Puțini autori sunt mai discutați și controversați azi decât Judith Butler. Cărțile ei despre identitatea de gen, performativitate și teorie queer au schimbat modul în care răspundem la întrebări precum: ce este o femeie sau un bărbat? sau cât din modul în care ne comportăm ca femei sau bărbați vine de la natura și cât din educație?.
Prin cărțile ei, Butler a dezvoltat teoria performativității genului, adică ideea că genul este un ansamblul de acțiuni și comportamente învățate, nu naturale, care însă prin repetiție ajung să pară naturale. Astfel, în viziunea lui Butler, genul este ceva fluid, în schimbare, nu static. Aceste teorii au fost foarte importante pentru feminism și pentru comunitatea queer, influențând modul în care înțelegem noțiunea de femeie, persoană trans sau non-binară. De cealaltă parte Butler și scrierile ei sunt și contestate de numeroși gânditori și filosofi, conservatori, dar nu numai, precum și de o parte din publicul general. Și în timp ce în Statele Unite ale Americii sau în Marea Britanie persoanele trans au început să fie demonizate și transformate în țapi ispășitori, munca ei a devenit cu atât mai importantă.
În Who's Afraid of Gender?, scrisă în 2024 (și tradusă în limba română de Cătălina Stanislav și Ilinca Pop la editura Vellant în acest an) Butler se uită tocmai la originile retoricii anti-trans din prezent și cum se aliniază aceasta cu mișcarea de dreapta. De altfel, Butler a scris cartea după ce, în 2017, când se afla la o conferință în Brazilia, contestatarii ei au ars o efigie a acesteia.
Uite ce spune și Ionela Băluță, profesoară universitară, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, care semnează și prefața cărții în limba română.
„Producerea de cunoaștere critică joacă un rol esențial în menținerea unei culturi democratice. Prin interogarea permanentă a structurilor de putere și de dominație, prin elaborarea unor teorii care deconstruiesc sistemele de oprimare, patriarhale, rasiale și coloniale, cunoașterea poate contribui la o societate mai justă și mai echitabilă. Cunoașterea de gen a făcut posibilă punerea în cauză a puterii patriarhale, a deschis spații noi de gândire și de existență dincolo de binarismul esențializant și heteronormativitatea dominantă.
Împotriva acestor noi forme de libertate, măcar întredeschise, acționează actorii anti-gen. Cum spune foarte bine Judith Butler, prin suprimarea cunoașterii se dorește de fapt suprimarea posibilității de a gândi altfel, de a trăi altfel. Pentru că, odată imaginate și exprimate în cuvinte, aceste noi forme de a iubi, de a face familie, spectrul non-binar al identităților de gen și al experiențelor corporale, devin posibile.”
Judith Butler s-a născut în 1956, în Cleveland, Ohio. A studiat filosofia la Yale. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity (1990) și Bodies That Matter: On the Discursive Limits of „Sex” (1993) (tradusă în româna la Editura ULBS de Cătălina Stanislav și Ilinca Pop cu titlul Corpuri care contează). Ultima sa carte Who's Afraid of Gender? va fi lansată în limba română pe 6 mai, la Rezidența9. Ediția a fost publicată de editura Vellant.
Până la lansare, citește un fragment din Cui i-e frică de gen? și fă-ți singur o părere despre Butler.
Cui i-e frică de gen?
Atunci când drepturile la avort sunt restricționate de guverne pentru că, așa cum se spune, femeile nu ar trebui să poată exercita asemenea libertăți, femeile sunt definite și private de libertăți fundamentale. Nu e vorba doar despre faptul că femeile nu ar trebui să aibă această libertate, ci despre faptul că statul ar trebui să decidă limitele libertății lor. Prin urmare, fiind supuse unor astfel de restricții, femeile sunt definite ca cele a căror libertate trebuie să fie limitată de stat. Cei care pretind că știu ce loc ar trebui să ocupe femeile în viața socială și politică aderă la o teorie foarte specifică a genului. Ei nu se opun genului – ci au în minte o ordine foarte precisă a genului pe care vor să o impună lumii. Ei caută să restaureze și să consolideze un vis patriarhal al binarității de gen stabil și ierarhic, o ordine care poate fi atinsă numai prin distrugerea – sau încercarea de a distruge – viețile altora. Distrugerea, în mod paradoxal, devine astfel condiția care face posibilă ordinea patriarhală sexuală și de gen care caută să înlăture perspectiva puterii „distructive“ a genului. Mai degrabă decât să înlăture distrugerea, mișcarea împotriva ideologiei de gen este dedicată creării unei lumi tot mai distructive.
E tentant să încercăm să expunem și să spargem caricatura inflamatorie a genului printr‑un exercițiu intelectual. Ca educator, înclin să spun „Hai să citim împreună niște texte fundamentale din domeniul studiilor de gen și să vedem ce înseamnă și ce nu înseamnă genul și dacă rămâne în picioare caricatura“. Am spera să dezumflăm apoi fantasma exagerată prin confruntarea ei cu texte care chiar discută genul, cu politicile în care chiar e folosit. Din păcate, o astfel de strategie funcționează foarte rar. Susținătorii poziției anti‑gen (aceia care interpretează genul ca „ideologie“) cred că trebuie să scape de gen – ca domeniu, concept, realitate socială – tocmai pentru că ei nu vor să citească studiile despre gen împotriva cărora se poziționează, refuzând, uneori din principiu, să se angajeze în forme de critică fundamentate. Antiintelectualismul lor, neîncrederea lor în câmpul academic, reprezintă, totodată, un refuz de a lua parte la dezbaterea publică. Ceea ce este respins ca metodă „academică“ este, de fapt, o condiție necesară deliberării publice informate în regimurile democratice. Dezbaterea publică informată devine imposibilă atunci când unele părți refuză să citească materialul supus dezbaterii. Lectura nu e doar un tip de divertisment sau un lux, ci o precondiție a vieții democratice, una dintre practicile care păstrează dezbaterea și dezacordul fundamentate, concentrate și productive.
Mai mult, adepții ideologiei anti‑gen sunt hotărâți, în mare măsură, să nu citească critic, pentru că își imaginează că lectura i‑ar expune – sau i‑ar supune – la o doctrină față de care au avut obiecții de la început. Își imaginează că nu ei înșiși, ci cercetătorii din domeniul studiilor de gen sunt cei care au jurat credință unei ideologii sau dogme, participând la o formă de gândire și de acțiune necritică, care îi unește ca grup și‑i situează împotriva adversarilor lor. O astfel de interpretare a lecturii sau a gândirii critice se bazează pe o inversare a pozițiilor și pe externalizarea rolului pe care îl joacă, de fapt, criticul genului: o formă semnificativă de deplasare fantasmatică.
Pentru criticii religioși care pretind că opoziția lor față de gen se bazează pe argumente biblice, singura carte care merită citită pe subiect e însăși Biblia. Să citești într‑o manieră academică, dar mai ales critică, înseamnă să admiți că e posibil să existe alte perspective decât cele din scriptură sau cele propovăduite de liderii religioși. O femeie din Elveția a venit odată la mine după o conferință pe care am susținut‑o și mi‑a spus: „Mă rog pentru tine“. Am întrebat‑o de ce. Mi‑a explicat că scriptura spune că Dumnezeu a creat bărbatul și femeia și că eu, prin cărțile mele, am negat scriptura. A adăugat că bărbatul și femeia sunt naturali și că natura e creația lui Dumnezeu. Am subliniat că natura admite complexitate și că Biblia însăși e deschisă unor interpretări care diferă, iar ea a pufnit. Apoi am întrebat‑o dacă mi‑a citit cărțile și a răspuns: „Nu! Nu aș citi niciodată o astfel de carte!“. Acela a fost momentul în care mi‑am dat seama că, pentru ea, să citească o carte despre gen ar fi însemnat să aibă de‑a face cu diavolul. Era de acord cu directiva de a scoate cărțile despre gen din sălile de clasă și îi era teamă că cine citește astfel de cărți ajunge să fie contaminat sau că este supus unei inculcări ideologice, cu toate că, în mod firesc, cei care urmăresc restricționarea acestor cărți nu le‑au citit niciodată.
Oponenții genului portretizează adepții genului ca fiind dogmatici, insistând că suntem critici față de autoritatea lor, dar niciodată față de propriile credințe. Și totuși, studiile de gen sunt un domeniu divers, caracterizat de dezbateri interne, de o serie de metodologii, și nu de un cadru teoretic unic. Logica implicită aici pare să fie aceea că, dacă oponenții mei citesc în același fel ca mine, iar lectura reprezintă supunerea față de autoritatea unui text sau a unei serii de texte care sunt considerate a fi unificate prin mesaj și autoritare, atunci criticii genului se aseamănă criticilor creștini conservatori, cu excepția faptului că fiecare se supune unei alte dogme. Reiese că acești critici ai genului își imaginează că oponenții lor citesc teorie de gen așa cum ei înșiși citesc Biblia sau că acceptă orbește, așa cum o fac ei, pozițiile pronunțate de autoritățile lor preferate. În imaginația lor exaltată, teoria de gen se bazează pe texte greșite, scrise de autorități false, adesea intangibile, care exercită o putere rivală și paralelă cu autoritatea biblică și care obligă la un tip similar de supunere față de afirmațiile sale.
Imagine de deschidere preluată din arhiva Fortepan.