Să începem cu o poveste adevărată. Suntem în 2015, în zona Dahlonega, în inima munților din Georgia. Căpitanul Griest e la capătul puterilor după 30 de ore de urcat fără odihnă și fără mâncar. E doar una dintre etapele de câteva luni ale programului de selecție al US Army Ranger School, considerat printre cele mai solicitante din lume. Griest reușește totuși să ducă etapa la bun sfârșit: coboară de pe munte, apoi face față unui raid aerian simulat, înaintând cu tot echipamentul în spate prin apa până la gât, printr-o mlaștină plină de șerpi veninoși. Ceea ce face povestea și mai remarcabilă: Griest este femeie. Va deveni prima femeie ofițer de infanterie din SUA, deschizând astfel drumul și pentru altele după ea. Asta contrar stereotipurilor de gen și așteptărilor celor din US Army Ranger School că o femeie nu poate față acelorași provocări fizice ca un bărbat.
Deși biografia lui Kristen Marie Griest este în sine excepțională, există în spatele ei o poveste mai largă, despre ce poate face corpul oricărei femei ca urmare a evoluției. Suntem obișnuite să credem că bărbații se antrenează pentru forță, iar femeile trebuie să facă yoga sau pilates, însă realitatea e diferită: corpurile femeilor nu au evoluat doar să care greutăți, ci să o facă pe termen lung. Datorită fiziologiei lor, femeile câștigă detașat la capitolul anduranță, pot alerga mai mult și pot transporta greutăți pentru perioade considerabil mai lungi decât bărbații, deoarece se recuperează mai repede. Și asta este o moștenire directă de la strămoașele noastre Ardipithecus ramidus, primii hominizi bipezi care au părăsit acum 4,4 milioane de ani siguranța copacilor pentru a se aventura în savană. Ele trebuiau să adune fructe și rădăcini și să le care înapoi la adăpost. O poveste cu care poate empatiza orice mamă la cumpărături, în timp ce încearcă să echilibreze câteva șacoșe și copilul.
Eva. Cum a condus corpul feminin 200 de milioane de ani de evoluţie umană
Aceasta este doar una dintre poveștile fascinante despre care scrie cercetătoarea Cat Bohannon în cartea ei Eva. Cum a condus corpul feminin 200 de milioane de ani de evoluţie umană (Nemira, 2026). Trasând evoluția corpurilor feminine „de la sâni, la degetele de la picioare”, cartea mi-a răspuns la întrebări pe care nici nu știam că le am: De ce ni se depune grăsime pe șolduri și fund? (spoiler: se pare că această grăsime e specială și ajută la formarea creierului bebelușului în burtă și primul an de viață). Sau de ce trăim mai mult decât bărbații? De ce intră femeile la menopauză și cum a ajutat asta la supraviețuirea comunităților neolitice?
Am povestit cu autoarea despre fascinantele Eve care si-au lăsat amprenta asupra corpurilor noastre, despre maternitate și provocările vieții în cercetare, dar și despre amenințările cu moartea pe care le-a primit după ce cartea a devenit bestseller în SUA. Pentru că volumul mai spune o poveste în paralel, despre cum femeile au fost ignorate sistematic de cercetarea medicală și despre implicațiile sociale și politice ale corpurilor feminine.
Este ora 22 și aștept să mă conectez pe Zoom cu Cat, aflată pe cealaltă parte a Globului. Am emoții pentru că nu știu la ce să mă aștept – știu că a terminat un doctorat la Universitatea Columbia, una dintre cele mai prestigioase din SUA, dar și că în interviurile din media este o personalitate efervescentă. Iar realitatea este că autoarea este o minte curioasă, care îmbină cu o libertate mai puțin întâlnită umorul și anecdotele personale, cu informații din cele mai noi cercetări din domeniu.
Această efervescență se reflectă și în parcursul ei academic, prins între discipline. După o licență în literatură (la Butler University) și un masterat despre nonficțiune creativă (la University of Arizona), doctoratul ei de la Columbia a fost împărțit între departamentele de psihologie cognitivă și cel de la literatură. Cat a încercat să demonstreze că structura narativă a romanelor reflectă felul în care creierul uman codifică și păstrează amintirile. Asemenea unui șirag de perle, momentele-cheie sunt dense în detalii, iar altele sunt mai relaxate.
Un astfel de moment-cheie din propria ei biografie a fost vizionarea filmului Alien, în 2012. Cat a crescut într-un laborator de psihologie, alături de tatăl ei, director al laboratorului de la Butler University, dar vizita la cinema a scos-o din această bulă. Povestește că scena în care Elizabeth Shaw este nevoită să-și facă singură o cezariană i-a provocat un șoc puternic: „Cine trimite o expediție spațială de mai multe trilioane de dolari și uită să se asigure că echipamentul funcționează și pentru femei?“, scrie ea în carte.
Șocul i s-a adâncit când a ajuns în laborator și a realizat că norma masculină încă este cea mai comună și în științele biologice. „Credeam că știu cum funcționează științele pentru că făceam parte din lumea lor încă din copilărie, dar a fost un șoc să descopăr că, de fapt, corpul meu nu este deloc luat în considerare. Nici măcar în modelele de bază, nu doar în lume, despre care știm că este sexistă.” Și-a dat seama că, deși știința a progresat, a făcut-o ignorând corpul femeii: de la medicamente, vaccinuri și analgezice, care nu sunt testate pe femei, până la a înțelege cum funcționează corpurile lor.
Așa că și-a dedicat următorii zece ani din viață să afle mai multe despre ce ne face diferite și cum am evoluat împreună cu bărbații.
Despre laptele matern, din Pangeea în Babilon
Acum 205 milioane de ani exista un singur continent, Pangeea, înconjurat de oceanul global Panthalassa. Era cald, iar peisajul dominat de zone aride, alternând cu ferigi si conifere. Primii dinozauri tocmai începeau să apară. Printre mamiferele care populau această lume era și „Morgie” – un Morganucodon, creatură asemenea unui șoarece-nevăstuică ale cărei fosile au fost descoperit pentru prima dată în Țara Galilor (Marea Britanie). La un moment dat, Morgie a început să aibă lapte, care se scurgea pe blana ei. Deși Morgie nu este strămoașa noastră directă, este un exemplu tipic pentru primele mamifere care aveau lapte. Alăptarea a rezolvat două probleme critice de supraviețuire: hidratarea nou-născuților și protejarea lor împotriva patogenilor. Un avantaj pentru puii care nu mai trebuiau să părăsească bârlogul pentru a se hrăni, fiind vulnerabili în fața prădătorilor.
Însă laptele este o substanță fascinantă pentru că una dintre funcțiile lui principale nu este hrănirea copilului, cât a bacteriilor. Încă înainte să înceapă digestia, oligozaharidele din lapte construiesc un ecosistem în stomacul copilului, prebiotice care hrănesc bacteriile bune și construiesc sistemul imunitar.
Apariția laptelui a dus apoi la modificări anatomice: de la dezvoltarea sânilor, până la uterul placentar. Dar a avut și un alt efect- alăptarea poate fi un contraceptiv natural.
Anul 1000 î.e.n. Două orașe antice. Babilonul număra aproape 60.000 de locuitori; Ierusalimul, abia 2.500. Ce explică o diferență atât de mare? Printre factorii neașteptați pe care îi identifică autoarea, pe baza surselor istorice, se numără și instituția doicilor. În orașele antice precum Babilon, femeile care angajau doici pentru alăptare deveneau fertile mai devreme și mai des, ceea ce a dus în timp la o explozie demografică. În contrast, femeile evreice erau descurajate din motive religioase să recurgă la această practică.
Autoarea nu susține că fertilitatea singură modelează demografia unui oraș. Dar arată cum decizia aparent intimă de a alăpta sau nu propriul copil a purtat, de-a lungul istoriei, o greutate ideologică, politică și religioasă considerabilă. Și nu doar în trecut: societățile de azi continuă să reglementeze, să judece și să dezbată cum ar trebui să se comporte „corect" o mamă: cât timp alăptează, dacă o face în public și, ce îi este permis să facă cu propriul corp.
Ginecologia: invenția care ne-a asigurat succesul speciei
Povestea doicilor ne aduce mai aproape de unul dintre argumentele centrale ale cărții: cea mai importantă invenție umană și cea care „ne-a asigurat succesul ca specie" este ginecologia. Fără cooperare și sprijin la naștere, susține autoarea, nici dezvoltarea creierului uman de mari dimensiuni, nici apariția societăților complexe și nici chiar menopauza nu ar fi fost posibile. Asta deoarece nașterea umană este un proces dificil. Plasând ginecologia și moșitul în centrul poveștii umanității, Cat răstoarnă narațiunile tradiționale în care istoria a fost mereu o poveste masculină, a progresului prin război și politică.
Tocmai de aceea am vrut sa aflu mai multe despre ce crede ea despre relația dintre practicile contemporane de obstetrică-ginecologie și femei. Asta deoarece, în mare parte din istoria umanității (și încă prezentă în societățile tradiționale), îngrijirea gravidei și a mamei le revenea femeilor-moașe. Nașterea era văzută ca un rit de trecere și rămânea o experiență în interiorul familiei. Însă odată cu medicalizarea nașterii, care a adus și beneficii pentru mamă și copil, a apărut și o formă de control instituțional asupra corpului femeii. De exemplu, scriitoarea feministă Adrienne Rich observa din 1976 în cartea ei, Of Woman Born: Motherhood as Experience and Institution, felul în care instituțiile medicale le răpesc mamelor experiența nașterii, ignorând cunoașterea propriului corp al femeilor și ignorând autonomia lor.
Îi povestesc lui Cat că întrebarea mea vine în contextul experienței personale, dar și al Raportului din 2024 al Asociația Moașelor Independente privind violența obstetrică (abuzuri fizice și verbale, inclusiv proceduri medicale depășite) suferită de mamele care nasc în spitalele din România. Îi povestesc despre femeile care se tem să nască în spital.
Răspunsul ei îmi readuce aminte că feminismul este determinat social și cultural și că felul în care privim o problemă depinde de locul unde ne situăm. Din punctul ei de vedere, bazat pe experiențele din SUA, problema principală este ignorarea femeilor când vine vorba de a-și cunoaște și interpreta propriile corpuri. Cat îmi vorbește despre gaslighting medical, despre femeile care nu sunt crezute când își descriu simptomele sau durerea. A se vedea și endometrioza, o boală ignorată pentru atâta timp.
„Am construit un sistem care condamnă femeile la eșec. Care condamnă medicii la eșec,” spune Cat. „Femeile trebuie luate în serios atunci când își descriu propria experiență corporală, iar medicii trebuie să aibă libertatea și resursele necesare pentru a-și dedica mai mult timp pacientelor, fără să fie conduși de logica profitului.”
Pentru cercetătoare, nu este o poveste despre femei versus un sistem în care violența obstetrică este principala problemă, cum este la noi, cât despre individ versus un sistem capitalist. Îmi povestește că sistemul medical american e construit în jurul profitului, astfel încât un medic nu are timp suficient să stea cu un pacient. Mai mult de atât, când vine vorba de asigurările medicale, o procedură pentru boli considerate specific feminine va fi decontată mai puțin decât una pentru o afecțiune masculină. Medicii sunt plătiți mai puțin. Iar când vine vorba de femei, le pregătim să eșueze pentru că, deși cerem sistemului să le recunoască durerea, le facem să se simtă prost dacă vor anestezie epidurală la naștere.
Eva sau Eve?
Îi dau dreptate lui Cat: am ajuns într-o situație paradoxală din care nimeni nu pare să iasă bine. Și mă gândesc la toate înaintașele noastre care au avut provocări și așa ajung cu gândul la Eva primordială, mama arhetipală. O întreb de ce a ales să le numească Eva pe înaintașele noastre menționate în carte, unele animale, altele oameni. Știu dintr-un alt interviu că paleontologul Advait M. Jukar a ajutat-o să aleagă cele mai potrivite candidate pentru a fi incluse în carte. Referințe biblice însă punctează narațiunea pe tot parcursul ei, cu citate sau termeni precum eden, revelație, mană, sau geneză, o alegere neobișnuită pentru o carte de popularizare a biologiei evolutive. Răspunsul ei mă surprinde.
„Această alegere vine atât din copilăria mea, cât și dintr-o empatie autentică. Mama mea este catolică, muziciană și fostă conducătoare de cor. Familia mea a fost profund implicată în viața bisericii din New York. Există catolicism, și apoi există familia mea, cu adevărat evlavioasă. Eu sunt atee, însă nu duc lipsă de experiența sublimului sau de uimire în fața divinului. Îi spun altfel, dar emoția este aceeași: acel sentiment copleșitor de a realiza cât de mic ești în fața creației care te înconjoară.”
Dar, continuă Cat, nu este doar despre povestea originii ei, cât și despre natura științelor biologice. Toate încep cu o poveste a originilor: ce este umanitatea și cum am ajuns aici? A scrie și a gândi despre originile noastre ne poate ajuta în final să răspundem la întrebările fundamentale ale existenței și să ducem vieți mai bune, crede Cat.
„Biologia evoluționistă este, la rândul ei, o poveste a originilor – cu miliarde de Eve, din punct de vedere biologic, și cu numeroase Edenuri, grădini sacre care ne-au modelat fiziologia.”
Ca răspuns, îi arăt coperta traducerii în română, care accentuează tocmai acest mit al originilor. Dacă pe coperta ediției în engleză apare o Evă preistorică, acoperită de păr, jumate om-jumate animal, Eva de pe coperta românească îmi aduce aminte de o Madonă alungată din Rai. Comentez cu Cat și alegerea editurii de a include un șarpe pe copertă. Cine este însă cel rău în această poveste? mă întreabă Cat.
Corpuri tabu și amenințări cu moartea
Deși întrebarea rămâne în aer, ajungem curând să vorbim despre un rău tangibil: odată cu apariția cărții sale și succesul pe care l-a cunoscut în SUA, autoarea a început să primească amenințări cu moartea. De ce ar primi o cercetătoare care povestește despre corpul feminin amenințări cu moartea, atât la adresa ei, cât și a copiilor ei? Pentru că, e de părere Cat, în 2026 sunt suficienți bărbați (și nu numai) deranjați de orice narațiune care demontează stereotipuri și vorbește despre autonomia femeilor. În plus, pentru destui oameni încă există subiecte tabu în spațiul public, când vorbim despre transformările corpului, fluide, menstruație, menopauză. Iar noi, femeile, cele care experimentăm aceste procese, suntem învățate să ne fie rușine.
„Suntem învățate să simțim că acestea sunt dezgustătoare și jenante, și tot felul de alte lucruri. Și tocmai asta ne face vulnerabile atunci când corpurile noastre se schimbă și nu avem pe nimeni cu care să vorbim.”
Dar Cat Bohannon și-a asumat să vorbească despre aceste lucruri pe scenă.
„Este o greșeală, ca femeie, să presupui că a nu fi în ochii publicului înseamnă siguranță. Cu cât mai multe dintre noi suntem vocale, cu atât suntem mai în siguranță. Tăcerea este pericolul, nu să vorbești!”
Îmi spune că tocmai a aflat de o femeie din Texas recent ucisă de soț, alături de cei 7 copii ai ei. „Acea femeie nu era în ochii publicului,” punctează ea. Văd cât este de afectată de știrea aceasta, care răsună cu ecou în mine după cele 59 de femicide de anul trecut. Chiar azi, când vorbesc cu Cat, președintele României a promulgat legea femicidului.
Despre maternitate și viața în cercetare
Pentru că vorbim de dificultățile cu care ne confruntăm ca mame și femei, o întreb cum a împăcat maternitatea cu cercetarea și scrisul cărții.
„Cred că una dintre problemele pe care le avem când ne gândim la munca femeilor care se ocupă de îngrijirea copiilor, este ideea că ar fi extraordinar să faci orice altceva în același timp. Subestimăm maternitatea! Dacă îți crești copiii și ei sunt sănătoși și fericiți, ai o poveste de succes la fel de mare ca un bestseller New York Times.
Cum am reușit? Nu știu. Pur și simplu am făcut-o! A fost o perioadă intensă din viața mea, dar nu sunt mai extraordinară decât alte femei – am doar norocul de a putea face glume într-un mod care vinde cărți. Câte femei de la Universitatea Columbia au copii, fac un doctorat și mai fac și altceva pe lângă? Cred că toate.”
Totuși, recunoaște că a fost și foarte norocoasă cu editorii care au ajutat-o să scrie o versiune bună a cărții. Și, deși a reușit să scrie cartea și apoi să meargă în turneul de promovare, ține minte că pe dinăuntru se simțea ca un zombie, o marionetă care pretindea că încă știe cum să vorbească cu adulții, după sarcină și crescut doi copii.
Apreciez sinceritatea ei, cu care orice mamă poate empatiza – sentimentul că ți-ai pierdut capacitatea de a purta o conversație. Evident, punctează Cat, transformările din corpul postpartum contribuie la asta: „Întregul tău corp este însărcinat, apoi întregul tău corp naște, iar apoi întregul tău corp se recuperează.”
Ar fi multe de spus aici despre normalizarea burnout-ului în societățile neoliberale și cu precădere în cea americană. Când o ascult pe Cat, îmi aduc aminte de mărturisirile lui Sarah Wynn-Williams, care a lucrat la Facebook. În cartea Nepăsătorii. O lecție amară despre putere, lăcomie și idealuri pierdute (Alice Books), povestea cum i se cerea să participe la ședințe și când era în travaliu. Nu doar că a făcut asta, dar a revenit curând la muncă după naștere într-un sistem care nu acordă concendiu maternal îndelungat. Din păcate însă, este o iluzie că putem face și avea totul în același timp, și iluzia se construiește adesea pe epuizare și sacrificii, deoarece nu am evoluat să facem totul singure.
Cu privirea spre viitor
Cu gândul la naștere și la Elizabeth Shaw, o întreb dacă a urmărit misiunea Artemis și dacă simte că în acești 14 ani care au trecut de când se uita la Alien și descoperea biasul din cercetare s-a schimbat ceva. Îmi spune entuziasmată că da, încep să apară cercetări interesante, precum cele care arată că diferențele biologice dintre sexe variază în funcție de organe și sisteme ale corpului. Îmi dă exemplul ficatului, care este mai puternic afectat de diferențele sexuale, decât rinichii, de exemplu. Asta are implicații pentru cum suntem afectați de medicamentele pe care le luăm și felul în care au fost testate.
Revenind la misiunea Artemis, Cat ține însă să puncteze că simte o tristețe profundă că aceasta a fost un non-eveniment pentru mulți americani, ocupați cu provocările politice din ultimul an. Sau ocupați să plângă soarta democrației. Pentru ea a fost un eveniment extraordinar, și pentru că Luna face parte din povestea evoluției noastre: „Dacă nu ar fi existat sistemele de maree, am mai avea oare animale terestre? Este extraordinar că am ajuns acolo!”
La ce lucrează acum? La o carte al cărei titlu este Being Alive, the New Science of Women's Health and Why It Could Save Us All. Cu siguranță Cat este o maestră în găsirea titlurilor perfecte. În noua carte va urmări felul în care cercetările științifice recente încep să arate cum evenimentele din primii ani de viață sau din perioada sarcinii pot influența sănătatea, decenii mai târziu. Ce înseamnă să ai un corp sănătos și cum ne influențează propria istorie acest lucru?
Mi se pare interesant cum Cat pune cele două cărți în oglindă. Eva ne arată cum corpul feminin este asemenea unui monument, rezultatul istoriilor personale ale celor care au trăit înaintea noastră, mergând înapoi sute de milioane în urmă. Iar noua carte, Being Alive, ne va arăta cum contribuim noi activ la modelarea acestei moșteniri.
Ar fi fost multe subiecte pe care voiam să le discut cu Cat, dar ora noastră și jumătate s-a încheiat. Rămân cu convingerea că avem nevoie să revizuim narațiunile istorice și biologice și să reevaluăm politicile medicale și sociale care exclude corpurile femeilor. Aceasta nu este doar o temă pentru femei, cât și pentru bărbați, și are nevoie de o discuție mai aprofundată în societate. Odată ce înțelegem mecanismele complexe care compun ceea ce numim corp, vom înțelege altfel identitatea noastră și putem construi o societate adaptată nevoilor noastre.
