The kid that drove, drove
All night long
Piled high, and smoking the stuff of dreams
Like love
So he lost his way
Down by the tracks
All gone out
All gone out
Not coming back
She laughed a lot
And he found out
David Lynch - Stone’s Gone Up
Nu mai știu ce film am văzut prima dată când am fost la cinematograf. Eram în clasa întâi, iar învățătoarea ne-a dus să vedem clădirea în care oamenii se uită la filme. Nu puteam pronunța cuvântul cinematograf, așa că îl numisem clădirea în care oamenii se uită la filme.
În general, îmi erau familiare clădirile din comunitate, le cunoșteam numele unora, dar nu eram sigur ce se întâmplă în interiorul lor. Clădirea poliției, cu oameni purtând șepci, care știau ce e bine și ce e rău, clădirea brutăriei, unde bunicile făceau pâine, clădirea dispensarului, unde mergeau bolnavii să primească rețete scrise ilizibil, clădiri unde cumpărai mâncare, clădiri în care oamenii dansau și beau, clădiri în care oamenii se rugau. Iar cinematograful se numea clădirea în care oamenii se uită la filme. Îmi amintesc că era o ruină. Sau poate era doar vechi. Când ești copil, toate lucrurile vechi ți se par ruine.
În clasa a doua, învățătoarea ne-a dus să vedem Cireșarii. Cinematograful era o sală rece, întunecată, cu multe scaune făcute dintr-un material lucios, neplăcut la atingere. Copiii se așezau pe unde apucau. Un scaun era rezervat pentru copilul învățătoarei. Pe acel loc m-am așezat eu. Nu știam acest lucru când m-am așezat, dar începusem să bănuiesc că ceva e în neregulă, pentru că ochii învățătoarei nu m-au slăbit pe tot parcursul filmului. Îi puteam vedea din cauza ochelarilor care aveau un licăr nefiresc. La sfârșitul proiecției, învățătoarea a venit la mine și mi-a spus să întind palma. M-am supus. Mi-a aplicat trei lovituri aspre cu liniarul.
Asta a fost prima mea experiență cu cinematograful. Au mai urmat câteva, dar gândul că în spatele meu era învățătoarea nu-mi dădea pace. Petreceam mai mult timp uitându-mă peste umăr decât vizionând filme. În mod ciudat, sentimentul ăsta îl aveam mai ales când trebuia să mă uit la filme românești.
Din cauza fricii de cinematograf, majoritatea filmelor le vedeam acasă, în fața televizorului. Mai puțin producțiile românești, la care mă uitam cu coada ochiului stâng și capul întors în direcția opusă. Era un fel de tic nervos, începea filmul și îmi aruncam capul peste umăr, privind în direcția opusă ecranului. Ce faci? mă întreba familia. Mă uit la filme românești, răspundeam eu. La școală, învățătoarea (care era cinefilă) mă speria că, dacă nu-mi fac temele, o să trebuiască să mă uit la filme românești, sub supravegherea ei. Nu-i plăcea deloc de mine, nu doar pentru că mă așezasem pe locul fiului ei în sala de cinema, dar și pentru că i-am zis că singurul moment cu adevărat cinematografic din toată istoria filmului românesc este scena liftului invizibil care coboară în infernul socialismului, după cum m-am exprimat atunci, dacă-mi aduc bine aminte, din Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie. Mă rog, nu eram 100% sigur că e un lift invizibil, pentru că văzusem filmul cu coada ochiului, dar scena e memorabilă prin dramatismul ei care explorează modul în care regimurile totalitare frâng destinele oamenilor prinse în vârtejul unor ideologii criminale etc. etc.
Într-o noapte am visat că sunt în sala de detenție a cinemaului românesc, care era și un fel de tribunal. Trebuia să fiu judecat de către Instanța Supremă a Cinemaului Românesc. De la distanță, semăna cu un fel de vată de zahăr roz, dar când m-am apropiat am văzut că era creatura amiboidă din filmul The Blob (evident, varianta originală, din 1958, cu Steve McQueen).
Avea titlurile diverselor filme românești imprimate pe corpul gelatinos și uneori puteam vedea o mână sau un picior încercând să străpungă membrana tulbure. Probabil înghițise și alți copii care nu voiau să se uite la filme românești, m-am gândit eu îngrozit. Blob-ul își rostogolea corpul masiv spre mine și striga: Uită-te la noi, regizează-ne! Nuuuuuu, am început eu să strig, fugind și împiedicându-mă în bucăți de peliculă. Nu voiam să mă uit la filme românești și nici să le regizez. M-am trezit urlând nu sunt regizor român! nu sunt regizor român! și am început să plâng. Părinții au venit repede în cameră să mă asigure că nu sunt regizor român și că totul va fi bine.
În vacanțele de vară petrecute la bunici stăteam toată ziua întins pe canapea și mă uitam la filme de Alfred Hitchcock, Ingmar Bergman, Laurel and Hardy, sau John Hughes. Problema cu vizionarea filmelor la televizor era că, în timp ce schimbam canalele, puteam da peste o imagine numită Mira. Așa o numea bunică-mea. Se manifesta printr-un țiuit monoton și o imagine formată din figuri geometrice, de obicei pătrate, dreptunghiuri sau cercuri simple, umplute cu diverse culori. De ce apare Mira la televizor? am întrebat-o pe bunică-mea. Pentru că nu e nimic, a zis ea.
Mira era un nume ciudat pentru o imagine care arăta nimicul. De ce ar avea nevoie nimicul de un nume? Faptul că avea nume mă speria și mă făcea să mă ascund în spatele canapelei de fiecare dată când afară era vreme urâtă și se înnora și fulgera și nu era nimic la TV. Îmi imaginam că sunt Man from the Other Place din Twin Peaks și începeam să dansez, ca să mă calmez. Așa făceam și când eram mustrat de părinți că luam note mici sau când mă întorceam acasă târziu din parcul copiilor și găseam ușa de la poartă încuiată. Începeam să dansez și strigam garmonbozia garmonbozia, iar frica dispărea. Era un tip care se tot lega de mine în pauze la școală, avea un bici pe care îl flutura în toate direcțiile, până când într-o zi am urlat garmonbozia și l-am împins într-o pubelă. Începusem apoi să lovesc pubela cu piciorul zbierând garmonbozia. Tipul a început să plângă, i s-a făcut frică de mine și m-a evitat tot anul. Dar Mira nu era afectată de dansul meu. Strigam garmonbozia în fața televizorului, dar Mira țiuia în continuare. Cunoscută ca Mira de Reglaj în cărțile de specialitate, această entitate mi-a bântuit copilăria. A fost subiectul primului scenariu pe care l-am scris la 10 ani, inspirat de serialele Sailor Moon, Scooby-Doo, Where Are You! și Buffy the Vampire Slayer. Mira era villain-ul în povestea mea. Răpea copii și se hrănea cu imaginația lor.
Primul meu film era un scurtmetraj și s-a numit Bunicul mănâncă supă. Filmat în stil cinéma vérité, cu o cameră video Sony Betamovie, primită în cadou de la unchiul pedofil din America, scurtmetrajul era despre un bunic abuziv (al meu) care urla în fiecare dimineață să-i fie adusă supa. Când supa era în farfurie, striga că supa arde. Când bunică-mea îi sufla în farfurie, striga că supa e rece. Când bunică-mea îi încălzea supa pe aragaz, bunicul turna răchie în halba de bere și bea. L-am filmat câteva luni, până când mi-a spart camera, în ciuda strigătelor mele disperate garmonbozia garmonbozia. Dar în tot acest timp nu l-am văzut mâncând nici măcar o dată supa. În urma unor conflicte cu rudele, unchiul pedofil nu s-a mai întors în România, iar eu n-am avut de la cine să cer o nouă cameră Sony Betamovie. Garmonbozia! le-am zis eu tovarășilor și tovarășelor de joacă. Cu ce o să facem cel mai mare film al tuturor timpurilor? Din fericire, prietenul meu Muci avea părinți bogați și l-a convins pe tatăl său să ne cumpere o cameră video Panasonic Supercam. Cu condiția să-i dau un rol lui Muci în film. Am bătut palma, ce era să fac, deși Muci avea zero carismă și talent actoricesc, părea că joacă nonstop într-un film românesc.
Cel mai mare film al tuturor timpurilor era despre tinerețe și ratare și despre cum încerci să evadezi din locul unde te-ai născut, ca să scapi de sărăcie, prejudecăți și de lumea adulților. Știți genul acela de film. L-ați mai văzut de atâtea ori. Dar l-ați văzut cu adevărat? La începutul filmului, un copil într-un cărucior cu două roți citește pe o scenă un poem pe care l-am scris la 11 ani, după ce bunicul m-a dat afară din casă.
când eram mic, mă jucam de-a melcul care își poartă casa în spinare,
adică mă făceam melc de fiecare dată când bunicul
ne amenința pe mine și pe bunică-mea
că ne dă afară din casă.
casa melcului nu este niciodată a sa, ci a tuturor melcilor.
când bunicul ne-a dat afară din casă și a trebuit să mergem la părinți,
bunica m-a pus într-un cărucior cu două roți,
lângă niște haine și un abecedar,
și a împins căruciorul până am ajuns la părinți.
Era un fel de faux road movie, influențat de filmele lui Penelope Spheeris, Harmony Korine (Gummo, evident) și Hayao Miyazaki. Mai mulți copii fug de acasă cu bicicletele, ca să vadă lumea largă, dar ajung în groapa de gunoi din afara localității, atrași de melodiile unor ghemotoace radioactive cu ochi și antene de marțian, ca niște susuwatari mutante. Copiii devin captivi în groapa de gunoi, încearcă să plece, dar nu pot. Părinții uită că există și nu-i mai caută. Ascultând melodiile pe care le cântă susuwatari, copiii se simt liberi, dar uneori melodiile sunt înlocuite de transmisii radio. Pot fi auzite vocile părinților care le spun să nu mănânce înainte de culcare, să nu stea târziu la televizor, să nu uite să-și facă temele și să nu se joace toată ziua jocuri video.
N-am reușit să terminăm filmul, pentru că părinții nu ne lăsau singuri în groapa de gunoi. Era mereu câte un părinte în apropiere, dând sfaturi, având grijă să nu cădem în gropi, și pur și simplu ruina scenele. Trebuia să ne prefacem că nu sunt în groapa de gunoi, deși erau fix lângă noi, scuturându-ne de praf, făcând semne să ne băgăm bluza în pantaloni sau să încheiem filmarea, că se întunecă.
You’re tearing me apart! am strigat într-o zi, ca James Dean în Rebel Without a Cause, la toți părinții adunați în jurul nostru. Garmonbozia! Garmonbozia! Vă băgați în viețile noastre, vă băgați în filmele noastre! Faceți voi filmul!
Ne-am dus acasă. A trebuit să ne spălăm și n-am mai avut voie să ieșim din casă câteva zile. Pe urmă a trebuit să învățăm algebră și capitalele lumii, să ne legăm șireturile și să nu ne mai ștergem nasul cu mâneca. În tot timpul ăsta părinții ne filmau. Trebuia să spunem sărut mâna la vecini și mulțumesc, sau să râdem la glumele bătrânilor și să ne lăsăm sărutați de mătuși și unchi. Trăiam în lumea adulților și trebuia să le spunem părinților noapte bună înainte de culcare și uneori primeam înghețată dacă luam note mari la școală.
Era cel mai prost film din toate timpurile.
