Salon - Bibliotecă

Hemingway și cu mine

de Scena 9

Foarte probabil, despre Hemingway știți o mulțime de lucruri - scrisul și povestea de viață l-au transformat într-un personaj carismatic din istoria literaturii. La fel de probabil, însă, știți foarte puține despre Martha Gellhorn, la rândul ei romancieră, dar înainte de toate, unul dintre cei mai curajoși reporteri din secolul trecut, corespondentă de front, autoare a câtorva volume de memorialistică și călătorie, în care desenează harta unei lumi zguduite de războaie și crize economice. În prima jumătate a anilor '40, Gellhorn a fost căsătorită cu Hemingway, alături de care călătorise în Spania în 1937, de unde transmiseseră la foc continuu vești despre Războiul Civil. De altfel, „luna de miere” și-au trăit-o la Hong Kong, de unde au trimis în SUA corespondență despre ocupația japoneză. Gellhorn a fost mai apoi reporter în multe dintre epicentrele violenței din lume, din Cehoslovacia aflată pe buza celui de-Al Doilea Război Mondial, până în Vietnam. Despre invazia americană din Panama a scris la vârsta de 81 de ani. Pe lângă corespondența de război, scriitoarea americană a publicat cărți în care vorbește despre Marea Criză Economică (The Trouble I've Seen), despre Africa la finalul anilor 70 și despre o viață întreagă pe drum, neobosită („Travels with Myself and Another: A Memoir”).

Tocmai pentru, deși a fost o autoare teribil de curajoasă, știm prea puțin despre scrisul și trăitul ei, romanul „Hemnigway și cu mine”, al autoarei Paula McLain, recent publicat la Humanitas Fiction în traducerea Veronicăi D. Niculescu, e în egală măsură un deliciu literar și un exercițiu de dreptate. McLain, pasionată de drumul unor femei puternice (în parte fiindcă, la rândul ei, a fost nevoită să răzbată singură prin viață, fiind abandonată de părinți în copilărie), intră teribil de convingător în pielea Marthei Gellhorn. În felul ăsta, te transportă în miezul relației cu  scriitorul care avea să ia Nobelul în 1954, în norii de fum care înveleau discuțiile aprinse ale reporterilor de pe front, în mașinăria propriilor întrebări și emoții. Romanul, care combină istoria și ficțiunea, se lansează în seara asta, de la ora 19, la Librăria Humanitas Cișmigiu, unde scriitoarea americană Paula McLain va intra în direct cu cititorii, într-o conversație pe Skype. Până atunci, ne pregătim cu un fragment consistent din carte, în care, pe lângă Martha și Ernest, îl întâlnim și pe Antoine de Saint-Exupery, proaspăt aterizat în Spania cu propriul avion.


 

Erau o mulțime de corespondenți extraordinari în Madrid și alți scriitori care se aflau într-o trecere scurtă, vrând să fie părtași la ceea ce se petrecea. Unii dintre ei erau deja celebri și unii urmau să devină mult mai târziu, iar alții n-aveau să fie niciodată. Cu toții aveau ceva de zis, iar eu voiam să ascult.

Seara ne adunam la hotelul Gran Vía pentru niște mâncare oribilă și apoi ne retrăgeam la Chicote, cel mai bun dintre cele câteva baruri aglomerate din acea zonă a Madridului. Uneori mergeam însă la barul hotelului Gaylord sau în camera lui Tom Delmer, una dintre cele mai mari de la hotelul Florida. El scria pentru Daily Express și avea o rezervă secretă de whiskey bun și de ciocolată într-o cutiuță albastră de tablă, pe care probabil că și-o adusese de acasă. Nu eram sigură dacă-mi place de el. Avea niște umeri solizi și rotunzi și-un râs ascuțit care suna uneori ca țipetele unei hiene. Când bea prea mult se făcea și roșu la față. Dar îmi plăceau ciocolata lui și Beethovenul pe care ni-l punea adesea la gramofon.

Ginny Cowles scria pentru Hearst, care simpatiza cu tabăra naționalistă, dar nimeni n-o învinovățea pentru asta. Nu-și făcea decât treaba. Chiar înainte ca Mussolini să invadeze Abisinia, ea îl intervievase și scrisese inteligent și obiectiv, ceea ce era o mare performanță în sine. Venea adesea să stea lângă mine când eram în camera lui Delmer, iar brățările ei de aur rotunde scoteau clinchete muzicale în timp ce-și muta paharul dintr-o mână în alta.

Mă simțeam apropiată de ea și de Ernest, precum și de Herb Matthews, care scria pentru Times. Era înalt și suplu, și purta pulovere gri și cămăși frumoase, ca scoase din cutie, în timp ce ale lui Ernest arătau mereu de parcă dormise îmbrăcat. Matthews era și inteligent și serios, o simțeai ori de câte ori spunea ceva. Îmi plăcea din ce în ce mai mult și mă simțeam foarte norocoasă să-l cunosc, să fim aruncați de soartă laolaltă fie și doar pentru câteva săptămâni sau luni.

Într-o seară a venit și-a băut cu noi Antoine de Saint-Exupéry. Venise în Spania zburând cu propriul său avion, ceea ce nici nu-mi puteam imagina când îl priveam cum stă trântit pe-o parte pe patul lui Delmer. Purta un halat turcoaz închis, legat în talie, peste pijamale de mătase și avea niște papuci de piele care păreau suficient de exotici ca să fi provenit din Maroc sau Dar es Salaam.

— Cum ți se pare țara asta? l-a întrebat Saint-Ex pe Tom în timp ce aprindea două țigări deodată, una pentru el și alta pentru Ginny.

— Cred că se află în mijlocul celei mai uriașe schimbări, dintre toate țările de pe planetă.

Saint-Ex a dat scurt din cap de trei ori, în timp ce flutura din chibrit.

— Par să lupte pentru adevăr.

— Și plătesc scump, a adăugat Matthews.

— Dintotdeauna libertatea s-a plătit cu vieți, a zis Tom. Mereu e aceeași poveste. Doar că de data asta se-ntâmplă ca noi să avem locuri în primul rând.

— Nu știu dacă-i aceeași poveste. Mie ceva mi se pare foarte nou, a spus Ginny.

— Gândește-te la oamenii care-au venit din toată lumea, să lupte și poate să moară pentru Spania, a adăugat Ernest, aplecându-se în față. Patruzeci de mii de voluntari, așa am auzit, și nu-i libertatea lor în joc, ci toată libertatea.

— E frumos curajul, am zis. Dar crezi că băieții ăștia chiar înțeleg ce fac?

— Că se sacrifică? a întrebat Matthews.

— Trebuie să credem că da, a spus Ernest.

Tom a dat să circule un pachet de țigări. Fumasem deja prea mult, dar tot am mai luat o țigară. Fumul, vorbitul și whiskey-ul făceau cu toate parte din țesătura serii, precum timpul care glisa înainte. Nu fusesem niciodată vreo mare băutoare, dar învățam să fac față în grupul ăsta, în primul rând dintr-un instinct de conservare. Așa că atunci când sticla a ajuns iarăși la mine, m-am servit și din ea.

— Pari tăcută în seara asta, a zis Ernest la un moment dat, venind să stea lângă mine, pe scaunul îmbrăcat în creton pe care tocmai îl eliberase Ginny. La ce te gândești?

— Sunt doar fericită să mă aflu aici. Bănuiesc că pare o aiureală. Dar îmi doream de mult timp ceva de care să-mi pese, ceva care să mă depășească. Mă face să-mi fie frică să mă întorc acasă.

— Nu pleci curând, nu?

— N-aș pleca niciodată. Ți-am zis că mă port aiurea.

— Cred că pricep ce vrei să spui. Totul e mai limpede aici. Am fost într-un fel de ceață în ultimii ani. Romanul ăsta nou la care lucrez e-n regulă, dar nu mă solicită suficient. Nu-mi aduce nimic nou.

— De-asta ai venit? Ca să fii împins către o altfel de carte?

— Posibil. Sau poate că sper doar să-mi amintesc cine sunt și ce anume mă ține în viață.

Încă mă surprindea că puteam vorbi despre lucruri esențiale într-un mod atât de deschis. Ernest mă asculta cu ochii lui căprui întredeschiși, de parcă avea tot timpul din lume și nu voia să se afle nicăieri altundeva. Era un sentiment minunat – acela că este important ce-i spun. Mi se părea că i-aș putea spune cu ușurință orice, chiar totul.

— Uneori îmi doresc să nu fi fost așa tânără, i-am zis.

— E bine să fii tânăr. Când eram de vârsta ta, eu eram tată, cu o căsnicie în urmă și încă năpădit de toate sentimentele cumplite, din cauză că-i rănisem pe alți oameni.

Bănuiam că se referă la prima soție, la căsnicia care se terminase înainte de Pauline, dar n-am vrut să mă bag.

— Uneori n-avem ce face și-i mai rănim pe ceilalți, am zis.

— Așa ne consolăm, nu-i așa?

O umbră infimă i-a străbătut chipul.

— Vezi cicatricea asta?

A arătat spre o urmă lucioasă, în formă de zigzag, din partea de sus a frunții.

— M-am lovit într-o lucarnă, la Paris, când vedeam totul mai în negru ca oricând.

Am încuviințat, așteptând să continue.

— Cred că Freud ar zice c-am vrut să mă rănesc singur.

— Și-ai vrut?

Era o întrebare dură, dar voiam să știu dacă era dispus să-mi împărtășească așa ceva.

— Nu știu sigur, dar bănuiesc că e posibil. Să mă fi simțit prea oribil și să-mi doresc s-o și arăt cumva. Adică, într-un mod fizic. Să evadez prin locul dureros.

Nu prea știam cum să-i răspund. Genul de durere despre care vorbea era îngrozitor. M-am uitat iarăși la cicatrice, de-un alb argintiu, ca un pește aflat aproape de suprafață, apoi am făcut un efort să redevin senină. Să fiu bună.

— Nu știu mare lucru despre Freud. Vorbești adesea cu el?

El a mijit ochii și-a zâmbit un pic.

— Doar când nu am încotro.

Era trecut de miezul nopții când grupul s-a destrămat, în fine, în acea noapte. În camera mea, m-am spălat pe față, m-am îmbrăcat în pijamaua de bumbac și m-am prăbușit în pat. Am adormit în câteva clipe și bănuiesc că nici nu m-am clintit până la un moment dat, în toiul nopții, când o escadrilă de avioane Junker a trecut în zbor peste hotel.

Motoarele răsunau de parcă venea sfârșitul lumii. Camera s-a scuturat cu o trepidație pe care-am resimțit-o în piept. M-am ridicat repede în fund, cu capul vâjâindu-mi de panică, și-am sărit din pat. Apoi am încremenit. Oare au bombe, m-am întrebat, și dacă da, câte? Ar trebui să mă ascund în baie sau sub pat? Oricare ar fi fost regulile, eu nu le învățasem încă.

În ușă s-a auzit un ciocănit puternic. Era să leșin de spaimă, dar era Ernest. Își trăsese trenciul peste pijama și era desculț.

— Ești bine?

— Cred că da.

Am rămas așa o clipă, ascultând. Sunetul motoarelor părea să stea suspendat, de parcă avioanele nici nu se mișcau, deși știam că așa ceva nu era posibil.

— Ce-au de gând să facă?

— Poate că nimic, a zis el. Ce-ar fi să bem ceva?

— Am băut deja prea mult.

— S-ar putea să ajute, oricum.

A traversat camera și s-a dus la biroul meu, unde țineam o sticlă, și-a turnat câteva degete pentru fiecare, în pahare de apă.

M-am dus la marginea patului și am luat paharul pe care mi-l întindea, în timp ce el se așeza lângă mine. Dar n-am făcut decât să rămân cu el în mână. Mârâitul bombardierelor începea să scadă un pic, însă se porneau alte sunete dinspre campusul universitar, pârâitul puștilor în rafale zdravene, apoi o serie de explozii scurte, metalice. Mâna fără pahar a început să-mi tresară în poală. Am pitit-o sub un picior.

— E-n regulă să-ți fie frică, a zis el.

Perdelele erau trase. Lumina lunii pătrundea prin ferestre și crea mici iazuri pe scândurile din podea. Dar chipul lui Ernest era în mare parte umbrit când el m-a întrebat foarte încet:

— Vrei să rămân?

— Ah.

M-a luat pe nepregătite. Nu știu de ce, dar nu îndrăznisem să mă gândesc că s-ar putea întâmpla asta, deși el era foarte bărbat, iar eu eram femeie. În mintea mea, îl așezasem mult mai sus de toate acestea, într-un loc unde el era eroul, dar și profesorul meu, prietenul meu. Am încercat să mă gândesc ce să mai zic, dar totul mi se părea neconvingător.

— O să fiu bine. Mulțumesc că-ți faci griji pentru mine.

— Poate că-mi fac griji pentru mine.

Mi-era greu să-i întâlnesc privirea, chiar și pe întuneric. Sunetele de pe front continuau, la fel de alarmante ca înainte, dar era și o liniște ciudată atunci când el s-a întins ca să-și treacă mâna prin părul meu, dându-l la o parte și dezgolindu-mi partea de jos a gâtului, deasupra gulerului șifonat al pijamalei. Într-o clipă, înainte să apuc să mă dezmeticesc, mă săruta acolo, cu o atingere ușoară ca așezarea unui fluture de noapte și cu o incredibilă tandrețe.

— Ernest.

M-am tras înapoi. Inima mea făcea o gălăgie teribilă. Habar n-aveam ce să spun sau ce să fac.

S-a aplecat să mă sărute din nou, iar apăsarea gurii lui pe a mea mi-a alungat orice alt gând. Mi-am pus palmele pe pieptul lui, hotărâtă să îl împing, dar m-am pomenit că-l apuc de pânza de bumbac și-l trag mai aproape. Limba lui se mișca printre dinții mei, el respira cald și lent, o exalare care părea să continue la nesfârșit.

— Ernest, am zis iarăși. Ce facem?

— Nu știu. Nu-mi pasă.

