Teatru / Documentar

Povestea celei mai mari fabrici din Zalău. „Mă, ăștia suntem noi?”

de Diana Meseșan

Publicat pe 18 octombrie 2019

La final de septembrie am dat o fugă la Zalău, orașul în care am crescut, să văd spectacolul de teatru „Fabrici și Uzine”, regizat de Adina Lazăr, produs de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și co-finanțat de către Administratia Fondului Cultural Național. Momentul a marcat mai multe premiere. Pentru Zalău, a fost primul spectacol de teatru documentar realizat în oraș. Pentru mine, prima dată când am mers la teatru cu părinții mei. 

Fabrici și Uzine s-a jucat pe 22 septembrie la Sala Transilvania, un spațiu de secol 19 din centrul orașului, recent renovat, unde în perioada comunistă și în primii ani de după revoluție a funcționat cinema Libertatea, înlocuit apoi de un Bingo și ulterior de discoteca Millenium. Au fost în jur de vreo 300 de spectatori, mulți dintre ei de vârsta părinților mei. La final, mai mult de jumătate erau cu ochii în lacrimi. De ce? Spectacolul a reconstituit povestea oamenilor care au muncit la Întreprinderea de armături industriale din fontă si oțel, pe scurt Armătura, cea mai mare fabrică din oraș înainte de ‘89. Anul acesta, mai multe hale din fosta uzină au fost demolate pentru ca acolo să se construiască primul mall adevărat din Zalău. (Mai există un spațiu comercial care își zice mall, dar nu prea e.)

„Vironică, aicea-i clădirea”, zice o doamnă pe la 60 de ani, care ajunge la braț cu prietena ei, cu o oră înainte să înceapă spectacolul. Una dintre ele a lucrat la Armătura. „572 am numărul pe legitimație. Îți dai seama a câta angajată am fost”. În 1989, erau în jur de 7.000 de angajați, mai mult de 10% din populația orașului. 

„Dacă nu învățați de mici, nu învățați niciodată”, își ceartă o mamă copiii că nu stau cuminți la coadă. Pentru că se intră pe bază de rezervare, și mulți dintre cei mai în vârstă nu au știut cum să-și facă una, se creează buluc la intrare. Unii au aflat de eveniment din ziar, alții de la radio, cei mai mulți de la cunoștințe. E un oraș mic, se duce vestea repede, chiar și când vine vorba de evenimente culturale. 

Eu am aflat de la regizoarea spectacolului, Adina Lazăr, o prietenă pe care o știu din clasa întâi. Tatăl ei lucra la Armătura pe atunci, iar al meu, peste drum, la Elcond, unde se produceau conductori de cupru. Între timp, ambele fabrici au trecut prin disponibilizări masive, privatizări eșuate și devalizări. 

„Ce m-a motivat a fost faptul ca taică-meu era foarte supărat că se dărâmă fabrica”, mi-a povestit Adina. Împreună cu dramaturga Alexandra Felseghi și cu jurnalista Bianca Felseghi, a încercat să reconstituie povestea fabricii, prin interviuri cu oameni care au muncit acolo și din documente. Unul dintre cei intervievați e chiar tatăl regizoarei, care devine personaj în spectacol. Dar săpând în povești despre Armătura, documentezi inevitabil întreaga istorie a orașului. Procesul de industrializare a început odată cu construcția fabricii în 1969. Până atunci, Zalăul era un fel de comună. 

„Deci aicea nu era nimic-nimicuță: era restaurantu’ ăsta din centru, Transilvania, nu erau nici blocuri, nici Porolissum, nimic nu era, nici Zahana - acolo era numa’ papură și stufăriș”, spune unul dintre personaje în deschiderea spectacolului. 

În primul rând al Sălii Transilvania stau câțiva dintre foștii angajați de la Armătura, cu care echipa spectacolului a făcut interviuri. O parte dintre ei au venit cu soții și soțiile, iar acum își văd poveștile interpretate de actori. Soția unuia dintre muncitorii intervievați se recunoaște într-o scenă despre doi tineri armăturiști care se îndrăgostesc. Femeia nu știe exact ce a povestit soțul ei în interviu, așa că îl întreabă, „Mă, ăstia suntem noi?”. 

Cele mai multe mărturii reconstituie nostalgic perioada dinainte de ‘89. Oamenii povestesc despre primele salarii, de cum făceau la Armătura mici figurine din aramă sau din bronz în formă de cerb, pentru că era la modă Cerbul de Aur, despre ce mobilă și-au cumpărat atunci și cum încă strălucește. Îl aud pe taică-meu râzând în hohote. Bine, nu râde doar el, râd toți din sală. 

Ioana Chițu, Lucian Rus, Emanuel Chifor și Simina Seliștean interpretează poveștile unor muncitori de la fabrica Armătura din Zalău

Despre lipsa de alimente, cozile infinite sau frigul din locuințe în anii ‘80 nu auzi nimic. Singura mărturie dură e a uneia dintre fostele muncitoare. „Mie nu mi-o fost niciodată dragă Armătura, da’ o trebuit să-mi țin pruncii. Demnitatea muncii exista, dar demnitatea umană era... multe femei din turnătorie or cedat. (...) Ferească Dumnezo să fi fost gravidă în Armătura, că trebuia să te rogi de portar să te lase să sari gardu’, să-ți alăptezi pruncii. Am avut o colegă care 10 ani o făcut numa’ schimbu trei ca să-și poată griji copchiii, vreo șapte-nouă, habar n-am, și muncea toată noaptea.”

Tonul spectacolului se schimbă complet în partea a doua, când se vorbește despre perioada de după revoluție. Taică-meu se întoarce din când în când spre mine și îmi zice, Așa o fost. El lucra la altă fabrică din Zalău, dar poveștile au fost asemănătoare. Epoca disponibilizărilor masive a lovit în tot orașul. 

Armătura a trecut prin câteva încercări eșuate de privatizare și a fost la un pas să fie vândută pe bucăți, la fier vechi. Dar în 2004, fostul mamut industrial a fost achiziționat de către grupul Rompetrol al lui Dinu Patriciu, cu 4.2 milioane de euro. Cei 1.260 de angajați care mai erau în fabrică au fost trimiși în șomaj. Fabrica s-a redeschis după o lună de zile, însă doar cu o parte dintre muncitori. De la peste 7.000 de angajați în 1990, s-a ajuns la nici 500 în noiembrie 2004. 

„Prima mișcare postrevoluționară: o picat salariile”, spune unul dintre personaje. „Banu’ s-o devalorizat. Da’ și pe salariul ăla, de frică să nu rămânem fără pită la prunci, am mărs la lucru. (...) La un moment dat, mi-o picat talpa de la păpuci. N-am avut ce să-mi trag în picioare, să mă duc la schimbu’ doi. Și mi-am așteptat pruncu’ mai mare de la școală, că-mi erau buni adidașii lui. Și mă-ncălțam cu adidașii lui, și el nu putea să iasă afară din casă, că și el avea numa părechea ceea. Până la următoru’ salar, dimineața umblau adidașii la școală și după-masa la schimbu doi.”

Una dintre femeile a cărei poveste a fost interpretată în Fabrici și Uzine: „Eu îs aia cu panseluțele”. În anii ‘90, i s-a desfăcut contractul de muncă pentru că luase două panseluțe din curtea fabricii pentru ierbarul fiului ei.

După spectacol, urmează o dezbatere la care mai rămân 20-30 de oameni. Ia mai întâi cuvântul directoarea Muzeului Județean de Istorie și Artă din Zalău, instituție parteneră în proiect, care spune că spectacolul e o recuperare nostalgică a perioadei comuniste. Asta se leagă probabil de faptul că mulți dintre muncitorii intervievați erau tineri înainte de ‘89, explică ea, iar acum suprapun nostalgia tinereții cu nostalgia perioadei respective. Și mama ei a lucrat la Armătura, dar nu a fost un timp de care să-și amintească cu drag. Îi spunea mereu, Învață bine să nu ajungi la Armătura

O doamnă cu părul scurt, pe la 60 de ani, ridică mâna. Se prezintă. E una dintre femeile a cărei poveste a fost jucată în seara asta, cea care a fost nevoită să împrumute adidașii fiului ei ca să aibă cu ce să se încalce la muncă. 

„Toți ăștia de la 50 plus au fost cu ochii în lacrimi [după spectacol]”, spune femeia cu hotărâre în glas. „Și nu-s nostalgică după tinerețe, că sunt încă tânără.” 

Fabrici și Uzine s-a jucat la Zalău, Jibou, Cluj-Napoca, Piatra Neamț, Târgu Mureș, Alba Iulia și Sibiu. Duminica asta, pe 20 octombrie, se joacă la Centrul de Teatru Educațional Replika din București. Aici vă puteți face rezervare. 

Fotografii: Bogdan Botaș

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK