Când am aflat că îi voi lua interviu Irinei Dumitrescu m-am intimidat. Cred că e ușor de de înțeles de ce. Este cercetătoare în literatură engleză medievală și șefa catedrei de Studii Medievale Engleze a Universității din Bonn. Prima ei carte este despre relațiile profesor-elev în Anglia medievală și a coordonat un volum eseuri, poezi și interviuri despre rezistența prin artă intitulat Rumba under fire. Este o eseistă extrem de bună, publicată în New York Times, Times Literary Supplement, The Yale Review, The Atlantic sau Washington Post. A scris despre cum tatăl ei făcea vin și țuică în Canada, despre dinamicile de putere inegală dintre profesorii și studenții în lumina #metoo, despre de ce ok să fii pretențios la mâncare sau despre copii nedoriți în filmele horror sau literatura medievală. I-am citit mereu eseurile cu bucurie, pentru că au mereu umor și sensibilitate. Genul de texte la care plângi, râzi și înveți ceva.
Am publicat-o și la Scena9 – îi găsești unele dintre eseuri, precum cel despre obiectele pe care le ia un expat în diferitele case unde locuiește sau cum s-a văzut moartea reginei Elisabeta în Marea Britanie, pe site. Altele, ca cel despre cum e să scrii în limba română când ai trăit și muncit în limba engleză sau cel despre tapiseria Bayeux, le găsești în numerele tipărite ale revistei (în numărul 5, respectiv în numărul 2).
Irina și familia ei au fost cumpărați de statul Israel în ultimii ani ai regimului comunist, ceea ce le-a permis să plece din țară, întâi în Israel, apoi în Canada. Timp de ani de zile statul român a vândut cetățeni evrei statului Israel, în schimbul banilor sau produselor. Potrivit cărții lui Radu Ioanid Securitatea și vânzarea evreilor – Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, doar în perioada 1959 – 1967 au fost vândute 23.566 de familii pentru care statul român a încasat peste 12 milioane de dolari. Irina a studiat literatură engleză la Universitatea din Toronto apoi engleza medievală la Yale, unde a a fost premiată pentru cea mai bună disertație la literatura engleză. Are de asemenea un newsletter pe Substack unde scrie despre scris.
Pe final de martie, Irina a venit în România pentru a vorbi despre speranță la conferința The Power of Storytelling (PoS). Pe scenă a vorbit despre cum o ajută exercițiile de scris, dar și cursurile de desen, să-și stârnească creativitatea. Te las cu acest citat din discursul ei: „Încă nu știu cum să sper că lucrurile se vor îmbunătăți. Crizele personale vor continua să apară, vor veni și alte furtuni. Poate că speranța nu este o dorință pentru viitor, ci încrederea în noi înșine, încrederea că vom face față provocărilor care vor veni, păstrând în același timp ceva esențial în inimile noastre. Spune-i demnitate, libertate, dreptul nostru fundamental.”
Înainte de asta, însă, primul meu contact cu ea a fost la un atelier de scris pe care l-a ținut, mediat de cei de la PoS. Irina ne-a ghidat în exerciții în care am încercat să scriem cât de prost putem, să ne imaginăm povești pornind doar de la un nasture sau să fim mai prezente în spațiu. Ca la finalul unui eseu de-al ei, am simțit că am râs, m-am emoționat și am învățat ceva nou. Plus, am ieșit cu multă inspirație.
Aș fi vrut să spun că la interviu am fost o jurnalistă cu capul pe umeri, plină de încredere în sine, dar, cum am spus la început, am avut emoții. Îndeajuns încât, imediat ce m-am prezentat și i-am spus că o voi intervieva după atelier, am adăugat, extrem de agitată: „Să știi că sunt puțin intimidată, știu foarte puține despre engleza medievală. Nici măcar n-am citit Beowulf. Nici nu știu ce se întâmplă în Beowulf”. Irina a râs, mi-a spus că e ok și mi-a promis că nu vom vorbi despre poeme vechi. Odată stabilită această limită, am mâncat mâncare georgiană și am discutăm despre tehnici de scris, bunici, moarte, perfecțiune și lecții din trecut.
Scena9: În pregătire pentru pentru interviu, ți-am citit niște eseuri, iar primul a fost Lucrurile pe care le luăm cu noi, lucrurile pe care le lăsăm în urmă, despre ce ai luat cu tine când te-ai mutat dintr-o casă în alta, dar și despre senzația de înstrăinare și experiența emigrantului. Cum a fost să-l scrii, dar și să revezi la obiectele descrise?
Irina Dumitrescu: Îmi aduc aminte că am început să scriu eseul când eram la o vacanță de schi cu soțul meu. Eu nu schiez, în general reușesc să am un fel de catastrofă de fiecare dată când mă duc pe un munte cu zăpadă. Nu-mi plăcea să fiu acolo. Cred că nici eu nu mă comportam foarte bine, camera noastră nu avea căldură, am răcit toți. Nu eram în Germania de mult timp și mă obosea foarte mult să vorbesc tot timpul germană. Am început pur și simplu să scriu. Era un fel de descărcare de o anumită frustrare de a fi întotdeauna pe drumuri, întotdeauna altfel, întotdeauna străin. Și când vin acasă, în România, uneori mă întreabă lumea de unde sunt, pentru că vorbesc cu accent.
La sfârșitul eseului spun că o să mă duc într-o zi să iau cărțile bunicului meu și să le aduc acasă. Am făcut asta, dar a fost o fază foarte dureroasă, pentru că am vândut apartamentul bunicilor, care fusese o bijuterie, un loc unde a scris bunicul meu. Am petrecut foarte mult timp la bunicii mei când eram mică. Era cam ultima legătură într-un fel cu București și cu România și când am semnat contractul, am început să plâng în hohote. Într-un fel simt și emoțiile astea care pe care le-am simțit atunci. Dar am făcut o selecție a cărților bunicului meu, și biroul lui și acum scriu la biroul lui.
Ce cărți ai luat?
El a fost epigramist, Mircea Trifu. A lucrat în programare de computere foarte devreme și a lucrat la o fabrică de hârtie. A scris și sonete, a compus și muzică, dar epigrama era partea publică. A scris foarte mult, a fondat Clubului Epigramiştilor „Cincinat Pavelescu”, aveau revista, și-i edita pe ceilalți. La un moment dat era și la televizor, cu epigrame: Dueluri, epigrame. Există un concurs acum: Concursul de epigrame „Mircea Trifu”.
E prezent în mai multe din texte tale. De ce pare că el a rămas cel mai puternic cu tine, din familia ta de origine?
Cred că el a fost persoana care m-ar fi înțeles acum cel mai bine. A încercat să-mi dea foarte mult. M-a învățat șah, cod binar. Am încă toate cărțile de la el. Le-a pus coperți noi cu contribuția lui și numele meu întreg: Irina Alexandra Dumitrescu, un motiv pentru care n-am putut să-mi schimb numele niciodată. Cred că tot de la el o am ideea că trebuie întotdeauna să fie ceva umor, cu toate că eu scriu foarte des lucruri triste. Am o arhivă de epigrame în limba română, care probabil că este arhiva cea mai mare de epigrame în limba română în afara României. Chiar astăzi, când făceam la workshop un exercițiu mi-am adus aminte cum stătea în bucătărie la ora 2 noaptea și fuma în maieu. Bea cafea, stătea acolo cu manuscrisele și făcea corecturi. Părinții mei au vrut să mă fac doctoriță, să studiez medicină. Poate avocată, dacă chiar nu se putea altceva. El era persoana care ar fi înțeles de ce am ales literatura.
Câți ani aveai când a murit?
13 sau 14. Era în ’94. Știi ce l-a terminat? Avea probleme de inimă și un doctor prost. Dar era meciul cu Argentina. Inima lui n-a suportat faptul că România a bătut Argentina și a doua zi era în spital. Era un bărbat care era pe genunchi în fața televizorului când juca echipa lui.
Asociezi începutul scrisului cu cu el?
Nu, în general nu-l asociez cu el. Povestea familiei este că, la un moment dat, când eram mică în România, le-am spus că voiam să fiu rimistă. Adică să fac rime, să scriu poezii. M-au întrebat dacă am scris ceva. Scrisem Lângă un alb negru nufăr/ Stă ascuns un cufăr. Mi-au spus că nufărul ăla sau e alb sau negru, iar eu am răspuns: dar poezia nu este sleită cu realitatea. Care probabil că este cel mai bun insight de critic literar pe care îl am: Poezia nu este sleită cu realitatea.
