Carte / Descoperiri

Lincoln între vieți

de George Saunders

Publicat pe 24 mai 2018

George Saunders a fost, fără doar și poate, una dintre cele mai valoroase descoperiri de anul trecut în redacția Scena9. După ce super-volumul lui de povestiri, Zece decembrie, a apărut la Editura Black Button Books, l-am citit pe rând cu ochii cât cepele, iar colega noastră, Luiza Vasiliu, a vrut să vă convingă pe toți să-l citiți. Așa că am primit vestea despre publicarea primului său roman, Lincoln între vieți, la Editura Humanitas Fiction, cu rafale de artificii (deocamdată doar la figurat). Scrisul lui George Saunders - americanul despre care mulți critici exigenți spun c-ar fi maestru în proza scurtă - e un fel de hipnoză. Trebuie doar să-i urmezi vocea (mereu imprevizibilă, stranie, cameleonică) și poți să plonjezi instant dintr-un cadru banal - să zicem, o peluză proaspăt ferchezuită dintr-o suburbie americană -, într-o cu totul altă dimensiune. În vacarmul unei lumi interioare ori într-o întorsătură de situație cu totul fantastică. Și dacă la început ți se pare că personajele lui vorbesc sucit și eliptic, e nevoie de câteva pagini să te dezmeticești și să devii părtaș la cod.

La fel se întâmplă și în Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo), a cărui acțiune are loc în noaptea din 1862 când președintele american Abraham Lincoln l-a condus la cimitir pe Willie, fiul său de 11 ani, mort, cel mai probabil, de febră tifoidă. Doar că Willie nu vrea să se despartă așa ușor de lumea asta a muritorilor și zăbovește într-un purgatoriu, unde 100+ spirite încearcă să-l convingă să treacă pe lumea cealaltă. Toate vocile astea - de reverenzi, soldați, prostituate, servitori negri & co - alcătuiesc un fel de cor disonant, în care se amestecă istorii de viață și frânturi din societatea americană. Cum se petrece la aproape un an de la începerea Războiului Civil, moartea lui Willie e și-un pretext numai bun pentru a pune sub lupă prețul războiului calculat în vieți, pe care președintele Lincoln îl cântărește în carte mult mai atent, după ce abia și-a pierdut fiul. Și realitatea politică a acelui moment e documentată din tot felul de surse care ba se completează, ba se contrazic pe alocuri, la fel ca amintirile, pe măsură ce se îndepărtează. Deși e ficțiune, Lincoln între vieți are o componentă istorică zdravănă, pe care Saunders alege, însă, s-o exploreze dintr-o perspectivă cu totul neobișnuită, cu-atât mai mult cu cât la mijloc e o figură-cheie din istoria Americii, a președintelui care, printre altele, a jucat un rol important în abolirea sclaviei. Anul trecut, acest prim roman al lui George Saunders, pe care Bill Gates tocmai l-a trecut pe lista lui scurtă de lecturi pentru vara asta, a primit Man Booker Prize. 

Până puneți mâna pe cartea asta fabuloasă, care va fi lansată și la Târgul de Carte Bookfest, sâmbătă, 2 iunie, la ora 12,30, la standul Editurii Humanitas (la lansare vor vorbi Radu Paraschivescu, Sever Voinescu și Denisa Comănescu), vă propunem să citiți mai jos câteva fragmente, ca să vă molipsiți. (Andra Matzal)
 
 

VII.

Ieri în jurul orei trei şi-a făcut apariţia o procesiune considerabilă – să fi fost cam douăzeci de trăsuri care nu aveau unde să stea – S-au oprit pe pajiştile caselor şi au rămas în pantă pe terenul cimitirului, lângă gard – Şi cine crezi că s-a dat jos din dric dacă nu domnul L. în carne şi oase, pe care l-am recunoscut după trăsături – Dar încovoiat de durere şi trist la faţă, aproape având nevoie să fie îmboldit să meargă, de parcă nu l-ar fi lăsat inima să intre în locul acela posomorât – Trista veste încă nu-mi ajunsese la urechi & am fost nedumerită câteva clipe, dar n-a trecut mult şi, situaţia limpezindu-se, m-am rugat pentru băiat&familie – s-au scris multe în ziare cu privire la boala lui, iar acum a apărut şi nefericita ştire de pe urmă – Trăsurile au continuat să sosească în următoarea oră, până când nu s-a mai putut trece pe stradă.

