La începutul secolului al XX-lea, la marginea imperiului rus, în Georgia, familia unui ciocolatier prosperă, datorită succesul unei rețete de ciocolată, transmisă din generație-n generație. Revoluția Rusă, însă, și mersul istoriei o să schimbe destinului familiei. În 1917 Stasia, fiica ciocolatierului, se îndrăgostește de un ofițer al Armatei Albe, iar Revoluția care izbucnește în octombrie îi obligă pe îndrăgostiți să se căsătorească în grabă.
Aproape un secol mai târziu, în Germania anului 2006, strănepoata Stasiei, Niza, locuiește de mulți ani la Berlin încercând să uite trecutul dureros al familiei sale. Când Brilka, nepoata ei de 12 ani, fuge în timpul unei călătorii în Europa, Niza trebuie să o găsească și să o ducă acasă. În această călătorie, ea decide să scrie istoria ultimelor șase generații – atât pentru ea, cât și pentru Brilka.
Aceasta este povestea, foarte pe scurt, pe care o vei găsi în romanul A opta viață, de Nino Haratischwili. Cartea însă este nu doar saga unei familii ci și a unei țări încărcate cu trecut îndelungat, plină de complexități și contradicții. Apărut în 2014, roamnul a fost tradus în peste 25 de limbi și a devenit un bestseller la nivel mondial. A fost nominalizat la Europese Literatuurprijs (2018) și la International Booker Prize (2020) și a fost distins cu Warwick Prize for Women in Translation (2020).
Nino Haratischwili s-a născut la Tbilisi în 1983, iar în prezent este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010) a fost distins cu premiul de debut Buddenbrooks Lübeck, care a fost urmat de numeroase nominalizări și premii pentru Mein sanfter Zwilling (2011).
Citește un fragment din romanul A opta viață.
Mă cheamă Niza. În compunerea numelui meu intră un cuvânt care în limba noastră maternă înseamnă „Rai“. Za. Poate că viața mea de până acum a fost o căutare a raiului unic ce‑mi fusese hărăzit de la naștere. Pe sora mea o chema Daria. Numele ei conține cuvântul „haos“. Aria. Scormonit și răscolit, răvășit și nepus la loc. Sunt datoare haosului ei. Am fost mereu datoare să‑mi caut raiul în haosul ei. Dar poate că e vorba doar despre Brilka. Despre Brilka, al cărei nume nu înseamnă nimic în limba copilăriei mele. Al cărei nume este nescris și nestigmatizat. Despre Brilka, cea care și‑a ales singură numele și a insistat atât de mult cu el, până când ceilalți i l‑au uitat pe cel adevărat.
Și, chiar dacă nu ți‑am spus niciodată, te‑aș ajuta cu atâta drag, Brilka, cu nespus de mult drag, să‑ți rescrii povestea. Ca să nu fie doar vorbe‑n vânt, scriu acum toate acestea pentru a‑ți demonstra. Ăsta e motivul.
Datorez aceste rânduri unui secol care a păcălit și a înșelat pe toată lumea, pe toți cei care sperau. Datorez aceste rânduri unei trădări îndelungate, așternute asupra familiei mele ca un blestem. Datorez aceste rânduri surorii mele, căreia nu i‑am putut ierta niciodată că a zburat în noaptea aceea fără aripi, bunicului meu căruia sora mea i‑a smuls inima din piept, străbunicii mele care a dansat cu mine un pas de deux pe când avea 83 de ani, mamei mele care‑L căuta pe Dumnezeu... Datorez aceste rânduri lui Miro, care m‑a infectat cu iubire asemenea unei otrăvi, datorez aceste rânduri tatălui pe care nu mi‑a fost niciodată îngăduit să‑l cunosc cu adevărat, datorez aceste rânduri unui fabricant de ciocolată și unui locotenent roș‑alb, unei celule de închisoare, dar și unei mese de operații din mijlocul unei săli de clasă, unei cărți pe care n‑aș fi scris‑o niciodată dacă... Datorez aceste rânduri infinitelor lacrimi vărsate, îmi datorez aceste rânduri mie, care mi‑am părăsit țara natală pentru a mă regăsi și totuși m‑am rătăcit tot mai mult pe parcurs; dar îți datorez aceste rânduri în primul rând ție, Brilka.