Părinții mei împingeau foarte mult în direcția științei. Aveam ideea asta fixă de la ei: că noi suntem intelectuali, dar nu creativi. Eu credeam că dacă e să fii scriitoare, trebuie să scrii când ai zece ani povești. Am scris și eu fanfiction cu Star Trek și am scris tot felul de lucruri pentru ziarul școlii, dar aveam o idee fixă în cap că eu nu sunt scriitoare. Pentru mine a fost un lucru foarte mare că am schimbat de la biologie la engleză, pentru că engleza era pentru canadienii care aveau familii cu bani. Eu mă gândeam că imigranții trebuie să facă să facă știință, inginerie, medicină sau drept, altceva nu exista. Poate business. Pentru mine era deja un pas foarte mare să studiez literatură, dar nici atunci nu m-am gândit că eu aș fi cineva care ar scrie, cu toate că am scris o piesă de teatru cu un coleg în primul an, am făcut lucruri creative în cursuri, am scris poezii, le-am publicat. La doctorat la fel. Scriam un eseu asupra notelor de subsol (footnotes) satirice în literatura engleză și aveam și eu propriile note satirice. La un moment dat am citit cartea lui Elif Batuman, The Possessed, și am simțit așa o invidie groaznică. Am realizat că invidia asta îmi spune ceva. Și am început: am scris un eseu despre mâncare. Da, pofta era acolo, dar a venit și mâncând. Dar chiar și apoi mi-a luat foarte mult timp să îmi zic că eu sunt scriitoare.
Și acum te simți confortabil să spui asta despre tine?
Da.
Și eu am avut mult timp ideea asta despre ce înseamnă să fii scriitoare, care presupunea doar talent și niciun efort.
Cred că aveam și ideea asta incorectă de talent, dar cred că aveam și ideea că trebuie să studiezi, să înțelegi craftul, să știi lucruri teoretice despre cum trebuie scris. Eu când am început să scriu, am scris în mod foarte intuitiv, fără să înțeleg ce fac. O experiență absolut opusă a scrisului academic. Dar cred că puteam să fac asta pentru că citisem foarte mult.
Eseul meu cel mai de succes a fost My Father and the Wine. După publicare am fost invitată să vorbesc la Ohio University, care are un program foarte bun de creative writing. Mi-au pus tot felul de întrebări despre eseu: Te-ai gândit ce înseamnă să închizi cu cuvintele altuia, cu un citat? Nu m-am gândit. Încă îmi este foarte greu să spun lucruri teoretice despre ce fac eu creativ. Pot să discut despre alții, dar când este despre ce scriu eu dacă e mai bun, înseamnă că e foarte instinctiv, nu e un proces academic, nu e intelectual.
Ne spuneai în timpul wokrshop-ului de scris de propriile tale experiențe cu astfel de cursuri și exerciții. Ce vezi valoros la astfel de ocazii?
Știu ce-mi priește și sunt exercițiile cum le face Clare Wigfall unde e deschis. Eu vreau un curs de scris care să deschidă o portiță, să intre ceva nou. Întotdeauna caut metode care îmi dau experiența asta de a scrie ceva ce nu puteam să-mi imaginez. Am realizat ca nu-mi plac deloc workshopurile unde le arăt celorlalți 12 participanți ce am scris și ei spun ce cred. Puterea creativă la mine e foarte tandră și se poate stinge foarte ușor cu critică. Dacă am terminat ceva atunci primesc notițe și comentarii de la un editor, da, e o plăcere. Dar când sunt încă în timpul scrisului, nu am nevoie de comentariile altora decât dacă comentariul este: e superb, Irina, mergi înainte, scrie mai mult.
Ai în minte o portiță specifică pe care ți-au deschis-o atelierele de scris?
O portiță în subconștient: cum să trec de partea autocritică. Să iasă ceva care vine din mine și din tot ce am citit și din toate experiențele pe care le-am avut, dar dacă eu aș fi încercat să o fac în mod conștient s-o scot, n-aș fi putut. Asta e portița care mă interesează pe mine cel mai mult. Acum caut tehnicile care să mă ajute să lucrez mai puțin cu conștientul și mai mult prin corp, prin instinct.
Și ai niște metode care funcționează?
Eu am probleme adeseori sau cu începutul sau cu structura. Dacă recitesc notițele mele și mă gândesc la subiect, după aceea mă duc și fac un duș. Uneori chiar îmi zic Irina, în dușul ăsta încerci să găsești începutul, și vin cuvintele. Sau ajung la un punct unde nu merge. Ies la o plimbare de o jumătate de ora și încep să-mi vină cuvintele, structura. Corpul se mișcă, aerul proaspăt, toate te ajută să te relaxezi. Atunci când trebuie să fac ceva am senzația că trebuie să stau la birou și să nu mă mișc până nu am rezultate, când ceea ce trebuie sa fac este opusul: să mă mișc, să desenez, să spăl vasele, să mă plimb, orice ca să dau drumul puțin la partea aia din subconștient.
Și îți urmezi mereu aceste sfaturi?
Uit tot timpul. De asta îmi place să fac cu alții, pentru că îmi aduc aminte de ce funcționează. La un moment dat am făcut un post pe Substack cu tehnici de a începe, de a reîncepe, de a continua. Și eu trebuie să-l citesc ca să îmi aduc aminte de ce trebuie să fac.
Ce mai citești zilele astea?
Citesc foarte mult despre creativitate. Am început să citesc multe romane de autoare britanice din secolul XX. Am citit mai multe de-ale lui Muriel Spark, nu că ar fi cele mai bune romane de pe lume, dar într-un fel asta îmi place, sunt haioase și ușoare, dar sunt si literare. Citesc istorie medievală. Chiar acum, citesc despre Războiul de 100 de ani. Îmi place foarte mult.
Ce îți place la asta?
Mi-a plăcut întotdeauna istoria militară. Eu am o toleranță foarte mare la violență absolut grotescă, dacă este în Evul Mediu și zero la violența de acum. Nu pot să mă uit la filme cu violență, la știri. Dar dacă citesc ceva din secolul XIV despre cum au dat năvală peste un oraș și i-au omorât pe toți și-au dat foc la tot, e ok, îmi place foarte mult. Nu știu de ce.
Spuneai într-un interviu că ai ajuns să studiezi engleză veche pentru că părea „cel mai inutil lucru” pe care puteai să-l faci și voiai să înveți doar de dragul de a învăța. Tu cum te gândeai la perioada medievală înainte s-o studiezi la Universitate?
Înainte nu mă interesa deloc Evul Mediu. Mă interesa Grecia antică. Limba greaca a fost prima limbă pe care am vrut să o învăț. Am citit când aveam vreo 10 ani o carte a lui Edith Hamilton, Mythology, care povestea miturile grecilor și romanilor. Mi se păreau așa de însorite și de frumoase. La sfârșit avea o secțiune mică, cu miturile nordice. Mi se păreau așa de friguroase și triste. Îmi aduc aminte cum am zis: N-am nici o poftă de astea, mie mi-e poftă de lumea asta Mediterană, unde zeii se iubesc, nu așteptăm Ragnarök și toți mor. Ce am studiat eu: anglo-saxona, Engleza veche, latina medievală, nu latina clasică, Middle High German. Am făcut Ragnarök în original și încă nu am învățat limba greacă.
Și când te-ai îndrăgostit de Evul Mediu?
Niciodată. [Râde.] M-a atras faptul că este încă foarte mult de descoperit. Când m-am dus la Yale nu eram decisă că vreau să studieze Evul Mediu, mă gândeam poate aleg Renașterea. Dar când scrii despre Shakespeare sau Milton trebuie să citești pe așa de mulți critici. Când studiezi Evul Mediu, există foarte multe texte care sau nu au fost traduse sau transcrise niciodată. Sau s-a întâmplat de mult. Sau există doar trei articole științifice despre ele. Mi-a plăcut foarte mult faptul că era ceva puțin nedescoperit, de asta îmi place și literatura contemporană. Îmi place foarte mult să nu am influențe din afară, pur și simplu să iau contact cu textul literar și să mă gândesc eu ce vreau să scriu despre el. Altceva ce m-a atras întotdeauna la Evul Mediu e faptul că părea foarte similar și foarte straniu în același timp. E populat de oameni pe care aproape poți să-i recunoști, dar avea o realitate total altfel.
Ai niște exemple?
Am citit o biografie a lui Boucicaut, care era mareșal în Franța în secolul XIV, scrisă de cineva care l-a cunoscut. Acolo descrie modul lui de trai și explică cum dimineața se roagă, apoi ascultă tot felul de probleme, de fapt are meetinguri cu tot felul de oameni și lucrează până se culcă. Iar scriitorul spune: Noi, care ținem la el, am vrea să lucreze mai puțin, că nu e bine sa te culci cu toate gândurile în cap. E mai bine să ai o mică recreație, să asculți o poveste, pentru că omul nu poate numai lucra, lucra, lucra. Era clar, ei știau că stresul dăunează sănătății, și scriau despre asta: că omul are nevoie de relaxare și are nevoie de pauze. Și mă gândesc că da, aveau o altă realitate, dar aveau același corp și corpul reacționa la fel. Existau oameni care lucrau până se culcau pentru că aveau responsabilități și existau oameni în jurul lor care chiar spuneau: Dar știi, nu știu dacă cu treaba lucrată până la culcat este cel mai bine. Absolut totul e superb, Mareșalule. Dar poate puțin work-life balance n-ar fi rău. O oră îți cântă cineva acolo și te refaci puțin. Și atunci dormi mai bine.
Lucrezi acum la o carte despre perfecțiune și cum a evoluat această idee din Evul Mediu și până astăzi. Te-a surprins ceva anume în procesul de documentare?
În timpul modern, când vorbim despre perfecțiune, în general înseamnă fără greșeală. Asta nu este singura definiție posibilă. Există o definiție a lui Aristotel, care preluată apoi de filosofii medievali și care ajunge și la Dante, în care un lucru sau un om este perfect când se împlinește, când e complet. Deci un cal e perfect când este calul cel mai bun. Nu trebuie să fie și o broască bună. Un pictor n-are decât să fie pictor bun, nu trebuie să fie și un contabil bun, nu? Mi se pare foarte interesant, pentru că atunci chiar poți să fii perfect. Când vorbim despre perfecțiune ca lipsa greșelilor, a păcatului, da, e ceva ce nu poți să menții, la un moment dat o să faci o greșeală. Creștinii din Evul Mediu cred că nici bebelușul nu e perfect din cauza păcatului originar. Numai Isus poate să fie perfect din perspectiva lor. Dar dacă te gândești că perfecțiunea este un lucru activ în toată viața ta, că tu nu trebuie să fii altceva decât ești, trebuie numai să încerci să-ți împlinești potențialul tău, atunci perfecțiunea e altceva. Nu mai este opresivă.
De unde crezi că vine nevoia asta de a fi fără greșeală pe care pare că am avut-o și în trecut, o avem și în prezent?
Sunt mai multe surse. Eu mi-am numit cartea The Age of Imperfection. Cred că în Evul Mediu erau adeseori obsedați de perfecțiune, dar exista și o acceptare a faptului că nu se putea atinge. Chiar și a încerca să fii perfect era ceva ce numai câțiva oameni puteau face: cavalerii superbi, asceții eremiți. Dar majoritatea oamenilor aveau slăbiciunile și problemele lor. Nu se aștepta nimeni să fii perfect. Vorbim despre lumea catolică, unde puteai să faci prostii și după aceea să plătești să se roagă cineva pentru iertarea ta.
Se întâmplă apoi mai multe procese, începând la sfârșitul Evului Mediu și mai ales în timpul Renașterii, care mișcă toată populația spre perfecțiune. Apariția protestantismul, de exemplu. Profesorul James Simpson de la Harvard mi-a spus că în protestantism fiecare om trebuia să fie un călugăr. Perfecțiunea care era înainte așteptată numai de la călugării acum devine așteptată de la toți oamenii. Și avansurile medicale contribuie la presiunea perfecțiunii. Într-o lume unde în care medicina era mai limitată, pur și simplu acceptai că vei avea probleme cu sănătate, că vor exista oamenii cu handicap, că viața e imperfectă și că e normal. Sigur, te rogi și speri să te mai ajute un sfânt, dar dacă ești orb, nu te aștepți neapărat la un miracol. Îmi plac progresele medicale, aș fi moartă fără ele, dar au și făcut imperfecțiunea fizică mai greu de acceptat. Există ideea că trebuie să te perfecționezi tu însuți și în mod fizic, și în mod intelectual.
Cred că au venit mai multe lucruri împreună, dar în anumite culturi au dus la un perfecționism foarte grav. Din experiența mea cu români în diaspora, îmi dau seama că noi creștem cu o presiune enormă, enormă. În Canada sau în Statele Unite nu știu ce-i aia presiunea din Europa de Est. Noi avem perfecționismul ăsta specific, de Nadia Comăneci: dacă nu e 10, 10, 10, 10, nu-i nimic.
Tu simți că ai făcut pace cu perfecționismul ăsta?
Nu. Mă lupt tot timpul. Săptămâna asta am realizat cât de mult am internalizat ideea că totul trebuie să fie greu. Dacă nu e cu efort mare, nu contează. Dacă am luat notă bună, dar nu am suferit pentru ea, înseamnă că era prea ușor și nu contează. De-asta pentru mine, când fac un atelier de scris cu joacă, este absolut… nu contra naturii mele, dar contra educației pe care am primit-o de acasă.
Cât de des te lovește ironia faptului că scrii despre perfecțiune dintr-o perspectivă critică, fiind perfecționistă?
De vreo 5 ori pe minut.
Te-a ajutat scrisul la carte în a-ți gestiona propria perfecțiune?
Îți spun când am terminat-o.
Cum crezi că o să evolueze relația noastră cu perfecționismul?
Există studii pentru Canada, SUA, Marea Britanie, Australia, care arată că crește perfecționismul, în special între tineri. Cred că din cauza pandemiei și din cauza inteligenței artificiale văd că există și o mișcare spre creativitate și comunitate. Oamenii au nevoie să le spună cineva: Poți să faci ceva și nu trebuie să fii perfect. Dacă robotul poate să scrie un text perfect, ce-ți mai rămâne ție? Tu trebuie să scrii textul imperfect. Nu știu dacă o să fie dominant trendul ăsta, dar îl văd și în Bonn când mă plimb seara în partea de tineret. Văd că sunt cluburi, întâlniri de femei care pictează ceramică, etc. Cred că oamenii simt nevoia nu numai de comunitate, ci de imperfecțiune, de creativitate. Există o relație foarte puternică, între perfecționism, depresie și anxietate. Cred că creativitatea și curiozitatea sunt un mod de a scăpa o vreme din emoțiile astea. Trăim cu așa de multă frică pe lume, auzim tot ce se întâmplă peste tot imediat. Asta e problema. Nu sunt timpurile cele mai grele care au fost vreodată, dar sunt obiectiv grele. Cred că există așa de multă lipsă de control și intrăm într-un perfecționism care este de fapt o dorință spre control. Așa că încercăm să găsim lucrurile care ne aduc înapoi în corpul nostru, care ne fac să simțim că suntem cu alți oameni în jurul nostru și putem să menținem un spirit liber, curios, jucăuș, chiar dacă se întâmplă lucruri groaznice în lume.
Ți se pare că există lecții sau sfaturi din trecut care ne pot ajuta să gestionăm timpurile pe care le trăim acum?
Da, câteva. Cred că timpurile grele, uneori ne forțează să înțelegem ce e important în viață. Asta e perversitatea realității: Când îți merge bine sau când unei culturi îi merge bine, nu înseamnă că oamenii sunt mult mai fericiți. Când lucrurile sunt foarte grele, oamenii încep să își aranjeze prioritățile într-un mod mai sănătos. Am scris un eseu despre prizonierii români în anii ’50 și ’60, care, în închisoare, își spuneau povești, se învățau unii pe alții limbi străine, studiau matematică, literatură, istorie, dansau. Aveam o prietenă care a lucrat asupra rețetelor în lagăre. Se pare că este un fenomen internațional. Oamenii, când sunt în închisoare, în lagăr, în special dacă sunt înfometați, încep să își aducă aminte de rețete, de mâncăruri, își descriu mâncarea. Mi se pare că și la Auschwitz oamenii au strigat rețete peste gard. Gânditul despre mâncare poate să-i țină oarecum plini. Oamenii sunt capabili așa ceva: să mâncăm cu cuvintele. Nu te ține să nu mori deloc, bineînțeles, dar îți dă puțin mai multă energie.
Cred că o lecție din Evul Mediu, în mod specific, este că atunci mortalitatea era o temă continuă. Nu știu dacă e bine să fie chiar așa continuă, dar cred că în modernitate avem o problemă în faptul că nu ne acceptăm mortalitatea și că suntem așa de îndepărtați de moarte. În America, nu n-o vezi aproape niciodată. E foarte ascunsă și atunci bineînțeles că ți se face o frică enormă. Cred că dacă ești obișnuit poate este mai ușor să înțelegi că da, e ceva care se întâmplă în viață. Nu este dezastrul cel mai mare din viață să se prăpădească cineva. Există un moment corect, există o moarte bună.
Pe mine zici că m-au scos din Evul Mediu din punctul ăsta de vedere. Mi se pare că ajută să păstrăm un oarecare contact cu moartea. Când a murit bunicul meu, prima moarte pe care am simțit-o conștient, ca adult, priveghiul m-a ajutat foarte mult să procesez ce s-a întâmplat.
Două morți m-au afectat foarte mult când eram mică. Cea a unchiului mamei, Lali, care a murit de cancer foarte tânăr, cam în ’90. Am plâns, m-am rugat la Dumnezeu să îl salveze, dar Dumnezeu m-a cam dezamăgit. De atunci nu am mai crezut în Dumnezeu. Apoi Mircea, bunicul meu, în ’94. Eram în Canada când s-au întâmplat amândouă. O parte din mine nu a crezut niciodată că s-au prăpădit. Aveam tot felul de idei, poate trebuia să se ascundă de Securitate. Când veneam înapoi la București aveam senzația că poate îi găsesc aici. Și întotdeauna era dezamăgirea asta, că de fapt nu mai sunt. Probabil că nici părinții mei nu prea au discutat despre asta. N-aveau ei cum să proceseze nici emoțiile normale, nu mai vorbim despre așa ceva. Și nici n-au realizat cât m-a afectat.
Pentru că familia mea a fost în Canada așa de mult timp, eu am fost de câteva ori ultima persoană din familie care a văzut pe cineva înainte să moară. De două ori am stat lângă patul unui om care murea de cancer. În mod aproape fizic aveam senzația că eram acolo pentru toată familia mea. Acum am și o anumită furie că am avut rolul ăsta, că ei s-au apărat, nu s-au urcat în avion, n-au avut nimic de-a face cu realitatea. Eu a trebuit să vin să zic la revedere unor oameni care erau prietenii lor. Deci, într-un fel, pentru mine relația cu București este și o relație cu moartea. Fiind crescută în America de Nord aș prefera să nu fac nimic, dar ceva în mine totuși zice că e mai bine să te duci. În 2000, am vizitat o prietenă foarte bună a bunicei mele și soțul ei era în altă cameră pe ultima sută de metri. Am întrebat dacă pot să-l văd. M-am dus și am stat lângă el. Aveam așa o pace și aveam senzația că se uita la mine din altă lume și mi-a părut așa de bine că l-am văzut, cu toate că nu-l cunoșteam. Avea o privire fără bullshit, o privire așa de onestă. Poate e mai bine să înțelegi ce e moartea și să nu fugi de la ea, pentru că o viață cu frică, nu mai e viață.
Crezi că sunt aspecte din literatura medievală care că te ajută la scris?
Am senzația că cei care sunt specialiști pe literatura mai nouă încearcă să ia un lucru care pare simplu și să arate cât de complicat este. Sigur, nu întotdeauna, James Joyce nu e simplu, dar când predai un roman de Jane Austen, încerci să arăți că nu e numai despre romanță și căsătorie, că sunt și aspecte economice, politice. Trebuie să arăți cât de complex este obiectul la care te uiți. Când predai Evul Mediu este într-un fel opusul. Chiar și când scrii în mod academic, de multe ori iei un lucru care pare absolut opac și încerci să arăți cum poate fi înțeles. Cred că asta a fost un antrenament bun pentru scrisul creativ, pentru că pur și simplu nu simt dorința să fac ceva să arate mai complicat decât este pentru mine.
Ai un exemplu de text pe care-l vezi că studenților tăi li se pare opac și pe care apoi îl deschizi alături de ei? E ok, poate fi Beowulf, o să mă prefac că l-am citit.
[Râde.] Mult prea multe. Aproape toate sunt așa. Toată cariera mea. Bine, uite, o scenă din viața Sfântului Cuthbert, scrisă de călugărul Bede. Cuthbert a trăit în secolul șapte, a fost un sfânt destul de celebru din nordul Angliei-sudul Scoției. Era un călugăr extraordinar de carismatic care ar fi făcut tot felul de miracole, înțelegea animalele, veneau îngerii la el. Fiecare miracol pe care poți să ți-l imaginezi este acolo. Ei bine, el a fost chemat la mănăstirea de la Lindisfarne să pună în ordine în viața monahală. Și Bede descrie cum în fiecare zi, la întâlnirea călugărilor, Cuthbert îi critica, iar ei erau supărați pe el. El accepeta și pleca din meeting cu un zâmbet pe față. A doua zi la fel și tot la fel. Bede ne spune că sfântul nu prea dormea noaptea și se plimba prin jurul mănăstirii și se ruga. Un prim nivel de inpertrepare e: Cuthbert e ascet și Bede ne arată cât de puțin doarme și cât de mult se roagă. Dar călugărul recunoaște că sfântului îi era foarte greu să vadă cât de supărați erau oamenii. M-am gândit că asta este o scenă pe care o știe oricine a fost într-o organizație și a încercat să schimbe ceva. Cuthbert e ca un manager din afară adus să schimbe organizația, bineînțeles că nu-l place nimeni. Și el e de fapt un om care ar prefera să stea cu maxim încă o persoană alături, să studieze împreună și să se gândească la Dumnezeu. Cât de greu e când oamenii din organizație nu vor, dar tu trebuie să continui să-ți faci treaba. Bineînțeles că el se plimba noaptea, era singurul moment când putea sa fie singur. La curs unii studenții ziceau că Cuthbert, pleacă și e avoidant, nu discuta cu călugării, alții că are un stil de comunicare non-violent.
Legat de subiectul literaturii medievale în școlii, noi am avut un mic scandal legat de noua programă la limba română. O primă variantă nu avea nicio autoare și nici vreun autor contemporan, dar avea cronicarii vechi. S-a creat o dezbatere națională dacă este bine ca elevii să învețe despre cronicarii care scriu într-o română foarte dificilă. Tu ce crezi?
În opinia mea, trebuie făcut în școală ce e greu, pentru că e foarte rar dup-aceea să faci singur. Bineînțeles, și să studiezi literatura pe care ai citi-o de plăcere are un folos, dar cred că dacă ești la școală sau la universitate merită să fii forțat puțin să descoperi ceva care e greu, ce poate nu ai face de plăcere. Te ajută să treci peste limitele pe care crezi că le ai. Eu am avut mulți studenți care au au făcut lucruri pe care nu credeau că puteau să le facă: au citit texte lungi în Middle English, au tradus foarte mult. După ce termini școala ai copii, ai serviciu, când să stai să citești să citești un lucru greu? Asta e problema cu simplificarea. Pe deoparte zici vrem să fim accesibili și să arătăm ce e interesant, dar pe de altă parte, am văzut că cu cât faci lucrurile mai mai ușoare, cu atât mai puțin fac și elevii.
Am întrebat un prieten, care, la fel ca tine, a trăit în foarte multe locuri ce ar vrea să întrebe o scriitoare care a trăit în mai multe culturi. Răspunsul a fost: De ce sunt oamenii așa ciudați când vine vorba de mâncare și de ce au așa o relație personală cu mâncarea? Mi s-a părut o întrebare foarte nimerită, având în vedere că tu ai și scris despre mâncare.
Oamenii sunt ciudați în privința mâncării pentru că are de-a face cu corpul și noi avem probleme cu corpul. În cultura vestică avem o detașare enormă între corp și cap. Creierul este masculin, iar corpul, ca și mâncarea, sunt legate de feminin. În societatea vestică tot ce are de-a face cu aspectul feminin este văzut cu suspiciune. Tot ce nu se poate raționaliza și nu se face acceptabil pentru lumea masculin, este rău. Plăcerea de a mânca în cultura vestică înseamnă lipsa de disciplină, de clasă. Cu cât sunt oamenii mai bogați, cu atât mai puțin mânâncă.
De aici vine și interesul tău pentru a scrie despre mâncare?
Cred că mâncarea m-a interesat pentru că eu am memorie foarte proastă. În general nu îmi aduc aminte de nimic din ce-am făcut, de numele altora, memoriile mele personale, copilăria. Dar la mâncare am o memorie fenomenală. Dacă am uitat ceva, soțul meu îmi spune ce mâncam și eu îmi aduc aminte de tot evenimentul. Mâncarea pentru mine este legată de memorie în mod foarte profund. De-asta nici nu mă interesează așa de mult dacă e bună sau dacă e proastă, cel mai mult mă interesează mâncarea pe care o mănâncă oamenii și care e legată de identitate și de memorie, și de speranțe, dorințe, anxietăți.
Eu te-am citit prima dată acum niște ani, când am citit eseul The Professor, despre relația de putere inegală dintre tine și un profesor, dar și despre relația complicată cu tatăl tău. Atunci eram mai tânără și cred că nu am înțeles tot, dar acum pot să mă uit la niște relații și dinamici de putere descrise acolo și să empatizez mai mult. Tu când ai putut să vezi dinamicile astea de putere?
A fost un eseu care a ieșit din mine destul de repede. Cred că zăcea acolo foarte mult timp și a trebuit să iasă. Am avut ideea asta că suferința e bună foarte mult timp. Nu știam cât de rău dăunează jocurile astea de putere, care nu sunt evident sexuale și nu cad într-o anumită categorie foarte clară. Și nu știam cât de rău poate să fie, chiar când nu pare așa de rău. Dar pot să spun că, chiar dacă mie mi-a luat foarte mult timp, alții au refuzat să vadă și încă nu văd. Deci există cei care au văzut imediat că era o problemă, cei care au învățat foarte încet, și cei care refuză încă să vadă. Văd tot timpul în universități în mod special, că oamenii abuzivi și toxici sunt protejați.
Prin eseu, voiam să arăt cum participăm și noi uneori la asta. Nu voiam să fie: eu eram numai victima. Am fost victima, dar credeam că puteam să controlez situația. Eram foarte tânără și nu înțelegeam că nu pot, că o să o să aibă un efect asupra mea..
Acum cred că sunt liberă de această experiență. Cred că situația cu tatăl meu mă afectează. El e primul profesor. Eu pot să vorbesc despre tatăl meu pentru că el trăiește, dar mi-a spus să-l consider mort. Și eu cred că despre oamenii morți poți să scrii.
Când aveam un bebeluș de vreo șase luni, a considerat că nu-i dau destulă atenție și am rupt legătura. El știe cum sa mă contacteze.
Ai vrea să o facă?
Aș vrea să o facă dacă ar putea să fie tată. Mie uneori mi-e frică că o să vrea ceva. Visul lui era ca eu să devin doctoriță, ca să-l ajut pe el. Dar nu cred că e capabil sa fie tată.
Fotografiile din acest material au fost realizate de Gabriel Aldea/KOMITI și David Vizi/KOMITI.
