Lena Constante a fost o artistă care și-a întipărit viziunea în cărți pentru copii, marionete pentru spectacole de teatru, picturi, tapițerii, volume de memorialistică.
Viața ei, strâns legată de destinul a numeroase femei condamnate politic, e și mărturia unei evadări dincolo de limitele materiale ale lumilor noastre. A trăit opt ani și jumătate închisă în izolare totală, în perioada cea mai cruntă a regimului comunist.
Am vrut să aduc la lumină câteva pasaje din „Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România”, una dintre cele două cărți de memorii ale sale despre anii petrecuți în detenție la jumătatea secolului trecut, fără niciun contact cu lumea. Cartea a fost publicată în 1990 în franceză, fiind apoi rescrisă în română și publicată în 1992 la Humanitas.
Nu știu dacă am reușit să-i onorez munca, dar am căutat să-i traduc experiența prin secvențe ilustrate, într-o formă mai apropiată de generațiile vitezei, pentru că energia și rezistența acestei vizionare sunt vitale dacă e să mergem înainte, dincolo de zidurile urii.
Lena Constante s-a născut în 1909 și a studiat artele aplicate la București. În tinerețe, a făcut muncă de cercetare folcloristică alături de profesorul Dimitrie Gusti și de echipele școlii sociologice, mergând pe teren să cunoască arta populară românească în zonele Cornova, Drăguș și Șanț. Cărțile pentru copii au fost primul sanctuar în care s-au cuibărit munca și viziunea ei. Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, a cofondat, împreună cu scenografa Elena Pătrășcanu, primul teatru de păpuși din România, Țăndărică, unde a creat marionete pentru spectacole.
Prietenia cu Elena și cu soțul acesteia, Lucrețiu Pătrășcanu, avocat, om politic și fost ministru al Justiției după 1944, avea s-o coste însă scump pe Lena Constante. În 1948, Pătrășcanu a fost acuzat de către noul guvern comunist de naționalism burghez, șovinism și trădare, în cadrul procesului fiind arestați și condamnați mai mulți apropiați, printre care și Lena Constante. Artista, acuzată și ea de trădare de patrie, naționalism burghez și spionaj, a fost victima unui proces-spectacol, în tradiția erei staliniste. A fost condamnată la opt ani și jumătate de izolare, plus alți doi ani și jumătate de închisoare la comun. A fost eliberată în 1962, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu folcloristul și etnomuzicologul Harry Brauner, la rândul său condamnat într-un proces stalinist. În 1968, la rejudecarea procesului, atât Lena Constante, cât și Harry Brauner, au fost găsiți nevinovați, iar imaginea lor a început să fie reabilitată.
După eliberare, artista a lucrat ca graficiană și a continuat să creeze marionete pentru spectacolele de teatru de păpuși, iar în anii ‘70 a publicat mai multe cărți pentru copii. Pe lângă toate acestea, a lăsat în urmă picturi și tapițerii create din fragmente ale unor obiecte de port popular românesc. Prima dată când i-am văzut tapiseriile-colaj a fost la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, unde au fost expuse alături de lucrările lui Mircea Cantor. Anul trecut, în cadrul expoziției Mostrar, organizată de Ovidiu Daneș la anexa MNȚRplusC, i-am redescoperit munca, împreună cu Aurelie Morillas și Marlene Herberth.
Aurelie Morillas, artistă care lucrează cu obiecte textile, mi-a vorbit atunci despre Evadarea tăcută, prima carte de memorii publicată de această artistă al cărei talent nu cunoștea limite, dar care cu greu și-a găsit un loc în societate după eliberare. În acest volum, căruia i-a urmat Evadarea imposibilă, o rememorare a anilor 1957-1961 petrecuți în Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc, Constante a țesut din memorie angoasa vieții în totală izolare, unde și-a inventat ca mecanism de supraviețuire „scrierea tăcută” – o formă de a-și construi și conserva narațiunile strict într-un plan abstract, al minții. Mi-a fost frică de ce aveam să descopăr printre cele peste 200 de pagini ale cărții, dar până la urmă am plonjat în ea. Eram disperată să găsesc un bob de speranță în miezul furtunii care ne întunecă orizonturile. Sper ca imaginile extrase aici, alături de câteva fragmente, să le dea curaj cititorilor.
Momentul în care am întâlnit Evadarea tăcută s-a dovedit, din păcate, extrem de potrivit: pe fondul primului tur de alegeri de anul trecut, amintirile Lenei din închisoare și despre contextul politic al vremii sale se apropie neliniștitor de prezentul nostru, când vorbim despre resuscitarea extremismelor, a legionarismului și de distrugerea mediului înconjurător. În timp ce-i citești experiențele, e ușor să amplifici proporțiile problemelor, în lumina cascadelor de informații de azi. Însă solidaritatea pe care ea, împreună cu foste membre ale Gărzii de Fier alături de care a fost închisă, au fost capabile s-o susțină, mă face să cred că umanitatea nu va ceda în fața celor mai crunte torturi, privațiuni și umilințe. Chiar dacă rețelele sociale s-ar transforma în cuști, și dependențele ne-ar forța să fim prizonierii propriilor corpuri, experiența Lenei ne arată tuturor că mintea poate găsi chiar și-n panopticon căi nebănuite către eliberare, folosind cele mai rudimentare materiale. „Tristețea te face slab. Mânia, puternic. Am ales rezistența.”
Dacă vreți să aflați mai multe despre arta și viața Lenei Constante, dar și a altor două artiste importante cu care Lena , mergeți la „Călătorii, fotografii, prietenii. Lee Miller, Lena Constante, Elena Pătrășcanu”, expoziția recent descisă la Salonul de Proiecte din București.