Ți le datorez ție, fiindcă tu meriți a opta viață. Se spune că cifra opt este echivalentul eternității, al fluxului repetitiv. Îți dăruiesc ție optul meu.
Pe noi ne leagă un secol. Un secol roșu. În eternitate și opt. E rândul tău, Brilka. Ți‑am înfiat inima. Pe a mea am aruncat‑o. Ia optul meu.
Tu ești copilul vrăjit. Tu ești acel copil. Străpunge raiul și haosul, străpunge‑ne pe toți, străpunge aceste rânduri, străpunge lumea fantomelor și lumea reală, străpunge răsturnarea iubirii, a credinței, scurtează centimetrii care ne despărțeau mereu de fericire, străpunge destinul care nu a fost destin.
Străpunge‑mă pe mine și străpunge‑te pe tine.
Supraviețuiește tuturor războaielor. Traversează toate granițele. Ție îți dedic toți zeii și toate rozariile, toate arderile, toate speranțele decapitate, toate poveștile. Străpunge‑le. Fiindcă tu ai cu ce, Brilka. Optul, gândește‑te la el. În cifra aceasta vom fi cu toții pe veci împletiți și ne vom putea asculta unii pe alții, pe parcursul secolelor.
Tu vei putea.
Fii tot ce am fost și nu am fost noi. Fii locotenent, dansatoare pe sârmă, marinar, actriță, cineast, pianistă, iubită, mamă, infirmieră, scriitoare, fii roșie și albă sau albastră, fii haos și rai și fii ei și eu și nu fi toate acestea, dansează mai ales nenumărate pas de deux.
Străpunge această poveste și las‑o în urma ta.
*
A opta viață (Pentru Brilka)
M‑am născut la 8 noiembrie 1974, într‑o clinică sătească deloc notabilă din apropiere de Tbilisi, Georgia.
E o țară mică. E frumoasă, nu pot nega, până și tu, Brilka, îmi vei da dreptate. Cu munți și o coastă stâncoasă la Marea Neagră. Coasta s‑a mai micșorat, ce‑i drept, pe parcursul ultimului secol, din cauza numeroaselor războaie civile, a deciziilor politice prostești, a conflictelor încărcate de ură, dar a mai rămas o bucată frumoasă din ea.
Deși tu, Brilka, cunoști foarte bine legenda, aș dori s‑o mai amintesc o dată scurt aici, ca să înțelegi unde vreau să ajung; legenda potrivit căreia țara noastră s‑a format astfel:
Într‑o frumoasă zi însorită, Dumnezeu a luat și a împărțit în țări globul pământesc creat de El (trebuie să fi fost cu mult înainte de ridicarea turnului din Babilon), apoi a organizat un iarmaroc la care toți oamenii au licitat zgomotos, căutând să‑i intre în grații, cu speranța că astfel se vor alege cu cel mai bun petic de pământ (bănuiesc că italienii au fost cei mai eficienți în arta impresionării, iar ciukcii n‑au fost foarte pricepuți). La finalul unei zile lungi, lumea era împărțită în multe țări, iar Dumnezeu obosise. Înțelept ca vremea, păstrase desigur pentru sine, ca un soi de reședință de vacanță, cel mai frumos petic de pământ: bogat în râuri, cascade, fructe zemoase și — o fi știut El ce‑o fi știut — cu cel mai bun vin din lume. Când oamenii agitați porniseră către noile lor țări, bunul Dumnezeu a vrut să Se odihnească la umbra unui copac, unde a dat peste un bărbat care sforăia (cu siguranță mustăcios și pântecos, cel puțin așa mi l‑am imaginat eu întotdeauna). Bărbatul nu participase la împărțire și Dumnezeu S‑a mirat. L‑a trezit întrebându‑l ce făcea acolo și de ce nu‑l interesase să primească o țară proprie. Bărbatul a zâmbit blajin (poate‑și îngăduise deja un păhărel, două de vin roșu) și a spus (în această privință există versiuni diferite ale legendei, dar haide să convenim asupra acesteia) că era împăcat cu ce avea, soarele strălucea, era o zi minunată și el s‑ar mulțumi cu ce‑ar mai avea Dumnezeu să‑i dea. Și bunul Dumnezeu, generos ca vremea, impresionat de tihna și de lipsa de pretenții a bărbatului, i‑a dăruit acestuia propriul Său paradis de vacanță, adică Georgia, țara din care provenim tu, Brilka, eu și majoritatea celor despre care voi relata în povestea noastră.
*
Ce vreau să spun: ține cont de faptul că tihna aceasta (adică lenea) și lipsa de pretenții (de argumente) sunt considerate trăsături cu adevărat sublime în țara noastră. Mai ține cont și de faptul că, în pofida unei identificări profunde cu bunul Dumnezeu (cel ortodox desigur, nu altul), nimic nu‑i reține pe oamenii de‑aici să creadă în tot ceea ce seamănă, fie și numai de departe, cu un basm, un mister sau o legendă — și asta nu trebuie să fie neapărat Biblia. Fie că sunt uriași din munți, spiritele casei, deochiul care poate aduce pacostea pe capul omului, pisicile negre care atrag blestemul, puterea zațului de cafea sau adevărul pe care doar cărțile de joc îl pot dezvălui (spuneai chiar tu că astăzi până și mașinile noi sunt stropite cu apă sfințită ca să fie ferite de accidente).
Țara, pe vremuri Colchida de Aur, care a trebuit să le dea grecilor secretul iubirii sub forma Lânii de Aur, la porunca Medeei, nesupusa fiică de rege căreia dragostea îi furase mințile.
Țara care favorizează, la locuitorii ei, existența unor trăsături adorabile precum sfânta ospitalitate, dar și mai puțin adorabile, precum lenea, oportunismul și conformismul (lucru pe care majoritatea nu‑l percepe astfel, cred că suntem de acord în această privință). Țara în a cărei limbă nu există genuri, ceea ce nu înseamnă nicidecum egalitate în drepturi.
O țară care, în secolul trecut, după 135 de ani de protectorat țarist și rusesc, a reușit să clădească o democrație pentru exact patru ani, până când a fost iarăși răsturnată de către bolșevici — în mare parte ruși, dar și georgieni — și proclamată Republica Socialistă Georgiană și, ca atare, parte a Uniunii Sovietice.
În această uniune am rămas apoi timp de 70 de ani. Au urmat mai multe răsturnări, demonstrații reprimate sângeros, câteva războaie civile și, în final, mult râvnita democrație, deși denumirea depinde în continuare de perspectivă și interpretare.
Eu cred că țara noastră poate fi chiar foarte comică — nu doar tragică, vreau să spun. Aici este posibilă și uitarea, însoțită de refulare. Refularea propriilor răni, a propriilor greșeli, dar și a suferinței cauzate pe nedrept, a oprimării, a pierderilor. Și totuși se închină un pahar și se râde. Asta mi se pare impresionant, serios, ținând cont de lucrurile mai puțin îmbucurătoare pe care ni le‑a adus secolul trecut și de pe urma cărora mai suferă oamenii și astăzi — deși parcă te aud cum mă contrazici!
Este o țară din care provin, pe lângă marii călăi ai secolului XX, mulți oameni minunați pe care i‑am iubit și îi iubesc. Unii dintre ei au fugit, alții s‑au rătăcit în căutarea lor, unii nu mai trăiesc, alții s‑au întors, pentru unii zilele de glorie au trecut, în timp ce alții încă mai speră la ele, dar pe majoritatea nu‑i cunoaște nimeni.
O țară care încă mai plânge după Epoca ei de Aur din secolele IX–XIII și speră să‑și recâștige într‑o bună zi gloria de odinioară — da, la noi progresul înseamnă întotdeauna și regres.
Tradițiile se prezintă ca reflexii palide a ceea ce au fost odinioară. Aspirația la libertate se aseamănă cu căutarea fără sens a unor țărmuri incerte, fiindcă, mai ales în ultimii 18 ani, nu s‑a putut conveni nici măcar asupra a ceea ce se înțelege prin libertate.
Și astfel, țara în care m‑am născut acum 32 de ani se aseamănă astăzi cu un rege așezat încă pe tron, cu o coroană strălucitoare și o mantie superbă, care poruncește, taie și spânzură — fără să sesizeze că toți curtenii au fugit de mult și el a rămas singur.
Nu cauza neplăceri — aceasta este porunca supremă în țara noastră. Asta mi‑ai spus chiar tu odată, în timpul călătoriei noastre, iar eu am ținut minte, ca tot ce mi‑ai spus atunci, Brilka. La care mai adaug:
Fă bine și trăiește cum au trăit și părinții tăi, fii rareori, mai bine niciodată, singură. Să fii singur este primejdios și inutil. Țara venerează comunitatea și‑l privește cu suspiciune pe cel singur. Arată‑te în găști, cu prieteni, în comunități familiale și cercuri de interese — singură nu valorezi mare lucru.
Înmulțește‑te, suntem o țară mică și trebuie să dăinuim — această poruncă este echivalentă cu prima poruncă. Fii întotdeauna mândră de țara ta, nu‑ți uita limba — o țară străină, indiferent care, poate să ți se pară frumoasă, palpitantă și interesantă, dar niciodată, niciodată să nu ți se pară mai bună decât țara ta.
Găsește întotdeauna la oamenii de altă nație particularități și trăsături care, în Georgia cel puțin, ar fi scandaloase și enervează‑te din cauza lor: zgârcenia în general, adică voința inexistentă de a‑ți cheltui toți banii pentru comunitate, lipsa ospitalității, adică absența voinței de a‑ți da viața peste cap pentru orice vizită, slaba poftă pentru băutură și mâncare, adică neputința de a bea până cazi sub masă, inexistența talentului muzical — astfel de trăsături.
Fii deschisă, tolerantă, înțelegătoare și acceptă alte culturi interesante, cu condiția să respecți și să afirmi permanent unicitatea țării tale.
Fii (de 18 ani din nou) credincioasă, mergi la biserică, nu pune la îndoială nimic din ce are legătură cu Biserica Ortodoxă; nu gândi independent, fă‑ți cruce ori de câte ori vezi o biserică (e foarte în vogă, spuneai!), așadar de vreo 10 000 de ori pe zi, când te afli în capitală. Nu critica nimic din ce‑i sfânt — adică aproape nimic din ce are de‑a face cu țara aceasta.
Fii veselă și senină, fiindcă aceasta este mentalitatea țării, amărăciunea displace în Georgia noastră însorită. Știi și tu foarte bine.
Nu‑ți înșela niciodată bărbatul și, dacă el te înșală — iartă‑l, doar e bărbat. Trăiește în primul rând pentru ceilalți. Fiindcă ceilalți știu întotdeauna ce e mai bine pentru tine.
În ultimul rând aș dori să adaug că nici eu, în pofida faptului că mă lupt de ani întregi pentru și cu țara aceasta, nu am reușit să mi‑o înlocuiesc, s‑o alung din mine, ca pe un spirit rău care se instalează în om. Niciun ritual de purificare, niciun mecanism de reprimare nu mi‑a fost deocamdată de folos. Fiindcă oriunde ajungeam, îndepărtându‑mă tot mai mult de această țară, căutam iubirea aceea irosită, împrăștiată în jurul meu, risipită, nefolosită, pe care am lăsat‑o acolo.
Da, este o țară care nu vrea să manifeste nicio ambiție, care ar prefera să primească totul de‑a gata, fiindcă suntem atât de afectuoși, amabili, voioși și senini și știm să facem lumea să zâmbească — în zilele bune.
Imagine principală realizată de Irina Berdzenishvili, via Pexels.