Mulţimea adunată a dispărut în capelă şi de la fereastra mea deschisă am auzit cele ce se întâmplau înăuntru: muzică, o predică, plânsete. Pe urmă adunarea s-a risipit & trăsurile au luat-o din loc, unele împotmolindu-se & având nevoie de despotmolire, strada & pajiştile fiind lăsate ca vai de capul lor.

Apoi astăzi, tot umed & rece, iar pe la două o singură trăsură a sosit & şi s-a oprit la poarta cimitirului & iarăşi a ieşit din ea Preşedintele, însoţit de data asta de trei domni: unul tânăr & doi BĂTRÂNI – au fost întâmpinaţi la poartă de domnul Weston & tânărul lui asistent & s-au îndreptat spre capelă – N-a trecut mult şi, după ce asistentului i s-a alăturat un ajutor, aceştia doi au fost văzuţi urcând un sicriu mic pe un cărucior & alaiul trist s-a pus în mişcare, cu căruciorul în faţă, iar Preşedintele & însoţitorii lui păşind cu greutate în urmă – destinaţia lor părea să fie colţul de nord-vest al cimitirului. Cum panta de acolo era abruptă, iar ploaia continua să cadă, urmarea a fost o împletire stranie de melancolie sumbră & nepricepere gălăgioasă, cu asistenţii chinuindu-se să ţină micul sicriu pe cărucior – & în acelaşi timp toţi cei de faţă, chiar şi domnul L., străduindu-se din răsputeri, prin paşi mărunţi, să-şi păstreze echilibrul pe iarba alunecoasă din cauza ploii.

Oricum, se pare că bietul Lincoln cel mic urmează să fie depus peste drum, contrar relatărilor din ziare, care susţineau că avea să se întoarcă imediat la Illinois. Li s-a dat cu împrumut un loc din cripta care-i aparţine judecătorului Carroll & închipuie-ți măcar asemenea durere, Andrew, să-ți laşi fiul preaiubit în culcuşul de piatră rece, ca pe o pasăre muribundă, & şi să-ți vezi de drum. Linişte în noaptea asta, & chiar şi Pârâul pare să-şi îngâne murmurul mai potolit ca de obicei, dragă Frate. Luna tocmai a ieşit & a luminat pietrele din cimitir – preţ de o clipă a părut că locul fusese năpădit de îngeri de felurite forme şi mărimi: îngeri graşi, îngeri mari cât nişte câini, îngeri călare etc.

M-am obişnuit să-i am pe Morţii ăştia drept companie şi mi se par nişte companioni plăcuţi, cum stau acolo în Pământ & şi în Casele lor reci de piatră.

                                                Din „Washington în război: scrisorile din

                                                Războiul Civil ale lui Isabelle Perkins“,

                                                colectate şi editate de Nash Perkins III,

                                                consemnare din 25 februarie 1862.

 

VIII.

Aşa că Preşedintele şi-a lăsat băiatul într-un mormânt de împrumut şi s-a întors să muncească pentru ţară.

                                                Din „Lincoln: o poveste pentru băieţi“

                                                de Maxwell Flagg.

Nimic n-ar fi putut fi mai tihnit şi mai frumos decât locul unde se găsea acest mormânt, de care cei aflaţi în vizită la cimitir n-ar fi avut cum să dea cu ochii, fiindcă era chiar ultimul din stânga, la capăt de tot, în vârful unei pante aproape perpendiculare, care cobora spre pârâul Rock aflat dedesubt. Apele repezi aveau un freamăt plăcut, iar copacii din pădure se profilau pe cer desfrunziţi şi puternici.

                                                Kunhardt şi Kunhardt, op. cit.

IX.

Când eram foarte tânăr mi-am dat seama că am o anumită înclinaţie care mie unuia mi se părea absolut firească şi chiar minunată, pe când altora – mama, tata, fraţi, prieteni, profesori, preoţi, bunici – nu li se părea câtuşi de puţin firească sau minunată, ci depravată şi infamă, ceea ce mă făcea să sufăr: trebuia oare să-mi reneg înclinaţia, să mă însor şi să mă condamn singur la ceva căruia i-am putea spune lipsă a împlinirii? Voiam să fiu fericit (cum cred că ne dorim cu toţii), aşa că am început o prietenie nevinovată – mă rog, relativ nevinovată – cu un coleg de şcoală. Dar n-a trecut mult şi ne-am dat seama că eram amândoi fără speranţă, aşa că (sărind peste câteva amănunte, porniri-şi-opriri, luări de la capăt, hotărâri din toată inima, trădări ale acelor hotărâri, acolo, în colţul, hm, şopronului pentru trăsuri şi aşa mai departe), într-o după-amiază, cam la o zi după o discuţie deosebit de deschisă, în care Gilbert a dat glas intenţiei ca de-atunci înainte „să ducă o viaţă cuviincioasă“, m-am dus la mine în cameră cu un cuţit de măcelărie şi, după ce le-am scris un bilet părinţilor (Îmi pare rău, asta era ideea) şi altul lui (Am iubit şi deci plec împlinit), mi-am tăiat venele cu sălbăticie deasupra unei chiuvete de porţelan.

Făcându-mi-se greaţă de la atâta sânge şi de la roşul lui ţipător şi neaşteptat pe albeaţa chiuvetei, m-am lăsat ameţit pe podea, moment în care m-am – mă rog, e destul de jenant, dar daţi-mi voie s-o spun: m-am răzgândit. Abia atunci (aproape pe lumea cealaltă, ca să zic aşa) mi-am dat seama cât de nespus de frumoasă era toată povestea, cât de bine croită pentru plăcerea noastră, şi am văzut că era cât pe-aci să risipesc un dar nemaipomenit, darul de-a putea să cutreieri zi de zi prin paradisul ăsta vast şi senzual, prin piaţa asta aprovizionată afectuos cu tot felul de lucruri sublime: roiuri de insecte dansând în razele piezişe ale soarelui de august, un trio de cai negri îngropaţi până la genunchi şi stând cap lângă cap pe un câmp înzăpezit, mirosul unei supe de vită purtat pe aripa unui vânticel dinspre o fereastră portocalie într-o toamnă rece

                                                 –  roger bevins iii

            Domnule. Prietene.

                                                hans vollman

 

            Am – am început iar?

                                                roger bevins iii

            Da.

            Trage aer în piept. E-n regulă.

            Cred că l-ai cam speriat pe noul nostru vecin.

                                                hans vollman

            Mii de scuze, tinere domn. Am vrut doar să-ţi spun, în felul meu, bine-ai venit.

                                                roger bevins iii

            Făcându-ţi-se „greaţă de la atâta sânge“, te-ai „lăsat ameţit pe podea“ şi te-ai „răzgândit“.

                                                hans vollman

            Da. Făcându-mi-se greaţă de la atâta sânge şi de la roşul lui ţipător şi neaşteptat pe albeaţa chiuvetei, m-am lăsat ameţit pe podea. Moment în care m-am răzgândit.

            Ştiind că singura mea speranţă era să fiu găsit de unul dintre servitori, m-am împleticit spre scări şi m-am aruncat pe jos. De acolo, am izbutit să mă târăsc în bucătărie –

            Unde şi rămân.

Aştept să fiu descoperit (ajuns acum să zac pe podea, cu capul sprijinit de sobă, cu scaunul răsturnat în apropiere, cu o felie dintr-o coajă de portocală pe obraz), pentru ca pe urmă să fiu readus la viaţă, să mă ridic, să curăţ mizeria cumplită pe care am făcut-o (mamei n-o să-i placă deloc), să ies la aer curat, în lumea aceea frumoasă, un om nou şi mai curajos, şi să încep să trăiesc! O să-mi urmez oare înclinaţia? Ba bine că nu! Cu ardoare! După ce-am fost atât de aproape să pierd totul, m-am descotorosit acum de toată frica, şovăirea şi sfiala, şi, odată întors la viaţă, am de gând să cutreier pământul cu evlavie, absorbind, mirosind, încercând şi iubind pe cine poftesc; atingând, gustând, încremenind printre lucrurile frumoase de pe lumea asta, cum ar fi: un câine care visează şi dă cu piciorul în triunghiul de umbră al unui copac; o piramidă de zahăr pe o masă de palisandru, rearanjată cristal cu cristal de o adiere imperceptibilă; un nor trecând ca o corabie peste un deal molcom şi înverzit, în vârful căruia câteva cămăşi colorate dansează energic pe funie în bătaia vântului, pe când jos în oraş se deschide o zi albastru-vineţie (muza primăverii întru pată), cu fiecare curticică plină de iarbă reavănă şi împânzită de flori, de-a dreptul înnebunită de –

                                                roger bevins iii

            Prietene. Bevins.

                                                hans vollman

„Bevins“ avea câteva perechi de ochi Ţâşnind întruna încolo şi-ncoace Câteva nasuri Adulmecând cu toate Mâinile lui (avea multiple perechi de mâini, sau poate că şi le mişca atât de repede, încât păreau multe) loveau în stânga şi-n dreapta, luând tot felul de lucruri, ducându-şi-le la faţă cu o cât se poate de iscoditoare

            Te cam speria

            Spunând povestea îi crescuseră atâţia ochi şi nasuri şi mâini, încât aproape că nu i se mai vedea corpul Ochii aidoma ciorchinilor pe cârceii de viţă Mâinile pipăind ochii Nasurile mirosind mâinile

            Tăieturi pe fiecare încheietură.

                                                willie Lincoln

            Nou-venitul s-a aşezat pe acoperişul infirmeriei, uitându-se uluit la domnul Bevins.

                                                hans vollman

            Din când în când îţi mai furişa câte-o privire, domnule. Spre măreaţa dumitale –

                                                roger bevins iii

            Haida-de, nu e cazul să vorbeşti de –

                                                hans vollman

            Celălalt bărbat (cel lovit de grindă) În pielea goală Mădularul umflat cât o Nu mi-am putut lua ochii

            Sărea când a început să

            Corpul ca o găluşcă Nas lătăreţ şi turtit ca de oaie

            Gol-puşcă

            O tăietură urâtă la cap Cum putea să meargă şi să deschidă gura cu o atât de urâtă – willie lincoln

            Ni s-a alăturat în scurtă vreme reverendul Everly Thomas.

                                                hans vollman

Care a venit, cum vine întotdeauna, şontâcăind de zor, cu sprâncenele arcuite, părând înnebunit de groază, cu părul ridicat în cap, cu gura într-un „O“ perfect de teroare. Şi totuşi a vorbit, cum vorbeşte întotdeauna, cât se poate de cumpătat şi înţelept.

                                                roger bevins iii

            Un nou-venit? a spus reverendul.

            Cred că avem onoarea să stăm de vorbă cu un anume domn Carroll, a zis domnul Bevins.

            Băieţaşul s-a mărginit să se uite la noi cu nişte ochi goi.

                                                hans vollman

            Nou-venitul era un băiat de zece-unsprezece ani. Un copil frumuşel, care clipea des şi se uita în jur cu băgare de seamă.

                                                reverendul everly thomas

            Semăna cu un peşte care, azvârlit pe ţărm, stă nemişcat şi circumspect, dându-şi prea bine seama cât e de vulnerabil.

                                                hans vollman

Trimiţându-mă cu gândul la un nepot al meu, care căzuse cândva în apa rece sloi a râului şi se întorsese acasă îngheţat până la os. Temându-se de pedeapsă, n-a cutezat să intre; l-am găsit sprijinindu-se de uşă şi căutând stropul de căldură pe care l-ar fi putut dobândi în felul ăsta, buimac, vinovat şi aproape amorţit de frig.

                                                roger bevins iii

            Fără îndoială că simţi o anumită atracţie? a spus domnul Vollman. Un imbold? Să te duci? Undeva? Mai în largul tău?

            Simt că trebuie să aştept, a zis băiatul.

            Vorbeşte! a spus domnul Bevins.

                                                reverendul everly thomas

            Ce să aştepţi? a zis domnul Oaie-Găluşcă.

            Pe mama, am spus. Pe tata. O să vină imediat. Să mă ia Domnul Oaie-Găluşcă a clătinat din cap cu tristeţe Şi mădularul i s-a clătinat Cu tristeţe

            S-ar putea să vină, a spus bărbatul cu mulţi ochi.Dar mă-n-doiesc c-o să te ia.

