Teatru

Festivalul Național de Teatru 2022. Câteva perspective politice

de Oana Stoica

Publicat pe 20 noiembrie 2022

Ediția a XXXII-a a Festivalului Național de Teatru, curatoriată de criticii Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, a fost densă, cu multe spectacole și (parcă) și mai multe evenimente conexe. În afara tradiționalelor expoziții, lansări de carte și dezbateri, au fost instalații și performance-uri vizuale și sonore, unele cu interfețe new media sau bazate pe noi tehnologii, ateliere pentru profesioniștii din domeniu, dar și pentru elevi, spectacole în școli, un modul educațional cu producții teatrale ale studenților, lecturi performative etc. Despre unele dintre spectacolele, performance-urile și instalațiile selectate în festival am scris deja: Actrițe. Adică, scuze că te ating și Notă de trecere, Pescărușul, Nu mai ține linia ocupată, Partea 1. Iubirea, (anti)aging, The Walks și Worker Of The Year, Furtuna, și Simfonia progresului. Cum structura festivalului a fost arborescentă, imposibil de vizionat integral, reflecțiile de mai jos sunt rezultatul unor alegeri subiective. 

Creat la Schauspiel Stuttgart de Gianina Cărbunariu, Waste! este un basm politic (bazat pe caz real) despre folosirea Estului european de către Vest pentru depozitarea și prelucrarea deșeurilor. Spectacolul documentează traseul deșeurilor, de la firma-mamă din Germania către fabricile sale din România, unde sunt recuperate ca materie primă pentru producția de ciment, cu efecte nocive asupra sănătății oamenilor și faunei. Poluarea se întâmplă la marginea Uniunii Europene, unde legile pot fi flexibile, dacă interesele politice o cer, dar profitul merge în Germania. Așa că reacțiile sunt timide și repede neutralizate de complicitatea financiară dintre rețelele de interese locale și investitorul străin. Toxicitatea materială, a deșeurilor, este dublată de una metaforică, a politicii autohtone și europene, ambele implicate într-o goană după profit care anihilează factorul uman, la modul general, și pe cel care ar putea sancționa poluatorii în mod special. Căci două (posibile) personaje, un inspector de mediu și un procuror (ambele interpretate de Elias Krischke), sunt „aruncate la coș” din text și spectacol, zice actorul, adică devin deșeuri. Ele sunt șterse din povestea ficțională, iar în cea reală sunt inexistente / inerte / inactive. Practic, autoarea reproduce realitatea, chiar și a absențelor, la nivel dramaturgic și dramatic, și pune un condițional perfect al acțiunii scenice (ce s-ar fi întâmplat dacă aceste personaje ar fi intervenit în realitate?). Prezentarea unor personaje absente este un mod inteligent de a sugera rateurile statului român și complicitățile sale frauduloase cu Occidentul. 

Foto: Mihaela Marin

Povestea economică / socială / politică ar putea părea prea tehnică la prima vedere, doar că Gianina Cărbunariu folosește un arsenal de narațiuni, cu personaje vii și colorate – un păun, mai mulți pești, un urs – și un umor acid, toate bine susținute de actorii germani, preciși și spectaculoși (minunat Elias Krischke, contratenor, într-un moment muzical autoironic, și Sebastian Röhrle în rolul Domnului Păun). La Cărbunariu este mereu interesant modul în care narativ se conjugă mai multe teme și perspective asupra unor subiecte într-o arhitectură dramaturgică solidă, care reflectă panoramic o stare de fapt la nivel politic, social, economic sau al mentalului colectiv. Acest construct dramaturgic stratificat este îmbrăcat într-o haină fantastică – basm, show SF, fabulă, poveste populară sau legendă urbană etc., care  funcționează ca un contrapunct. Este o modalitate a artistei de a-și dovedi latura creativă luxuriantă în timp ce articulează demonstrații politice inconfortabile. De exemplu, în Waste!, alături de păunul crescut „eco” la fabrica de ciment (caz real) și de peștii uciși de „nepoluare” (și ei la fel), apare un urs care preia revolta împotriva poluatorilor și a corupției locale și o transformă într-un discurs extremist. Radicalizarea ursului, care exploatează nemulțumiri sociale și le dă o turnură fascistă, este neașteptată și amintește de surpriza avută de electoratul din România la apariția AUR în alegerile din 2019. Dar aici nu este vorba strict de România, ci de un fenomen global: cinismul capitalist, în care exploatarea pentru profit provoacă dezastre umane, sociale și ecologice, generează apariția unor mișcări politice și a unor lideri radicali care se erijează în vocea poporului. 

Revăzând în FNT Simfonia progresului, creată de Teatrul-Spălătorie & HAU Berlin și prezentată și în Festivalul Internațional de Teatru Piatra - Neamț, am remarcat paralelismul discursurilor în Est și Vest. În timp ce Estul european livrează muncitorii sezonieri, săraci și ușor exploatabili în Occident din cauza nevoii lor de a-și asigura o minimă securitate financiară, Vestul este preocupat de mindfulness, gândire pozitivă și terapii alternative. Cele două viziuni asupra vieții, de la baza sărăciei și din înaltul bunăstării, nu se intersectează. Ca și la Cărbunariu, și aici relațiile economice dintre Estul și Vestul european se conjugă în paradigma dominat – dominant, chiar dacă este vorba de blocul comunitar și așa-zisa egalitate între statele membre. 
        
 O altă perspectivă politică apare în Koulounisation, concept și interpretare Salim Djaferi, un artist francez de origine algeriană care discută aici despre colonizarea Algeriei de către Franța prin intermediul etimologiei cuvântului „colonizare” în limba arabă. Investigând diferitele expresii prin care se exprimă în arabă conceptul de colonizare, performerul dezbate statutul cetățeanului colonizat în patria colonizatoare, raporturile de putere politică între cele două țări și cele la nivel individual, rasismul și relațiile de dominație etc. Fiecare expresie identificată pentru a defini colonizarea are niște nuanțe specifice, între ele există una care înseamnă invadarea spațiului de cineva care vine la tine acasă, îți rearanjează lucrurile, ocupă din ce în ce mai mult loc până te obligă să pleci. Este uimitor ce reușește să facă actorul cu puține (și ieftine) elemente de recuzită (câteva plăci de polistiren, o sfoară, cuie, un burete). Deconstrucția cuvintelor este asociată unor acțiuni scenice constructive. Djaferi își construiește un spațiu, îl delimitează, îl locuiește, și-l asumă. Din când în când, el o invită pe una dintre asistentele din staff-ul tehnic (asta ne face el să credem, iar jocul ei natural susține iluzia) să îl însoțească într-o demonstrație. Doar că pe măsură ce spectacolul se derulează, intervențiile asistentei devin tot mai dezinvolte până când ea preia inițiativa, rearanjează spațiul și îl obligă pe Djaferi să se închidă într-o celulă de polistiren. O excelentă demonstrație verbală și performativă a colonizării și un exemplu revigorant de teatru minimalist estetic (sărac conform teoriilor lui Grotowski), dar bogat conceptual. 

Foto: Adi Bulboacă

Decolonizarea în Ucraina: scriitorul Serhii Zhadan își face selfie-uri cu statuile lui Pușkin din orașele ucrainene. Fiecare statuie care apare în fotografii este demontată de autoritățile locale la câteva zile după selfie. 
    
Imperium Delendum Est!, Cântece, poezii, confesiuni, blesteme și o glumă este o reacție performativă față de războiul din Ucraina. Produs de Lesia Ukrainka Lviv Academic Dramatic Theatre (Ucraina), regizat de Dmytro Zakhozhenko, cu poeme incandescente scrise la începutul războiului de Kateryna Kalytko, Halyna Kruk, Marjan Pyrozh și cu 7 performere foarte energice, spectacolul este un mix de istorii personale, prelucrări muzicale folclorice, rock, punk și jazz, poeme furioase și disperate, chestionări politice și dileme umane. O parte bună din spectacol sună ca blestemele vrăjitoarelor din Macbeth. Cu costumele lor spectaculoase, adaptate după cele populare ucrainene, și cu instrumentele lor tradiționale, actrițele arată ca niște „vrăjitoare”. Par de temut și fragile în același timp, siluetele lor se decupează din penumbră, iar vocile puternice și muzica zgomotoasă sună a incantație și blestem. În fundal domină proiecția unor imagini luate din dronă asupra Ucrainei de dinainte și din timpul războiului, cu însemnele (niște X-uri negre) țintelor, punându-i publicului perspectiva inconfortabilă a agresorului, căci imaginile panoramice alternează cu unele de detaliu, asupra distrugerilor de la sol. 

Foto: Lucian Muntean

Cum se face arta în război și care este rolul ei? În discuția post-spectacol, ucrainenii au vorbit despre cum teatrele s-au transformat acum în adăposturi. Este un revers pe care războiul l-a forțat: spațiu al hranei spirituale și al interogațiilor asupra lumii, teatrul devine un loc al hranei materiale și al ajutorului social. În ambele cazuri, el facilitează crearea comunității. Asta când nu devine un mormânt, ca Teatrul Dramatic din Mariupol.
    
Cu Zăpada, spectacol regizat de Bartosz Szydłowski la Teatrul Łaźnia Nowa, Cracovia (Polonia), rămânem tot în zona războiului, dar al celui motivat religios. Adaptare după romanul omonim al lui Orhan Pamuk, Zăpada vorbește despre fundamentalismul religios și despre modul insidios în care el acaparează puterea politică și mințile oamenilor. Întoarcerea acasă a unui poet, după un timp petrecut în Occident, îi prilejuiește descoperirea unei comunități care stă să explodeze, în care extremismul religios și anarhismul ateist se confruntă pe fundalul unui val de sinucideri al unor femei tinere. Ca mai întotdeauna la spectacolele poloneze, se remarcă fluența integrării filmărilor în timp real în ansamblul constructului performativ și grija pentru justificarea inserției video. De exemplu, filmarea redă un incident care a avut loc înainte de timpul propriu-zis al acțiunii (dar care este jucat în spatele cortinei în timp real) sau inserează în spectacol un personaj decedat, care comunică în vis cu unul viu (într-o scenă care amintește de dialogul dintre Hamlet și fantoma tatălui său).  

Foto main: Mihaela Marin

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK