Am povestit cu scriitoarea rusă Guzel Iahina despre ce rămâne în urma atrocităților din prezent și despre rolul scriitorului în realitatea actuală.
Guzel Iahina scrie cu umanitate despre evenimente istorice din trecutul sovietic. A venit în România la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) din Iași, care a avut loc luna aceasta, așa că am povestit cu ea despre bunătate, speranță și procesul de scriere a subiectelor istorice dificile.
În cărțile ei, Guzel Iahina abordează ficțional istoria Uniunii Sovietice și, pentru că face subiecte precum foametea mai ușor de dus, aduce o înțelegere mai profundă a evenimentelor. Primul ei roman, Zuleiha deschide ochii (Humanitas, 2018, traducere de Luana Schidu), este inspirat din povestea bunicii ei materne, care a trăit în exil în Siberia. Al doilea, Copiii de pe Volga (Humanitas, 2022, traducere de Luana Schidu), pleacă de la coloniile germane de pe Volga, din care a făcut parte și bunicul ei. Trenul spre Samarkand (Humanitas, 2021, traducere de Luana Schidu), cel mai recent titlu semnat de autoare, abordează tema foametei prin încercarea de salvare a unor copii. Guzel spune că bunicii ei sunt „o moștenire plină de mister”, pe care încearcă să o deslușească prin scris. Romanele sale au primit premii importante din Rusia și sunt traduse în peste 30 de limbi.
Dincolo de lauri, Guzel Iahina descrie cu multă căldură întâmplări dificile, precum drumul unor copii cu trenul, dintr-un loc umbrit de foamete într-unul unde speră la o viață mai bună. În ultima sa carte, Deev, conductorul trenului, este salvatorul copiilor, însă, în același timp, e și fostul abuzator al părinților acestora. Astfel, Iahina depășește stereotipurile eroice și ne face să înțelegem că nimeni nu e doar salvator, victimă sau călău, ci că rolurile se amestecă uneori.
Guzel Iahina s-a născut în Kazan, Rusia, iar până la trei ani a vorbit doar limba tătară. A fost apropiată de mică de bunicii ei, care au inspirat-o apoi să scrie. A lucrat ca pedagog, după ce a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar în 1999, la 22 de ani, s-a mutat în Moscova, unde a studiat la Școala de Cinematografie, secția scenaristică. Cărțile ei sunt adesea apreciate pentru stilul cinematografic al scriiturii, care te face să simți că acțiunea se derulează ca într-un film. În prezent, Guzel face naveta periodic între Rusia și Kazahstan, pentru a reuși să se detașeze de ceea ce se întâmplă în Rusia, însă fără a pierde contactul cu realitatea de acolo. Anul trecut, scriitoarea s-a declarat împotriva invaziei ruse în Ucraina.
Am văzut-o prima oară la micul dejun – la 7:30 dimineața eram doar noi două în sala de mese a hotelului. S-a așezat singură la masă și n-a folosit telefonul cât timp a mâncat. Am revăzut-o la finalul primei seri de FILIT, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, într-o discuție cu jurnalistul Marius Constantinescu. A vorbit acolo despre mecanismele pe care oamenii le folosesc pentru a se proteja de trauma colectivă a războiului și despre izolarea Rusiei din prezent, care poate da naștere dezumanizării. „Literatura este un instrument al compasiunii” a fost citatul care a răsunat în sală și care a trezit în mine, viitoare psihologă, mult interes să stăm de vorbă. Mi-a dat impresia că privește natura umană cu empatie, înțelege cât de complexă e mintea noastră și face apel la bunătate. Când i-am luat interviul, a zâmbit rar, mai degrabă cu blândețe decât cu bucurie sau entuziasm, a vorbit pe un ton scăzut, mereu prudentă și atentă la cuvinte. M-a rugat încă de la început să nu folosim termenul război, chiar dacă abordăm subiectul.
Scena9: Ce te face să participi la festivaluri de literatură precum FILIT?
Guzel Iahina: Pentru mine e foarte important să păstrez dialogul. Nu încerc să fac reclamă cărților mele unde merg, ci mult mai importantă mi se pare oportunitatea de a comunica. E fundamental să povestim despre lucruri banale – ce fac oamenii din Moscova, cum arată ei, ce cumpără din magazine. Și la fel de important mi se pare să vorbesc în Rusia despre ce am văzut în Europa când mă întorc, să dau detalii la fel de banale despre ce am văzut. Pentru că, din păcate, mulți oameni din Rusia nu pot părăsi țara în prezent. Izolarea în care se află Rusia îngreunează acest dialog și riscă să nască stereotipuri. De aceea sper ca ieșirile mele din țară să fie o încercare de a evita această izolare a Rusiei.
O întrebare ce mi se pune adesea e: „Cum să se raporteze oamenii la scriitorul rus în prezent?”. Pentru mine, există o demarcație clară între stat și oameni. Faptul că te-ai născut într-o țară nu ar trebui să fie niciun privilegiu, nicio povară.
În prezent sunt întrebată des și dacă este loc să vorbim despre trecutul sovietic. În Europa au loc foarte multe conflicte și mulți oameni mor de foame, refugiații umblă dintr-o parte în alta, orașele sunt distruse. Mai are sens să discutăm altceva? Răspunsul meu este da, pentru că e nevoie să plonjăm cu 100 de ani în trecut pentru a înțelege evenimentele de astăzi. Ceea ce am scris nu este o formă de escapism, ci o formă de a înțelege realitatea.
Ce rol joacă documentarea istorică în poveștile tale?
Istoria ca știință e capabilă să transmită date importante. Din scrierile istorice putem afla numărul celor care au murit de foame în Uniunea Sovietică. Putem afla regiunile din Rusia în care a fost foamete. Putem face o listă cu cauzele care au dus la această foamete.
Cu toate astea, niciun studiu istoric nu va putea transmite ceea ce simte omul căruia îi este foame sau ce simte o mamă care aruncă într-un tren un copil pe care nu îl mai poate hrăni. Acest univers al simțirii este o prerogativă a literaturii.
Atunci când am scris Trenul spre Samarkand, mi-am propus să fac cititorul să simtă compasiune pentru fiecare personaj. Să i se facă milă de cei înfometați care erau duși la Samarkand, de adulții care se ocupau de copii.
Ce înseamnă compasiunea pentru tine?
Capacitatea de a înțelege o altă ființă umană la nivelul simțirii. Iar atunci când scriu, încerc ca această compasiune să i se transmită cititorului. Mi se pare esențial să scriu o scenă ca și cum ar proveni din interiorul personajului, povestind nu doar sentimentele, ci și senzațiile pe care le trăiește la nivel somatic. Mi se pare că prin simțuri e mult mai ușor să îl conectezi pe cititor cu universul personajului. Și astfel, prin acest univers al simțirii, încerc să trezesc cititorului compasiune. E un avantaj mare pe care îl are literatura. Literatura e capabilă să transmită cititorului elementul senzorial, capacitatea de a simți.
În documentarea pentru Trenul spre Samarkand, te-ai confruntat cu multe informații dificile despre foamete. Ce instrumente ai folosit pentru a te proteja?
Într-o primă fază, această informație te face să-ți pierzi curajul, apoi te epuizează. Este ceva ce poate simți oricine când vede imagini cu oameni care sufereau de foame. Am înțeles din start că un psihic normal respinge astfel de informație.
Pe parcursul documentării, eu aveam posibilitatea de a mă opri și de a mă uita la niște comedii, de a citi ceva amuzant ca să mă relaxez. Apoi reveneam. Dar cititorul nu are această posibilitate când parcurge romanul meu. Așa că sarcina mea principală a fost să fac cartea digerabilă pentru cititor.
Mi se pare că autorul este, într-o anumită măsură, responsabil de ceea ce simte cititorul. Și autorul nu are voie să abuzeze de această capacitate, mai ales când este vorba de evenimente teribile, cum are fi foametea. De exemplu, mi s-a părut inadmisibil să descriu stadiile prin care trece un om care moare de foame. Eu am găsit aceste descrieri clinice, dar nu am vrut să creez o carte care să trezească sentimentul ororii, nu voiam o carte horror. Și nu am vrut să-i dezumanizez pe cei despre care am scris, pentru că e vorba despre oameni care au existat.
Capacitatea de a trezi simțire e un instrument foarte important care trebuie mânuit cu grijă. Și cred că dacă autorul are această compasiune față de personaje, și cititorii vor avea compasiune față de ele.
Prin ce mijloace ai făcut asta?
A trebuit să găsesc mult procedee literare ca cititorul să nu arunce cartea după câteva pagini. De exemplu, în Trenul spre Samarkand, prima soluție a fost aspectul cinematic – am relatat întâmplările ca într-un film, astfel încât cititorul să urmărească mai ușor. Folosesc expresii scurte, acțiunea se derulează simplu, ca într-o aventură. Iar aceasta e a doua tehnică – am construit povestea în jurul unei călătorii periculoase, în care miza este viața copiilor. Eroul principal trebuie să rezolve multe probleme mărunte, ca în final să îi ducă pe copii în Samarkand. În această aventură intervin întâmplări banale, mici jocuri ale copiilor, momente în care se îndrăgostesc, care dau umanitate temei atât de greu de dus.
Politica rusă de acum este o continuare a istoriei sovietice. Temelia acestui stat constă în diferența dintre statul a tot puternic și omul mărunt. În epoca sovietică, omul mărunt este minuscul, pentru că statul cere supunere totală.
Acest om minuscul este subiectul romanelor mele. Vreau să înțeleg lucruri despre istoria sovietică care, după părerea mea, capătă astăzi alte semnificații. Nu este vorba numai despre opresiuni exterioare și anularea libertății, este vorba despre controlul resorturilor interioare ale omului.
Spui că Trenul spre Samarkand e un tren al speranței. Ție ce îți oferă ție speranță?
Relațiile dintre oameni. Ele sunt sunt singurele care ne pot apăra de atrocitățile ce se întâmplă. De fapt, romanul Trenul spre Samarkand cred că este exact despre acest lucru. Despre cum omenescul reușește să învingă animalicul.
Cred că nu trebuie să ne temem de a fi naivi. Vremurile de conflict trebuie să ne amintească de adevărurile fundamentale, banale. Pentru că binele este simplu, înseamnă copilărie, bunătate. Și nu ar trebui să ne temem astăzi să repetăm mereu și mereu că cea mai importantă valoare este viața umană, că nu este voie și e inadmisibil să ucizi și faptul că ai noștri copii sunt viitorul nostru. Sună foarte naiv, poate, dar acesta este fundamentul, temelia vieții noastre.
Interviul a fost facilitat de traducătoarea de limbă rusă Marina Vraciu.