            Pe urmă au râs toţi trei Cu multe bătăi din multele mâini ale bărbatului cu mulţi ochi Şi bâţâiala mădularului umflat al domnului Oaie-Găluşcă Chiar şi reverendul a râs Chiar dacă arăta înfricoşat, cu tot râsul lui

            Oricum, n-o să stea mult, a zis domnul Oaie-Găluşcă.

            Dorindu-şi mereu să fi fost altundeva, a zis bărbatul cu mulţi ochi.

            Gândindu-se doar la prânz, a spus reverendul.

            Mai e un pic şi vine primăvara Jucăriile de Crăciun aproape că au rămas neatinse Am un soldăţel de sticlă care-şi poate întoarce capul Epoleţii se pot schimba între ei În curând o să se deschidă florile Lawrence din şopronul din grădină o să ne dea fiecăruia o cană cu seminţe Trebuie să aştept Am spus

                                                willie Lincoln

X.

            I-am aruncat o privire domnului Bevins.

                                                hans vollman

            Tinereii ăştia nu-s făcuţi să zăbovească.

                                                roger bevins iii

Matthison, În Vârstă de Nouă Ani? A zăbovit mai puţin de treizeci de minute. Pe urmă s-a împrăştiat cu un pocnet mic, ca un pârţ. Dwyer, 6 a & 5 ln? Nici nu era în bolnăvelnic la sosire. Se pare că se făcuse nevăzut până să ajungă. Sullivan, Nou-născut, a zăbovit douăşpe sau treişpe minute, o minge de lumină supărată, care se târa şi ţipa. Russo, Luată în al Şaselea Ei An & Lumină a Ochilor Mamei? Abia dac-a zăbovit patru minute. Mă uit în spatele fiecărei pietre. „Îi caut după catalog.“

                                                hans vollman

            Bieţii de ei.

                                                reverendul everly Thomas

Gemenii Evans, Plecaţi din Astă Vale a Jelirii Împreună la 15 Ani & 8 Luni, au zăbovit nouă minute şi apoi s-au dus chiar în aceeaşi clipă (gemeni până la capăt). Percival Strout, În Vârstă de Şaptesprezece Ani, a zăbovit patruzeci de minute. Sally Burgess, 12 Ani & Dragă Tuturor, a zăbovit şaptesprezece minute.

                                                hans vollman

            Belinda French, Bebeluş. O mai ţii minte?

                                                roger bevins iii

            Mare cât o pâine, zăcând acolo, împrăştiind o lumină albă şi stinsă, şi scoţând vaierul ăla ascuţit.

                                                reverendul everly Thomas

            Preţ de cincizeci şi şapte de minute.

                                                hans vollman

            Mult după ce mama ei, Amanda French, Pierdută Dând Naştere unui Copil Frumos & Totuşi Fără Noroc, se dusese.

                                                roger bevins iii

            Au fost puse în acelaşi bolnăvelnic.

                                                hans vollman

            O privelişte cât se poate de mişcătoare.

                                                reverendul everly Thomas

            Dar, cu timpul, s-a dus.

                                                roger bevins iii

            Aşa cum s-ar cuveni s-o facă tinerii ăştia.

                                                reverendul everly Thomas

            Şi aşa cum cei mai mulţi o şi fac, firesc.

                                                roger bevins iii

            Sau nu.

                                                reverendul everly Thomas

            Închipuiţi-vă dar cât de miraţi am fost când am trecut din nou pe acolo, cam după o oră, şi l-am găsit pe băiat tot pe acoperiş, uitându-se încoace şi încolo, de parc-ar fi aşteptat să vină trăsura să-l ia.

                                                hans vollman

            Şi iertaţi-mă c-o spun, dar duhoarea de ceapă sălbatică pe care-o răspândesc tinerii când zăbovesc? Îţi cam muta nasul deja.

                                                roger bevins iii

            Ceva trebuia făcut.

                                                reverendul everly thomas

 


Lincoln între vieți”, de George Saunders, traducere de Radu Paraschivescu, a apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”.

24 mai 2018, Publicat in Arte /

text de

  • George SaundersGeorge Saunders

    Scriitor american, autor de proză scurtă, eseuri, romane și cărți pentru copii, cu materiale publicate în The New Yorker, Harper's, GQ. Câștigător al Man Booker Prize în 2017. Îl găsiți aici

    Credit foto: David Crosby


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK