Pe brazda din care pale de vânt ridică pe alocuri solul nisipos, zeci de mâini scot la suprafață niște corpuri neregulate, rozalii, cu mici gropițe din care le ies rădăcinile. Rămân înșirate pe terenul uscat și deschis la culoare, în bătaia soarelui. De parcă o mare de cartofi dulci a ieșit la plajă.
„Asta este principala noastră misiune, să facem ca aceste nisipuri să rodească”, spune Aurelia Diaconu, cercetătoare și directoare a Stațiunii de cercetare dezvoltare pentru cultura plantelor pe nisipuri din Dăbuleni, județul Dolj. Proiectul a fost inițiat în 1959, pornind cu Centrul experimental Bechet, iar Diaconu îl conduce din 2006.
„Nisipul aici a fost dintotdeauna, aici a rămas. El nu se deplasează”, spune directoarea, făcând referire la întrebări pe care le-a primit de-a lungul timpului despre „extinderea deșertificării”. „Numai că noi trebuie să contracarăm efectul factorilor limitativi.”
La factorii limitativi din zonă, Diaconu enumeră temperaturile ridicate din timpul verii – arșița –, lipsa apei și umiditatea scăzută – pentru că apa din precipitații nu asigură optimul pentru niciuna dintre speciile care se cultivă aici –, și deflația eoliană, cu vânturi care bat mai mult de jumătate din zilele anului și antrenează solurile nisipoase, slab structurate. „Dar nu înseamnă că se duc spre București”, adaugă ea zâmbind.
„Ce fac cercetătorii?”, continuă Diaconu. „Au demonstrat că dacă combatem seceta prin apă, aducând apa, dacă combatem efectul vântului prin perdele de protecție, dacă alegem speciile potrivite care să reziste la temperaturile ridicate, atunci e totul ok.”
Pe cele 3.000 de hectare ale stațiunii, s-au testat tot felul de specii noi pentru zonă, unele și pentru România: curmal chinezesc – jujuba –, kaki, măslin, kiwi, banana nordului, goji, aronia. Dintre acestea, se detașează clar curmalul și kaki. Măslinul a supraviețuit, dar a rodit puțin, pentru că are nevoie de o perioadă mai lungă de adaptare. „Și dacă ai o specie care se comportă bine, tot e un câștig”, spune Diaconu.
Pentru cercetători, provocarea a fost analiza particularităților biologice ale fiecărei specii, la ce temperaturi minime și maxime rezistă, care dintre ele rezistă și accidentelor climatice, cum ar fi brumele târzii la început de aprilie sau temperaturile ridicate toamna și iarna, care întrerup călirea pomilor. Nu le-au ales fără o documentare riguroasă înainte.
Dulcele cartof
Lădițe peste lădițe pline cu cartofi dulci stau înșirate la adăpostul unei sere din fața clădirii principale a stațiunii. Sunt de tot felul de culori, unii mov închis, alții mai rozalii, unii albicioși, alții mai galbeni. În anumite lădițe, etichete marchează soiul plantat, solul folosit și alte informații codificate prin litere și cifre.
„La legumicultură am introdus o specie nouă, cartoful dulce sau batatul, care se comportă foarte bine în această zonă”, spune Diaconu. „Obținem producții de peste 20 de tone pe hectar, ceea ce este un real câștig pentru zonă. La grâu nu poți să obții mai mult de o tonă jumătate, două tone, cu eforturi”, adaugă ea.
Își aduce aminte de prima dată când a prezentat cartoful dulce la o expoziție. Mulți oameni întrebau: „ce e asta, o sfeclă?”. Le explica ce și cum. La următoarea expoziție, a copt cartofi dulci și i-a tăiat rondele. Impactul a fost altul: „Uau, aveți un șervețel? Să iau și pentru soție. N-am mai mâncat așa ceva”. După aceea, s-a dus cu caserole cu cartofi de diferite culori. Între timp, stațiunea mărise colecția de soiuri. A dus și mov, și galben, și alb, și le dădea oamenilor caserole pentru acasă. Iar oamenii au venit apoi să ia câteva fire de cartof să îi planteze acasă, unii în grădină, alții chiar în ghiveci pe balcon.
„Așa pătrund rezultatele, ușor, ușor”, spune directoarea stațiunii de cercetare. „Treptat, convingând cultivatorul prin puterea exemplului, prin demonstrații. Rezultatele în agricultură nu se văd de la un an la altul, acum am testat și gata, le găsesc în cultură. Trebuie să treacă niște ani.”
„Noi nu ne-am gândit când am plantat să fie ceva de profit, ca și o afacere. Noi am luat să fie pentru casă, să avem pentru consumul nostru propriu”, spune Iuliana Popescu. Mamă a două fete, Iuliana s-a născut în Dăbuleni acum 50 de ani. Familia ei s-a ocupat cu agricultura, cultivând cel mai mult pepeni. Pe sola (n.a. suprafața de teren cultivată cu aceeași specie de plante agricole) nisipoasă din câmp au plantat și ceva legume, pentru consumul casei: ardei, roșii. De anul trecut și cartof dulce. „Cel mai bine a mers cu cartoful dulce, cu arahidele, pe când la ardei, la roșii, nu m-a ajutat atât de bine pământul de acolo. La dezvoltarea cartofului a mers mult mai bine pământul acela mai slăbuț, mai nisipos”, spune ea.
Povestește că cercetătorii de la stațiune au făcut anunț pentru cei interesați, să vină să cumpere cartof dulce, să planteze și pe suprafețe mai mari, să-și facă o mică afacere. „Așa, a fost toată lumea, poate era curioasă, interesată ca să încerce, dar s-a limitat fiecare la cât și-a permis să investească. Și chiar duc bine, problema e că nu e lumea obișnuită cu consumul prea mult și, la fel, nu prea au unde să vândă”, spune Iuliana.
De când s-au îmbolnăvit părinții Iulianei și necesită îngrijire, familia s-a lăsat de agricultură. Nu mai puteau să plece la piață să își vândă marfa, așa că au renunțat. Soțul ei lucrează acum la magazinul de utilaje agricole din localitate. Cultivă în grădină doar ce au nevoie în casă. Restul terenului l-au dat în arendă. „Nu ne-a mai convenit, nu mai aveam din ce ne ține cu agricultura, că era investiția mare și noi nu scoteam nimic, nimic”, spune ea. Adaugă că cei care le lucrează pământul nu prea reușesc să acopere ce au investit și nu scot destul cât să le mai dea și lor.
„De când cu seceta, au văzut că nu prea le mai merge cu bostanele și au început să renunțe”, spune Iuliana despre oamenii din Dăbuleni. „Înainte, orice familie punea bostan. Era lege. Toată lumea avea bostan și solare cu roșii. De când cu seceta, au renunțat, că se uitau că era investiția mare, câștigul mic.” Cei cu solariile, adaugă ea, mai rezistă doar datorită subvențiilor de la stat.
„Cu încălzirea asta, schimbarea anotimpurilor, nu prea ne favorizează”, continuă Iuliana. „Ne-a dat pe cei cu agricultura peste cap cu totul.” Explică cum fermierii nu mai știu cum să se folosească de perioada calendaristică, pentru că nu mai știu ce și când să planteze. Că nu pot pregăti terenurile din cauza secetei și speră doar să plouă, să mai înmoaie pământul. Că majoritatea au renunțat la arături, fiindcă plugul nu mai intră în pământ și recurg la două discuieli ca să intre cuțitele. Iar producția scade, solul nefiind pregătit cum trebuie.
„La noi, care trăiam mai mult din agricultură, s-a simțit asta”, spune ea. „La fel cu animalele. La început aveam vaci, era iarbă pe câmp, aveau ce mânca. Acum, de la secetă, bietele animale nu mai au ce mânca. Încet, încet, toți am renunțat la ele, pe la noi pe aici nu mai e o vacă. Pe când înainte era un om care le lua, mergea cu ele, le păștea și le luam seara acasă. Acum, n-au unde să ducă să le mai pască. E uscătură de la secetă, nu mai este verde nimic.”
Să nu mai vorbim senzaționalist despre deșertificare
„Sunt valuri de căldură din ce în ce mai frecvente, mai intense, cu durata mai mare”, spune Roxana Bojariu, climatolog și coordonator al Secției de climatologie la Administrația Națională de Meteorologie. „Și avem zone predispuse. Există zone natural mai vulnerabile la secetă în România, datorită caracteristicilor locale, tipului de sol, climei locale, numai că schimbarea climei vine și accentuează această vulnerabilitate deja existentă.”
Printre aceste zone se numără și sudul Olteniei. Cu mai mult de 150.000 de hectare de terenuri nisipoase, uscate, a ajuns să fie denumit în presă „Sahara României”. La degradarea solurilor din zonă, specialiștii spun că au contribuit și defrișările masive. Conform datelor oficiale, Doljul este unul dintre județele cu cele mai mici suprafețe de pădure, sub 12%.
Și totuși, Bojariu spune că „se exagerează foarte mult cu deșertificarea”. „E o problemă, dar deșertificarea nu este un fenomen care să țină strict de factorul climatic.” Ne explică ce este de fapt deșertificarea: degradarea ireversibilă a solului, ce nu mai poate susține vegetația. Iar la asta contribuie mulți factori: dacă se cultivă plante cu cerință mare de apă în zonă, dacă nu se rotesc culturile, dacă nu mai există perdelele de arbori care asigurau ciclul local al apei, dacă se folosesc chimicale. Toate acestea reduc fertilitatea solului, și el un ecosistem cu conexiuni și echilibre complexe, iar în cele din urmă acesta nu mai poate susține viața.
„Mult depinde și de noi cum gestionăm resursele locale”, continuă Bojariu. Ar trebui să o facem cu înțelepciune. „Impacturile schimbării climei depind foarte mult și de acțiunea locală, care poate să vină să limiteze sau din contră, să amplifice efectul. Și aici e nevoie de adaptare foarte mare.”
La stațiunea de cercetare, Aurelia Diaconu nici nu vrea să audă cuvintele „deșertificare” sau „Sahara României”. „Zona nu e una săracă, e una extraordinară dacă este exploatată cum trebuie”, spune ea, frustrată de abordarea senzaționalistă a unei situații cu care directoarea se confruntă în fiecare zi. „Deci nu trebuie să ne plângem aici e deșertul, a venit deșertul, ne punem mâinile în cap, începem să jelim și să ne mutăm în altă parte. Nu știu unde să ne ducem.”
Kiwi de Oltenia
Într-o curte din Rusănești, sub o boltă din fața casei, sute de fructe maronii se înghesuie pe niște vițe lungi, lemnoase, asemănătoare lianelor. De dimensiunea unui pumn de copil mic, sunt prea mari pentru a fi struguri. Mai de aproape, recunoști fructul pe care l-ai văzut mereu doar în supermarket sau la piață, niciodată în arbust. Kiwi. Kiwi în Oltenia.
„Am văzut culturile respective în Italia și ne-am dorit și noi”, spune Adrian Mulțescu. „A fost și o provocare, pentru că ne-am dorit să vedem dacă se aclimatizează pe teritoriul României. Le avem în cultură de vreo șapte ani, cu producție de vreo patru ani”, spune el despre plantele de kiwi ce i-au acaparat curtea.
Mulțescu are 58 de ani și este de profesie inginer horticol. A crescut de mic în sistemul legumicol, părinții lui au cultivat legume de când se știe. „Am crescut, am trăit printre ele, am muncit în sistemul ăsta de cultură, pentru că în vacanțe ne foloseau la muncile astea de legumicultură. Din inerție, am învățat sistemul legumicol al culturilor. M-am îndrăgostit”, își amintește el.
După revoluție a avut oportunitatea de a-și deschide propria afacere. Era cumva de la sine înțeles că va fi în cultura legumelor. Azi, afacerea de familie constă în două hectare de sere și solarii, cultură protejată, și mai lucrează între 10 și 20 de hectare de legume în câmp, în funcție de an. Are doi băieți mari care îl ajută pe partea de comerț, și doi nepoți, câte unul de la fiecare fiu.
Mulțescu a fost tot timpul interesat de plantele mediteraneene. A încercat de-a lungul timpului cu măslini, portocali, mandarini, plante la ghiveci. A adus din Turcia un smochin de cultură, altoit, pe care l-a plantat în câmp. A ținut doi ani. În al treilea, când a venit o iarnă cu temperaturi de minus 28, arbustul a înghețat. Și-a dat seama atunci că încă nu erau condiții propice culturii acestor plante. Verile au fost mereu extrem de călduroase în zonă, dar iernile cu geruri nu lăsau loc de diversificare. În prezent, lucrurile s-au schimbat însă.
„În ultimii ani există o tendință de creștere a temperaturilor, se vede și pe plan global, nu numai în România. În sudul județului Olt în special, în Oltenia, în ultimii 7-8 ani, temperaturile de pe timpul iernii n-au scăzut mai mult de minus 10 grade”, spune inginerul. „Temperaturile de minus 10 grade sunt propice și plantelor pe care le-ați văzut. Kiwi, de exemplu, iubește temperatura asta. Deci, nu mai există risc ca ea să se deterioreze pe timp de iarnă.”
Adaugă că datorită acestor schimbări au început să apară și din ce în ce mai mulți smochini în curțile oamenilor. Aproape fiecare gospodărie are câte un arbust care face fructe frumoase. Deocamdată majoritatea îi plantează pentru consumul propriu, dar pentru Mulțescu este un semn că încet-încet pot opta pentru o alternativă la culturile autohtone, cele pe care le știu de foarte mult timp.
„Noi facem legumicultură în zona asta din 1991. Am fost martorii schimbărilor climatice an de an, pas cu pas”, spune el. Vede în noile soiuri de plante o opțiune de completare a unor culturi care nu mai fac față. „Pentru că observăm la culturile în câmp de legume, în special ardeiul și vânăta, pepenele verde, pepenele galben, au probleme datorită arșiței de pe timpul verii, când temperaturile față de anii din spate au crescut mult mai mult. Dar nu numai asta, ne lovim de umiditate scăzută în atmosferă. Deci secetă foarte mare, umiditate scăzută în atmosferă, temperaturi ridicate – toate cumulate duc către o temperatură de deșert. De aia în sudul Olteniei se vorbește de deșertificare.”
Ține să menționeze că temperaturi ridicate au mai fost și în trecut. Diferența acum o face nivelul de umiditate din aer. Pe vremuri, existau foarte multe păduri, foarte multe perdele forestiere, în special în zona nisipoasă, dar nu numai. Aproape fiecare parcelă era înconjurată de aceste perdele de protecție. Au dispărut, „pentru că așa a fost politica, li s-a permis oamenilor să taie perdele de protecție pentru lemnul pe care l-au obținut de acolo”, spune el cu mâhnire. Vorbește și de canalele de irigații care erau peste tot. Și acestea au fost distruse.
„Toate astea creau un microclimat, mult mai propice și mult mai adecvat culturii plantelor autohtone. În lipsa lor, plantele respective deja încep să nu mai facă față, să aibă probleme.” Vorbele lui ne aduc aminte de ce spuneau atât Bojariu, cât și Diaconu, despre gestionarea înțeleaptă a resurselor locale.
Mulțescu adaugă că dacă creșterea temperaturilor continuă, este o oportunitate pentru horticultori să introducă în cultură plante mediteraneene. „Dacă mă gândesc bine la cultura de kiwi, cred că este una din culturile foarte rentabile, pentru că producția pe hectar este foarte mare”, spune el. „În România, de exemplu, tot ce este fruct de kiwi este din import, ori noi cu producția cu totul, cred că am avea foarte multe avantaje, o deschidere foarte mare.”
Din cei cinci arbuști de kiwi – patru plante femele și un mascul, pentru că este nevoie de polenizare, ne explică Mulțescu – scoate în jur de 400 de kilograme pe an. Deocamdată nu s-a gândit să le scoată la vânzare. Le ține pentru consumul familiei și dă la prieteni, că nu pot consuma atât. „Pentru noi este suficient să o putem oferi și la prieteni, dar realizăm că, într-adevăr, în România se poate introduce cultura de kiwi, datorită faptului că deja clima s-a schimbat, iar planta rezistă și se adaptează perfect la condițiile actuale de climă din țara noastră”, spune inginerul.
Curtea și curmalul
O altă cultură pe care o mai vede adaptată la condițiile din sudul României, și după calculele lui economice, și una rentabilă, este cea de smochini. „Dar întotdeauna, cred că puterea exemplului este cea mai importantă”, conchide el. „Dacă cineva introduce în cultură ceva nou, ceilalți îl urmează, pentru că văd beneficiile. Eu cred că următoarele culturi mediteraneene vor fi introduse numai prin puterea exemplului.”
Un exemplu vrea să dea și Petre Barbu, care după ce a plantat primul smochin în curte și a văzut că rodește, și-a încurajat toți vecinii și toate rudele să facă același lucru. „În general, oamenii învață unii de la ceilalți”, spune el.
Barbu, în vârstă de 70 ani, trăiește în satul Băbiciu din județul Olt, este pensionar și își ocupă timpul cu apicultura și pomicultura. Câte puțin, să îl țină ocupat pe timpul zilei. Povestește că până acum 7-8 ani, a crescut smochinul sub formă de tufă, dar că îi degera iarna. Apoi a fost în Croația și a văzut cum crește acolo. Ajuns acasă, a curățat tufa și a lăsat doar trei-patru arbuști, care s-au dezvoltat foarte bine.
„În fiecare an, îmi asigură consumul familial: dulceață, fructe proaspete”, spune Barbu. „De la mine au împrumutat acest obicei și alți verișori, vecini. Am smuls câte o plăntuță dintr-asta, le-am dat la fiecare și au pus fiecare o rădăcină acasă.” Spune că s-a aclimatizat foarte bine smochinul în zonă. Iernile acum sunt blânde și nu mai degeră. Fructifică foarte bine, anul acesta a avut o producție „nemaipomenită”.
Fost inginer în domeniul agricol, Barbu este de părere că fără irigații, nu se mai poate cultiva terenul în această zonă, deși solul, cernoziom, este unul dintre cele mai fertile. „La cultura mare, la cereale, acum trăim la mila domnului”, spune el. „La ora asta (n.a. sfârșit de octombrie), nu s-a însămânțat decât foarte puțin, pentru că nu se poate prelucra solul. Cu toate că mijloacele mecanice pe care le-au cumpărat agricultorii din zonă prin fonduri europene sunt performante, sămânța introdusă la ora asta în sol stă exact ca în sac, așteaptă o ploaie. Efectiv, de mai bine de o lună nu a plouat deloc deloc. Deci singura posibilitate de a face producții de acum încolo în această zonă a țării o reprezintă irigatul.”
Gândindu-se un pic mai mult care ar fi soluțiile, dacă rezerva de apă devine din ce în ce mai redusă, adaugă că în aceste condiții ar trebui să se orienteze către culturi care nu necesită cantități mari de apă sau care, de exemplu, își termină perioada de vegetație până se instalează seceta. „Deci până în iulie trebuie deja recoltate culturile, dacă rămânem în continuare să așteptăm ploaia de la Domnul”, spune Barbu. „Anul ăsta am avut temperaturi în zona asta de 42 de grade la umbră. Se usca totul.”
„Paradis agricol dintr-un deșert”
„Aveți toate motivele să fiți mândri de o realizare extraordinară, crearea unui paradis agricol dintr-un deșert. Felicitări!” scria Robert McNamara, președintele BIRD (Banca Internațională pentru Reconstrucție şi Dezvoltare), în 1979 în cartea de impresii a stațiunii de cercetare de la Dăbuleni.
„Deci asta e concluzia a ceea ce s-a făcut la Dăbuleni”, spune directoarea cu mândrie despre activitatea stațiunii. Vizita lui McNamara venea la zece ani după începerea unui proiect complex care, prin nivelarea terenurilor, cultivarea de specii care să îmbogățească solul în materie organică, aducerea irigațiilor și plantarea a 2.000 de kilometri de perdele de protecție pe 80.000 de hectare de terenuri nisipoase, a schimbat total zona. Ajunseseră să se cultive cartofi, o cultură de zonă umedă, apăruseră specii de pomi fructiferi care înainte nu creșteau la Dăbuleni precum caiși, piersici, cireși, vișini, și multe legume. Tomatele se cultivau în micro, în fiecare curte.
De atunci și până azi, sistemul de irigații nu mai funcționează, iar perdelele forestiere au fost distruse în mare parte. Doar stațiunea a rămas, încercând în continuare să găsească soluții de adaptare. Cu resurse mai limitate și temperaturi care cresc în anumite luni cu câte un grad două față de media multi-anuală.
În 1990, stațiunea avea 800 de angajați, acum au mai rămas 82. „Cercetarea are mult de lucru, un rol foarte mare, și mulți nu mai îmbrățișează această meserie pentru că merg undeva unde e mai ușor”, spune Diaconu.
Nici ea nu a vrut să se facă agronom. Îi plăceau literatura și limbile străine. A intrat însă la facultatea de agronomie și i-a fost greu să mai renunțe după aceea. „Îmi plăcea și biologia, îmi plăceau plantele și aș fi vrut cercetare”, își aduce ea aminte. A primit repartiție fix la Dăbuleni, dar cât era în stagiu, a venit revoluția și nu s-a mai ținut cont. A lucrat la o fermă zootehnică din Amărăștii de Jos, apoi la stațiunea cartofului de la Mârșani, pentru ca în 2006, la 20 de ani de la repartiția guvernamentală, să ajungă director la stațiunea din Dăbuleni.
„Am rămas în zonă și asta le spun tinerilor cercetători, că pot să se realizeze aici la ei acasă și să-și găsească locul aici”, continuă ea. Mulți, însă, pleacă în orașe mai mari, chiar dacă fac altceva. „Mai sunt puțini cei care trebuie să găsească soluții, pentru că noi avem un rol foarte, foarte important, acela de a găsi soluții.”
Mai departe de soluții, însă, ar trebui să intervină fermierii. Stațiunea nu are nici puterea, nici banii necesari să ducă totul până la capăt. „Eu nu pot să le fac pe toate ca stațiune, eu dau soluții, le ofer material pentru plantare, le ofer tehnologie, dar ca să cultiv eu, să asigur tot necesarul de cartof dulce în România? Nu pot, nu pot mai mult”, spune Diaconu.
Are încredere însă că fuziunea va avea loc – dar totul vine cu pași mărunți. La început, omul trebuie să-l guste, să se convingă. Îi place, pune în ghiveci, apoi mai mulți în grădină. Mai dă și la vecini. Rezultatele se văd și în curând surplusul îl vinde la tarabă. După 10 de ani testări, cartoful dulce se găsește în mai multe ferme. Mai mici, că legumele nu se pun pe sute de hectare.
„Și soluțiile noastre se văd în timp. Cercetarea în agricultură are rolul ei. Iar fuziunea se face, dar se face treptat. Nu poți să impui omului.”
Schimbări climatice. Două cuvinte auzite din ce în ce mai des în ultima vreme și motiv de îngrijorare pentru întreaga umanitate. Internetul este plin de studii științifice care explică ce sunt și cum se manifestă. Știrile prezintă statistici din ce în ce mai alarmante. Cum se văd însă aceste date concret și cum afectează oamenii din România, la nivel personal, de comunitate locală sau chiar național?
Serialul încearcă să abordeze diferit schimbările climatice, dincolo de simple statistici și cifre. Să pună în prim-plan oamenii afectați. Acesta documentează cum sunt resimțite modificările climei în viața de zi cu zi a cinci comunități diferite din România, discutând cu oamenii atât despre provocările cu care se confruntă, cât și despre soluțiile pe care le-au descoperit în încercarea de a se adapta.
Fiecare episod prezintă o comunitate diferită: Jurilovca, o comună din Delta Dunării în care, pe vremuri, majoritatea oamenilor erau pescari; Vatra Dornei, un oraș al cărui turism de iarnă depinde de cât ninge și când; București, o aglomerare urbană în care vara face ravagii printre suferinzii de alergii sau boli cardio-respiratorii; Fântânele, un sat din județul Constanța care s-a trezit în mijlocul unui parc de eoliene; Dăbuleni și sudul Olteniei, zona care se luptă să facă terenurile nisipoase să rodească.
