Ediția a 33-a a FITS a adus o selecție mai bine racordată decât în alte ediții la actualitatea internațională a artei spectacolului. Aș numi aici numai câteva nume de creatori mainstream care au fost invitați la Sibiu cu spectacolele lor — Luk Perceval, Dead Centre, Wim Vandekeybus & Ultima Vez, Israel Galván și Mohamed El Khatib, Milo Rau, Emma Dante, Lemi Ponifasio. Desigur, într-un festival atât de dens, spectacolele se suprapun, așa că opțiunile personale sunt decise uneori cu strângere de inimă.
„Suferința e un lucru natural” (Zeus)
Wim Vandekeybus este un nume cunoscut în România, dacă nu publicului larg, atunci măcar celui de dans contemporan. Artistul a fost invitat de-a lungul timpului în eXplore dance festival cu spectacole și filme de dans produse de compania sa, Ultima Vez — Monkey Sandwich (2010), Blush (2010), booty Looting (2012), In Spite of Wishing and Wanting (2017)- și a prezentat la TNB Traces (2020), spectacol inspirat parțial de natura din Munții Carpați și coprodus de Europalia România.
La FITS 2026, Vandekeybus a venit cu Infamous Offspring / Progenituri infame, tradus (nu se știe de ce) Urmașii zeilor, o incursiune via mitologie în deficiențele familiei contemporane. Părinții din panteonul grec, cuplul Zeus — Hera, și copiii biologici și vitregi — Heracles, Heba, Apollo, Hefaistos, Ares etc. — se asamblează într-o familie modernă care traversează prin disfuncționalitatea ei atât constructul de relații personale din mitologie, cât și tarele lumii noastre (violuri, agresivitate, abuzuri, discriminare, relații stabilite în cheia dominant-dominator etc.).
Concret, Zeus (Daniel Copeland) are o relație insidios ambivalentă cu Hera (Lucy Black), între ei există un soi de solidaritate de cuplu în ciuda escapadelor sexual-violente ale lui, soldate cu bastarzi și uciderea mamelor, și a mizantropismului ei, care are ca efect exilarea propriului fiu, Hefaistos, din cauza infirmității sale. Dar Hera se află într-un conflict deschis cu toții copiii rezultați din aventurile extraconjugale ale lui Zeus, pe care îi urăște pentru nelegimitatea lor. Textul este poetic, dar dincolo de lirismul său pulsează conflictele lumii contemporane.
Întreaga poveste se acumulează dramatic prin mai multe medii: live, pe scenă, cu dansatorii în rolurile zeilor tineri, prin video-înregistrare cu părinții, proiectată pe un ecran mare, suspendat la înălțime, pentru ca relația dintre generații să fie vizibil configurată în paradigma puterii. Părinții domină din Olimp, copiii ar trebui să fie obedienți (un fel de „eu te-am făcut, eu te omor”), dar sunt rebeli și refractari la autoritate. Un perete servește ca spațiu pentru cățărarea — nereușită — a odraslelor exilate către zona familială celestă, dar și pentru a apropia planuri îndepărtate. Așa apare Tiresias / Israel Galván, într-un video proiectat pe perete, cu personajul argintat, încastrat într-o masă de la brâu în jos (soluție generată de un motiv prozaic — performerul avea ruptură de ligamente). Pentru Galván, dansator de flamenco, imobilizarea picioarelor a avut un efect exploziv în partea superioară a corpului: deși chipul îi este imobilizat de o cremă-mască argintie, care îl face să arate ca un robot (sau ca Omul de Tinichea), mâinile lui dansează nestăpânite.
În timp ce autoritatea parentală eșuează, ca și auto-înscăunarea lui Zeus ca pater familias, sub chestionările tot mai agresive ale tinerilor zei, o nouă paradigmă se configurează. Tânăra generație, deși contestă generația matură, îi reproduce tarele. Așa tată, așa fii. Ares, zeul războiului, este înspăimântător de agresiv, Dionysos este un abuzator sexual, junii zei normalizează violența, șantajul și constrângerea sexuale (după un viol, ar merge și o crimă — unul dintre frați, cu o vagă urmă de moralitate, îl întreabă pe altul, agresor: „acum o omorâm numai pentru că tu ai violat-o?”).
Corporalitatea este bine definită de un dans în forță, uneori tăios, dar nu lipsit de profunzime. Hefaistos / Iona Kewney se folosește de mâini pentru a se mișca (este contorsionistă), în timp ce tot cu mâinile creează desen după desen pe o pânză mare (numit și „fierarul zeilor”, în mitologie, Hefaistos este meșteșugar și sculptor, în spectacol este pictor / desenator). Ares emană conflictul prin toți porii, nu doar că mișcările sale sunt brutale, dar și în stare de nemișcare este amenințător, privirea sa îngrozește și șuieră înspăimântător. Sunt pasaje hibride, de dans și teatru, pasionale - o bună parte din existența zeilor se concentrează asupra sexului - și dramatice, cu crime și abuzuri. Grupul zeilor tineri are o dinamică fluidă, se coagulează împotriva părinților, dar trece prin fricțiuni tumultuoase în interior.
Infamous Offspring nu e deloc despre zei și mitologie, ci despre cât de defectă e lumea noastră, despre confruntarea dintre generații și despre abuzurile din familie. Cu o poetică a mișcării și cu o dramaturgie narativă, Vandekeybus vorbește despre violența domestică, viol și femicid. Și chiar dacă nu o spune direct, fărădelegile zeilor, tineri și îmbătrâniți în rele, amintesc de dosarele Epstein, frații Tate și cazul Pelicot.
Camp. Flamenco camp
Pe Israel Galván l-am regăsit într-un alt spectacol alături de Mohamed El Khatib, Israel & Mohamed, un încântător demers de chestionare a relațiilor conflictuale părinți-copii prin divergențele dintre ei privind lumea, în general, și destinele copiilor, în special, abil disimulat în titlul pseudo-geopolitic. Căci dacă s-ar putea crede că spectacolul vorbește despre conflictul dintre Israel și Palestina — și s-a crezut —, adevărul e că subiectul este atins doar tangențial și numai pentru că titlul îl conține. Mai mult, Israel povestește cum numele său devine involuntar un element belicos doar prin simpla rostire, mai ales în spații arabe. Altfel, titlul se referă la doi artiști, cu biografii destul de diferite.
Israel Galván provine dintr-o familie andaluză, cu mama de origine romă, ambii părinți fiind dansatori de flamenco (Israel a creat Lo Real/Le Réel/The Real, un spectacol despre genocidul romilor / Porajmos în cel de-Al Doilea Război Mondial, când 500.000 persoane au fost ucise, pornind de la piesa Hitler In My Heart / Antony and the Johnsons). Așa că Israel a dansat flamenco înainte de a merge („nu-mi place să dansez” zice) și în timp, a revoluționat dansul și l-a radicalizat. Stilul său de performativitate iese din zona dansului și angrenează elemente de teatru și performance, cu mișcări exagerate, efeminate sau (auto)ironice, cu o asumată artificialitate și cu haine care parazitează costumele tradiționale (aici cu o tunică lungă, în stilul kurta / kaftan, asezonată cu dressuri 3/4, fără pantaloni). Cu alte cuvinte și în spiritul lui Susan Sontag, avem de-a face cu un stil camp, un flamenco camp.
Miza lui Israel nu este doar progresul estetic al dansului, ci și reconfigurarea atitudinii tipice la flamenco — de la macho, un spirit patriarhal livrat cu seriozitate rigidă printr-o performanță fizică în formă fixă, la dezinvoltură, contestarea masculinității prin efeminare (atitudine, costume, accesorii, dizolvarea barierelor între genuri). Israel preia un pasaj, prezentat video, din stilul „efeminat” al dansatorului Mario Maya, pe care tatăl său îl detestă, și îl reproduce într-un duo cu Mohamed la finalul spectacolului, ca o afirmare a propriei viziuni asupra vieții. Astfel, trauma este deturnată: camp-ul refuză solemnitatea suferinței și preferă ironia. Stilul hiper-patriarhal al tatălui lui Israel este sabotat de androginitatea sarcastică a fiului.
Tatăl lui Israel Galván a devenit în timp profund religios, după ce a aderat la Martorii lui Iehova. Ca urmare, numele fiului nu are legătură cu țara, ci cu Biblia. Și tot din motive religioase a fost numit și Mohamed El Khatib, doar că dinspre partea islamică, originile sale fiind marocane, deși s-a născut și locuiește în Franța. Așa că numele fiilor spun mai multe despre religiile taților decât despre ei înșiși, mai ales că amândoi s-au îndepărtat și de religiozitatea din familie, și de aspirațiile taților pentru ei. Israel nu e dansatorul virtuoz de flamenco tradițional și Mohamed nu este fotbalistul pe care tații lor și i-au dorit. Israel a revoluționat flamenco-ul într-o direcție care îi zgârâie toate sensibilitățile părintelui său; dansează cu toate medaliile primite la gât pe care (i) le aruncă apoi într-o gest provocator. Mohamed a studiat Științe sociale și apoi s-a apucat de teatru - dramaturgie, regie, performativitate — spre dezamăgirea cruntă a tatălui său. Ambii fii au trecut prin accidentări (ruptură de ligamente), unul în dans, altul în fotbal. Paradoxal, ruptura i-a unit, căci din această experiență comună au început să dezvolte spectacolul.
Mohamed El Khatib folosește documentarea — împreună cu compania sa, Zirlib, aduce pe scenă oameni obișnuiți, suporteri de fotbal, femei de serviciu, bătrâni sau copii, de exemplu, a făcut un spectacol despre persoanele vârstnice și viața lor sexuală, Viața secretă a bătrânilor. El este cel care a vorbit cu ambii tați (îl cunoștea pe José Galván, tatăl lui Israel, cu care a avut cursuri de flamenco și care i-a spus fiului său că „prietenul tău e varză”) și a înregistrat interviurile, proiectate pe două ecrane mari.
Discuțiile nu sunt formale, ci pline de reproșuri directe adresate fiilor, dezamăgiri explicit formulate, declarații care mai erodează un pic prăpastia dintre generații. În fața ecranelor sunt două mese pe care diferite obiecte din universul taților sunt așezate ritualic, un fel de altare moderne, nu religioase, mai degrabă arhive care se construiesc în cursul spectacolului din obiecte, interviuri, amintirile fiilor, dansul și performativitatea lor, corpurile lor ca arhive vii. Pentru Israel, flamenco camp este o formă de a contesta masculinitatea dominatoare din dans așa cum a practicat-o și transmis-o prin cursuri tatăl său. Pentru Mohamed, este o formulă de distanțare de stilul agresiv de educație pe care l-a primit și pe care îl invocă într-o scrisoare adresată tatălui, în care inventariază pedepsele corporale care i-au marcat copilăria.
Cei doi dansează, mai mult Israel, cu pași rapizi, care au uneori cadența neliniștitoare a războiului (faptul că are o ușoară disfluență verbală îl face să transfere integral comunicarea în picioare), și vorbesc, mai mult Mohamed, naratorul care încearcă să spună cele patru istorii personale și poveștile dintre ele. Memoria se aglomerează pe scenă în „altarele” paterne, în timp ce fii fac ultimul gest de afirmare a independenței: dansează sincron, efeminat, imperfect un flamenco, parazitând ironic viziunea părinților nu doar asupra dansului, cât mai ales asupra vieții.
Dansul este politic, excede esteticii și performanței fizice, este o formă de reflecție. Wim Vandekeybus, Israel Galván și Mohamed El Khatib au abordări diferite privind corpul și dramaturgia coregrafică, dar toți rămân în sfera unor perspective critice, deși poetice fiecare în felul ei, asupra lumii.
FOTO main: Christophe Raynaud de Lage
