20 iunie 1972
„Zi înscrisă cu litere de aur în calendarul vieții noastre, ziua în care pașii ni se îndreaptă spre zări necunoscute, ziua marilor încercări, ziua în care începem lupta cu greul.”
„Călătorim toată ziua. Distanțele sunt înghițite de locomotiva unui tren lung și foarte grăbit.”
„Înnoptăm în Subcetate, nume cu rezonanță istorică. E localitatea în care întindem pentru prima oară corturile pentru a dormi în ele, localitatea în care pentru prima oară mîncăm în colectiv și în care dormim sub cerul albastru și senin. N-avem timp să vizităm localitatea. Dormim buștean. Visăm…”
Așa începe jurnalul unei excursii făcute acum 46 de ani de un echipaj de fete: Romanița Bărăganului. Era unul dintre sutele de echipaje de copii care participau la Expedițiile Cutezătorii. Acestea au fost lansate în 1969 de către Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor și revista Cutezătorii. Se adresau elevilor de școală generală și urmăreau „stimularea practicării de către pionieri a turismului în forme cât mai interesante”, „având ca bază drumeția cu corturi”. În câțiva ani au devenit un fenomen național, cu mii de elevi care participau în fiecare vară.
Cum sunt născută în 1987, nu am prins expedițiile astea. Am auzit prima dată de ele acum câteva săptămâni, la o seară de film acasă la o prietenă. Una dintre invitate era Diana Georgescu, care predă studii slave și est-europene la University College London. Diana și-a făcut doctoratul pe tema copilăriei în comunism, iar cea mai recentă cercetare a ei e despre Expedițiile Cutezătorii și va fi publicată în primăvara lui 2019 în The Slavic Review.
Nu îmi amintesc dacă am văzut filmul până la capăt, pentru că discuția cu Diana m-a prins mult mai tare. Acum câțiva ani, cercetătoarea a mers la Palatul Copiilor din București (fostul Palat al Pionierilor), unde a dat de jurnalele de bord ale echipajelor de copii care participau la expediții. A încercat apoi să îi găsească pe acești foști elevi și profesori.
Expedițiile Cutezătorii implicau o întreagă desfășurare de forță: câte 10-15 copii în fiecare echipă, plus un profesor care coordona totul, peste 900 de echipe la nivel național. Fiecare echipă își stabilea un scop științific. Excursia dura chiar și trei săptămâni, perioadă în care elevii dormeau în corturi și își găteau singuri de mâncare. Doar în caz de furtuni aveau voie să doarmă în cabane. Unul dintre elevi ținea jurnalul expediției, în care nota tot ce se întâmpla: „itinerar parcurs, domenii abordate, descoperiri făcute, starea vremii, modul cum a fost petrecut timpul liber, comportarea echipajului, cum a fost mâncarea, întâmplări hazlii”, conform regulamentului publicat în Cutezătorii. Cutezătorii era cea mai importantă revistă pentru copii și adolescenți înainte de ‘89, care combina propaganda cu benzi desenate, lecții de istorie sau articole amuzante pentru vârsta aia. La finalul expediției se acordau trofee pentru echipe, dar și diplome individuale: „cea mai curajoasă fată, cel mai curajos băiat, cea mai bună fotografie, cea mai spirituală șotie, „bucătarul” celui mai gustos meniu”.
După seara de film, am chemat-o pe Diana Georgescu la o cafea pentru a sta de vorbă despre Expedițiile Cutezătorii și despre cum recuperăm aceste amintiri la distanță de câteva zeci ce ani.
Cu ce documente ai lucrat? Cu ce ai început și la ce ai ajuns?
Vezi, asta e salvarea și limita istoricului. Vii, de exemplu, cu o anumită idee. Vrei să faci ceva, dar nu îți răspund sursele sau te duc în altă direcție. Și totul a pornit de la decizia de a merge la fostul Palat al Pionierilor, actualul Palat al Copiilor din Parcul Tineretului. Am constatat că o parte dintre oamenii care continuă să predea în cluburile respective fuseseră acolo și înainte de ‘89. Am putut să fac aproape o etnografie a Palatului Copiilor ca una dintre instituțiile de inspirație sovietică, care se concentra pe activitățile extrașcolare. Clubul respectiv mai păstra încă un set de albume, care se numeau Oglindă a Expediției sau Jurnal de Bord. Erau niște jurnale colective. Aici (la fostul Palat al Pionierilor) era punctul central. Aici se aduna juriul acestei competiții și aduna toate albumele expedițiilor. Uneori cred că se trimiteau și colecțiile de cercetare. Dacă era o expediție etnografică, adunau costume populare, oale și ulcele, inclusiv cântece și literatură folclorică.
Câte caiete ai găsit?
Eu am mai găsit vreo 15. Mi-am dat seama că jurnalele sunt un anume tip de sursă, adică nu le crezi pe cuvânt. Cuvintele alea aveau alt scop. Ele trebuiau să dovedească juriului că elevii erau patrioți, buni la ceea ce fac. Era o reprezentare a expediției pentru un juriu. Și am tratat-o ca pe o sursă care îmi spunea cum funcționa discursul ideologic. Și cum niște copii de 10, 12, 14 ani învățau să vorbească în limbaj ideologic, dar nu neapărat într-o modalitate care îi îndoctrina, care ducea la lipsă de orice fel de individualitate sau de agency. M-am gândit că astea trebuie completate. Aveam documente de arhivă care îmi spuneau, de exemplu, când și cum s-au dat decizii de democratizare a turismului sau ce fel de infrastructură exista ca să sprijine genul acesta de activități.
Și mi-am dat seama că deși era o activitate de formare ideologică, avea și un element mai nou, modernizator, de turism, de leisure, chiar de distracție. O popularizau folosind personajele din revistele Pif sau numind-o turism haiducesc, cu ideea de aventură, distracție, independență.
Când a început toată povestea cu turismul educațional la noi?
Ideea de turism educațional, faptul că orice activitate extrașcolară trebuie să aibă un element educațional, e de natură sovietică. Genul ăsta de activități au existat de prin ‘49, de la crearea organizației de pionieri, dar mai puțin pe scară națională, mai mult competiții regionale, pe județ. Și, la rândul lor, semănau foarte mult cu activități făcute înainte de cercetășie și străjerie în România. Din ‘69, e interesul în a prezenta regimul comunist nu numai ca un regim al muncii și al construcției, ci și ca un regim care se interesează de distracție, de leisure.
Și vezi, e un pic de tensiune. Pentru că pe de o parte voiau ca asta să fie o activitate distractivă, spontană, pe bază de aventură a copilului, pe de altă parte voiau să fie o chestie disciplinată, din care ei să învețe ceva, să îi formeze din toate punctele de vedere.
Apoi era ideea de autodepășire. Ești pus în situații nu neapărat de criză, dar în care trebuie să iei decizii. Nu puteai să stai în cabană decât dacă erau furtuni. Practic trebuia să fii permanent cu cortul, să îți faci tu de mâncare, să cari mâncarea. În plus, aveai un scop științific al expediției. Fiecare își propunea ceva. De exemplu, profesorul de sport și turism de la Palatul Copiilor mi-a zis că el a organizat o expediție istorică, care și-a propus să cerceteze undeva a fost adevăratul loc al bătăliei de la Posada. Era un fel de muncă de detectiv. Sau cei din Sălaj au mers pe urmele trupelor romane care au cucerit Dacia. Deci asta e diferența, că în 1969 devine totul la scară națională.
Și de ce exact în 1969?
Ceaușescu vine la putere în 1965, iar în ‘66 se face o restructurare a organizației pionierilor. Ce se întâmplă e că rămâne legată de UTC, dar are structură organizatorică proprie. (...) Ca dovadă, are și o arhivă separată, pe care eu nu am găsit-o la arhivele naționale. Este dintr-o dată un comunism care e mai asemănător cu capitalismul din perspectiva asta că îți oferă bunuri de consum, de la mașini de spălat, la vacanțe. Consumul devine și el o categorie acceptabilă. Există un consum responsabil, socialist, care arată că regimul socialist are succes, a progresat, s-a modernizat.
Care erau condițiile ca să participi la Expedițiile Cutezătorii?
Ei încercau să mobilizeze, să atragă cât mai multe persoane. Nu este o activitate pionierească obligatorie, dar nu este nici chiar electivă. Tu, ca profesor în școală, trebuia să organizezi niște activități pionierești, dar nu neapărat expediții. Expedițiile Cutezătorii erau costisitoare și ca timp, și ca efort. Copiii participau și ei cu o parte de bani, și din ce în ce mai mult. La sfârșitul anilor ‘70, în special în anii ‘80, e numai din contribuția părinților și a copiilor. Deci trebuie să fie un pic de motivație personală, trebuie să vrei să le faci.
Practic participarea la acest expediții depindea de capitalul social al profesorului respectiv. Expediția ca proiect ideologic era acolo sus, la nivelul organizației, al revistei Cutezătorii. Dar profesorii, pe plan local, traduceau obiectele alea abstracte și ziceau, mergem să învățăm despre Ștefan cel Mare.
Cât de puternică era partea ideologică în expediții și în reprezentarea lor?
În reprezentare era destul de puternică. Prin reprezentări mă refer la cum erau prezentate echipele câștigătoare sau chiar competiția, când dădeau un soi de live-uri de pe parcurs. Dacă răsfoiești revista Cutezătorii, găsești o grămadă de updates de genul, regulamentele ale expediției, interviuri cu câștigătorii și extrase din jurnalele lor.
Și jurnalele ce structură au? Ce se consemna în ele?
În jurnal erau consemnări zilnice. Toate sunt structurate pe zile. De multe ori la începutul jurnalului au o foaie cu toți membrii echipajului, cu fotografiile lor, cu rolul lor: căpitan, folclorist, etnograf, bucătar, sanitar, geolog, cronicar. Jurnalele diferă foarte multe. Dar există întotdeauna o parte narativă. Ne-am trezit la ora cutare, am mâncat pâine cu unt și ne-am băut ceaiul, se descrie ce mâncare au gătit, cum au gătit, că au ars mâncarea, cum au rămas nemâncați. Ai și episoade ușor umoristice, care erau asemănătoare cu proza pentru pionieri din vremea respectivă, gen Mircea Sântimbreanu. Sau povestioare de genul morality tales. Trebuia să tragi o lecție morală. De exemplu, copiii care pleacă în expediție și sunt mai mămoși și le e dor de casă și pe parcursul expediției se mai transformă în copii mai independenți, cu atașament față de colectiv. Ceea ce e foarte posibil să se fi și întâmplat. De aia spun, relația dintre ce spune jurnalul și ce s-a întâmplat e mai greu de recuperat acum, poate prin interviuri. Uneori ai juxtapunere între elementele astea narative și dintr-o dată elemente super poetice, gen Vlahuță, care sunt fie copiate ca stil, fie ca citate. Integratul literaturii naționale, cu accent pe descrierea de natură, dar o natură care îți întărește sentimentul național. Fie că e natura unui loc unde a fost o bătălie istorică, fie că e o cetate pe care o vizitezi, un monument istoric. (...) Unele sunt descrise într-un limbaj ușor ideologic, care ți-amintește de posibilitatea că a intervenit un profesor și care cred că era destul de mare.
Și cine consemna în ele?
Din interviuri reiese cam cum se produceau aceste jurnale. Era într-adevăr un efort colectiv. Erau mai multe practici. Erau echipe în care, într-adevăr, o persoană ținea jurnal zilnic. De multe ori, ăsta era un draft. Nu trimiteau exact ce au scris pe parcurs. Îl transcriau, îl mai înfloreau, mai intervenea profesorul, mai corecta de la gramatică, până la ideologie, până la a mai băga un pasaj poetic. Erau alți profesori care pentru că nu aveau un elev foarte bun la scris sau nu se așteptau să facă asta în fiecare zi, cereau fiecărui membru al echipajului să-și aducă contribuția cu ce a făcut el. Erau mai multe voci pe care cineva le integra. Este un rezultat polifonic. Pe de altă parte, foarte multe echipe cu care am vorbit își aminteau de o personalitate destul de puternică a cronicarului. Că în rolul cronicarului era niște copii extrem de talentați la scris, cărora le plăcea să scrie. Asta am și zis că era o chestie de gender division of labor (diviziunea muncii pe genuri). De cele mai multe ori se alegeau fete. Și fete mai mari, de vreo 12, 13 ori, care se dovediseră bune la scris compuneri, poezii. Și sunt și jurnale de prin anii ‘80 care sunt complet bătute la mașină. E senzația foarte clară, din limbajul extrem de științific, de pompos, de obiectiv, că nu e un copil în spatele acestui jurnal. Nici în anii ‘70 nu este creația unui copil, e o creație colectivă, dar se văd vocile copiilor. E o chestie pe care o determin mai mult prin interviuri și prin natura jurnalului.
Ideologia de sus, că ai întrebat cât de puternică era ideologia, era de fapt foarte ambivalentă. Îți dădea mesaje foarte contradictorii. Pe de o parte, expedițiile trebuia să arate efectul modernizator al regimului. Copiii jucau rolul de mici oameni de știință în formare, arheologici, etnografi. Pe de o altă parte, era o întoarcere în trecut, pe care mulți activiști ai organizațiilor o condamnau ca fiind paseism, obsesia cu trecutul. De exemplu când compari un pasaj din jurnalul original și cum a fost el transcris în revista Cutezătorii, vezi că e editat.
Ai căutat cum au apărut fragmentele de jurnale în revistă?
Da. Nu se poate în fiecare caz. Dar, uite, cei cu expediția etnografică. Ei spun am vrut să scăpăm de zgomotul orașului, de fumul și poluarea uzinelor și să ne ducem într-un spațiu neatins de schimbările care au cuprins țara. Deci era clar că era un spațiu neschimbat de regimul comunist. Sau erau pasaje în care ei descriau țăranii, inclusiv prin relația cu pământul, că umblau desculți. Și bineînțeles că astea sunt corectate. Că nu era bine ca într-un regim care a modernizat satul românesc să se mai umble în picioarele goale, să arătăm ca niște primitivi. Sunt niște detalii mici, dar ele decurgeau până la urmă din ambivalența mesajului original. Să faceți expediții istorice în care să descoperiți trecutul milenar. Era clash-ul între orientarea către viitor, modernizare și tradiționalism.
Exista și la nivelul conducerii un clash de viziune?
Cred că era realmente de sus. (...) Ai tot soiul de tensiuni acolo. În urma interviurilor, am senzația că, pur și simplu, existau mai multe posibilități să te identifici cu proiectul ăsta. Puteai să optezi să faci expediții pentru că aveai un hobby pe istorie sau voiai să mergi pe munte. Dacă erai copil, voiai să experimentezi puțină independență. Am auzit de la mulți, că aveau 12-13 ani și voiau să nu mai fie sub grija părinților, să aibă un soi de independență și autonomie, care era, de fapt, și ideologia proiectului. (...) Și îmi place cuvântul pe care îl folosește unul dintre persoanele pe care le-am intervievat. Eram o gașcă. Gașca asta nu e chiar un colectiv socialist. Nu era nici familia nucleară, patriarhală pe care voiau să o distrugă.
Ce se întâmplă prin motivațiile diferite (de participare la expediții). În istoria scrisă a comunismului românesc sunt două opțiuni: fie ești cu regimul, fie ești disident împotriva lui. Mai e chestia asta, ne descurcăm, îți vezi de viața ta, un soi de complicitate. Ori ce se întâmplă dacă te uiți la Expedițiile Cutezătorii este că foarte mulți dintre actorii aceștia istorici, de la profesori, la copiii și chiar și părinții, până la urmă răspund unei chemări care vine de la o organizație socialistă, care e articulată în termeni de ideologie socialistă și naționalistă, ideea colectivului, a pionierului, și ceva din valorile astea le pun în practică și le aduc împlinire. Nu sunt nici complet cu regimul, nici împotriva lui. Eu nu văd asta ca un caz de complicitate. Cred că sunt valori. De exemplu, valoarea educației. Profesorii insistă că astea erau niște activități prin care făceau educație. Unii spun educație patriotică, pe alții îi interesa mai mult educație științifică. Multe din astea sunt recuperate acum în ideea că învățământul românesc de după ‘89 a fost distrus sau că nu s-a făcut nimic constructiv.
Deci tu încerci să aduci o privire mai nuanțată față de dihotomia comunism/ anti-comunism.
(Când am început studiul expedițiilor) am crezut că e o chestie mai impusă, în care lumea s-a angajat mai cu rezerve și a făcut-o mai de nevoie. Dar răspunsul de la cei pe care i-am intervievat, profesori, copii a fost aproape în unanimitate pozitiv. Sigur că eu am vorbit cu un grup destul de mic, dar ce am dedus este că expedițiile creau un soi de oportunități, de realizări.
Realitatea de pe teren ți-a contrazis premisa inițială.
Mulți insistă că nu era o activitate politică, ideologică. Cineva chiar mi-a zis: Era o fâșie de viață. Îți făceai de mâncare, erai pe munte, erai cu prietenii. O contrastează cu genul de activități politice. Dar eu cred că, într-un fel, nu au dreptate. Clar avea un scop ideologic și politic. Interesant de întrebat e de ce experiența lor nu este una de constrângere, de manipulare. Este pentru că, la un anumit nivel, ei converg cu valorile regimului, care sunt, de fapt, niște valori destul de largi: despre educație, despre spiritualitate și identitatea națională. Este un proiect - ăsta cu Expedițiile Cutezătorii și cu democratizarea turismului - care este destul de larg și cu obiective ambivalente, încât să alegi ce ți se potrivește ție.
Povestește-mi un pic cum ai dat de cei care au participat la expediții.
Totul a început din centrul de sport și turism de la Palatul Copiilor. Întâi am citit jurnalele. (...) Copiii sunt mai greu de identificat, dar profesorii care, în general, erau cam legați de o școală și nu prea și-au schimbat profesiunea au fost mai ușor de găsit. Prin profesori am plecat, fiecare jurnal de expediție avea lista cu cine a participat, numele profesorului, școala, comuna, localitatea, județul. Acum se găsește foarte ușor pe internet toată rețeaua de școli din țară. Și chiar dacă sunt ieșiți la pensie, și ca dovadă că genul de colectiv format de expediție era destul de puternic, sunt în continuare în relație cu foștii elevi și au reușit să îi aducă la interviuri. Unul vreo 3-4, alții mai mulți. Am făcut cu profesorii și interviuri individuale, și am făcut și interviuri colective. Și astea au dinamici diferite.
(...) Dar și interviurile, chiar dacă vorbim într-o deplină libertare a cuvântului, sunt și ele niște reconstrucții ale trecutului. Toată lucrarea mea se leagă de modul în care ne amintim comunismul, reprezentarea de după ‘89. Nu cred că, dacă făceam interviurile în anii ‘90, aveam genul ăsta de nostalgie sau dorință de a recupera pozitiv experiența comunistă. Însă după 20 de ani lucrurile stăteau complet diferit.
Care era reprezentarea lor asupra expedițiilor? Cum și le aminteau?
În primul rând, își aminteau modul în care au fost luați în serios. Li s-au dat rolurile astea care i-au maturizat. Chiar și când intrau în joc într-un mod ludic. Unora chiar le plăcea istoria și erau buni la istorie, și atunci erau istoricul sau etnologul. Dar unii au intrat pe niște roluri despre care habar nu aveau.
O altă experiență de care vorbeau era experiența de colectiv. Cât de mult i-a întărit, cât de mult i-a hrănit ca grup. Sentimentul de aventură, tot soiul de încercări. Unul dintre ei folosește termenul ne-am autodepășit, care e un termen de ideologie socialistă. Și un alt termen pe care ei l-au menționat e că ei le văd ca apolitice. Și asta e pentru că, în general, tindem să vedem copilăria ca pe o chestie care transcende constrângerile politice, sociale, economice, de genul copiii sunt copii. Sau cred că tind să le descrie ca apolitice și pentru că perspectiva publică este una negativă. Trebuie să te justifici dacă recuperezi cumva pozitiv perioada comunistă. Ori aveai ceva de câștigat, ori nu aveai destulă fervoare morală. Îți lipsea ceva, ceva era în neregulă. Probabil că apoliticul e și un fel de a spune de fapt nu făceam voința regimului, nu eram complici, dar e și un mod de a spune domnule, a fost o experiență pe care am trăit-o total, deci nu putea fi comunistă. Nu putea fi facilitată de regimul comunist. Iar profesorii au chestia asta de legacy. O doamnă mi-a zis, domnule, și pe vremea aia făcea lumea treabă bună. Ca un disclamer. De justificare. Mi-amintesc de taică-meu, care era inginer și era foarte mândru și foarte investit în profesia lui. Sentimentul de profesionalism. Ei erau profesori și era de datoria lor să îi formeze pe copii științific. Practic asta e un soi de mândrie și moștenire.
De unde venea apetența pentru aventură? Mă gândesc și la aventurile din Cireșarii.
Există o întreagă literatură sovietică care cred că a inspirat literatura pentru copii și tineret de după ‘49. Chiriță a fost unul dintre autorii de bestelleruri, dar erau nenumărate povestiri cu colective de copii. Nu numai că era un colectiv, că erau mai mulți copii, dar aventura era întotdeauna una cu miză națională și patriotică. În Racheta Albă, împiedică niște spioni să fure tezaurul de aur. Miza finală e că își apără națiunea, poporul sau descoperă un monument istoric, o piesă arheologică. Și un alt element al colectivului și care se reflectă în expediții este că fiecare membru este distinctiv. Noi creăm un colectiv care are un scop și are o miză, dar fiecare își aduce contribuția proprie. În Cireșarii sunt și fete și băieți, unul e mai morocănos, dar e foarte puternic fizic, altul știe chestii de știință, altul de istorie, și se completează.
Te-ai gândit că articolul tău o să fie citit într-o notă nostalgică, pro-comunistă?
M-am gândit, da. Ce mi s-a părut interesant e că genul acesta de reacție era interiorizată și de persoanele cu care am vorbit. Două interviuri m-au făcut să mă gândesc foarte serios la asta. Unul a fost cu o persoană care nu a participat la expediții, dar a fost la clubul de știință din palat. I-am zis că (materialul) e despre copilărie în perioada comunistă, și m-a întrebat când am început interviul, cum vrei să iasă, bine sau rău? Era ideea că practic pornim cu o agendă și încercăm să ne dovedim premisa. Că nu e o cercetare care e ideology-free.
Ce i-ai răspuns?
Depinde de ce îmi ziceți. Iar celălalt răspuns foarte interesant e că foarte multe persoane pe care le-am contactat să vorbim despre copilăria în comunism au spus că experiența mea nu e reprezentativă pentru că eu am avut o copilărie normală sau char o copilărie în care am avut acces la profesori extrem de buni. (...) Sigur că regimul și-a dorit să formeze într-un mod extrem de dur ideologic. Întrebarea este cum s-au tradus lucrurile astea în practică. Că de la intenție la practică e o distanță destul de mare. Și distanța aia, încerc eu să zic, nu se explică numai prin rezistență sau complicitate. E un spectru mult mai larg de atitudini. Dacă pornești de la încercarea de a face o istorie a vieții de zi cu zi, mai degrabă, decât de la istorie politică, ai mai multe șanse să ajungi la modul în care lucrurile astea s-au tradus în practică. Și rezultatul e mult mai complex.
***
Diana Georgescu lucrează acum la o carte despre practicile scrisului și cititului în comunism. Cei care au crescut în anii 1965-1989 și au păstrat materiale scrise la vârsta pionieriei (7-14 ani), fie compuneri de școală, poezii, povestiri, sau au participat în tabere de creație și în cenacluri/cercuri literare în școli sau la Palatele pionierilor sunt invitați să îi scrie la adresa 30diana@gmail.com.
