scăpa de dependența de droguri, mi-aș fi putut face ordine în viața personală și mi-aș fi putut reevalua prioritățile. Oricum, nu aveam niciun fel de talent. Dacă aveam să accept acest lucru, poate că mi-aș fi putut continua viața, aș fi putut învăța o meserie și m-aș fi putut mândri cu priceperea în arta de a pune șindrilă pe case sau cu talentul în tinichigerie. Nu era nicio rușine în a face muncă manuală și în a te întoarce seara acasă, la un pahar de apă cu gheață, fericit că luminaseși după-amiaza cuiva dându-i o aripă de mașină, fără îndoituri. Mulți oameni făceau asta. Poate că nu le vezi numele în reviste, dar ei există undeva și, zi de zi, dau ce au mai bun din ei. Cu toate acestea, am decis – la șaptesprezece ani – să mă întorc la facultatea de artă. Acolo aveau droguri căcălău.

Doisprezece: Mă așez pe podeaua rece de beton și urmăresc o tipă care îngenunchează în fața unui altar făcut din caramel. Până la momentul respectiv, deja înfulecase o casă din turtă dulce, două halbe de înghețată și niște pui de găină făcuți din bezea. Efectul este penibil rău, dar nu pot să învinovățesc pe altcineva în afară de mine însumi. Mă trezesc vizionând voit acest tip de spectacole exact cum anumiți prieteni de-ai mei se duc voit la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi. Și-acum mai fac multe chestii egoiste și foarte nasoale, dar clismele cu ciocolată fierbinte, făcute în fața publicului, ies din discuție. Oricât ar părea de insignifiant, acest lucru merită sărbătorit.

Tipa de pe scenă merge clătinat pe niște catalige făcute din doze de Slim-Fast. Și-a început periplul tulburării alimentare dându-și pe păr cu frișcă și punându-și în cap niște minicârnați pe post de bigudiuri. Exact când credeam că terminase cu recuzita și că se apropia de final, pac, apare Venus făcută din glazură de prăjituri. Mă uit împrejur și îi văd pe ceilalți spectatori analizându-și cu atenție cuticulele și holbându-se cu subînțeles către semnul de ieșire. Asemenea mie, și ei caută ceva frumos pe care să i-l poată spune actorului care, la finalul reprezentației, se postează la ușa de la ieșire. Cel mai potrivit comentariu va fi făcut sub formă de întrebare: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce te-a determinat să faci așa ceva și de ce nu te-a oprit nimeni?“ Nu mă aflu însă aici pentru a provoca scandal, așa că mă rezum la un singur detaliu. Când vine momentul, îi iau mâna lipicioasă în mâna mea și o întreb cum reușește să mențină glazura așa de fermă. Prin această observație nici n-o blamez, dar nici n-o încurajez. Pur și simplu va fi biletul meu către stradă, unde mă pot bucura de viață cu un simț proaspăt al libertății. Văd o fată care se oprește în fața magazinului cu delicatese, ca să-și lege șireturile. Dincolo de ea, un tip grizonant azvârle un card în coșul de gunoi. Mă întorc o secundă la auzul unei alarme auto, după care îmi continui pașnic drumul. Nimeni n-are pretenția de la mine să aplaud sau să analizez legătura dintre un șiret și un tip grizonant. Alarma auto nu este o metaforă, ci doar un sunet spontan, dar enervant. Aceasta este o lume nouă și senină, în care sunt liber să mă grăbesc și să mă bucur de remarcabila mea abilitate de a merge pe jos și de a alerga.

Eu o să vorbește drăguț cândva de David Sedaris, traducere din engleză de Ruxandra Tudor, a apărut în Seria Narator, la Editura Publica

 

Foto main: Luiza Vasiliu

 

de

  • David SedarisDavid Sedaris

    David Sedaris este jurnalist și scriitor american, autor al multor volume de eseuri ajunse în topurile New York Times Best Sellers. 

16 June 2016 ora 07:00


Tag-uri


X Revista Scena9