Înainte să apuc să-i răspund, clădirea a fost scuturată de un spasm, iar eu m-am trezit aruncată zdravăn la podea. Pesemne că hotelul fusese lovit în plin de un mortier. Totul s-a cutremurat, din tavan ploua cu tencuială. Ernest m-a ajutat să mă ridic și apoi am fugit amândoi la ușă și-am deschis-o larg dintr-o mișcare. De dincolo de toate ușile, pe hol se revărsau trupuri. Ne uitam unii la ceilalți, întrebându-ne unde să fugim sau să ne ascundem. Cel puțin trei prostituate spaniole au apărut și stăteau locului clipind, dezorientate. Când a ieșit Sidney Franklin, era cu o femeie pe care n-o mai văzusem niciodată înainte. Avea puloverul cu fața în spate și părul ciufulit de la somn. Știam că în clipa aceea arătam la fel de vinovată ca ea. Am simțit că Sid se uită la mine întrebător, dar în tot haosul acela a fost ușor să-l evit.

Brusc a apărut și Saint-Ex, în halatul lui frumos, ca un fel de miraj. Atacul părea să se fi încheiat, iar el ne-a chemat la o cafea. Ernest și cu mine ne-am alăturat unui mic grup de prieteni și rătăciți și l-am urmat în camera lui. Însă, în timp ce stăteam așa laolaltă și vorbeam, așteptând să fiarbă cafeaua și întrebându-ne cu glas tare dacă hotelul o fi acum o țintă reală sau dacă lovitura din seara asta fusese doar un accident, mă simțeam expusă în mai multe feluri. Simțeam că nu pot îndura.

Ridicându-mă stânjenită, am avut grijă să nu arunc nici o privire spre Ernest.

— Mă duc înapoi la culcare. Noapte bună tuturor.

— Somn ușor, a zis Ginny.

— Ia asta, a zis Saint-Ex și mi-a întins un grepfrut roz și greu de pe o tavă de lemn, depozitul lui privat.

I-am mulțumit și-am ieșit pe coridor, purtând grepfrutul în mâini ca pe un soi de ofrandă sau sacrificiu pentru zeii străini. Peste tot era praf de tencuială, de parcă fusese presărată o zăpadă fină. Pe ambele părți erau crăpături groase în pereți, iar o masă fusese răsturnată. Și o lampă spartă. Era dezordine și înăuntru, în mine. Nu-mi dădeam seama ce s-ar fi putut întâmpla cu Ernest dacă n-ar fi urmat lovitura, dar mă simțisem îndepărtându-mă cu o viteză mult mai mare decât credeam posibil de propria-mi rațiune și determinare. El era prietenul meu, iar asta însemna enorm pentru mine. Chiar era, în ciuda tuturor. Și-n plus, chiar nu-mi învățasem lecția cu bărbații căsătoriți?

Cuprinsă de o stânjeneală pe care nu o puteam alunga, am intrat în camera mea întunecată și-am închis ușa după mine, trăgând și zăvorul.

(…)

Voiam să fiu și eu importantă în războiul ăsta, dar încă nu vedeam calea limpede. Venisem să scriu, dar erau jurnaliști literalmente peste tot, și toți mai experimentați decât mine. Într-un fel, simțeai că e important și numai să te afli aici, să fii martor la toate cele ce se petreceau chiar sub ochii tăi, și să scrii. Și apoi? Aveam să îndrăznesc să trimit un articol la Collier’s, dacă reușeam să termin unul? Cum aveam să mă remarc din tot grupul ăsta de scriitori, scriind despre aceleași bătălii și tragedii, dacă nu eram convinsă că am de adăugat ceva ce nu s-a spus deja de multe ori înainte?

Mai târziu, în camera mea, stăteam și mă gândeam în vreme ce lumina pălea, cu Cântecele Inocenței și ale Experienței ale lui Blake în poală și-un ceai rece pe masa de alături. La un moment dat, mi s-au închis ochii. Trebuie să fi fost trecut de miezul nopții când m-am trezit iarăși. Era beznă totală în cameră și se auzeau pași șovăielnici pe coridor, chiar la ușa mea. Apoi am auzit un ciocănit. O voce, în șoaptă.

— Gellhorn. Ești trează?

Am încremenit.

— Gellhorn, eu sunt. Deschide. Trebuie să vorbim.

Mi-era teamă să nu scot vreun sunet cât de mic, așa că am închis ochii și am ascultat.

— Marty, a șuierat iarăși vocea.

După alte câteva clipe chinuitoare, am auzit pașii lui Ernest îndepărtându-se. Abia atunci am îndrăznit să respir. M-am întors cu fața la perete, mi-am lipit bine palma de zid, simțind cum apa năvălește și se retrage prin țevi, ca prin arterele unui trup.

Uneori mi se părea că-n felul acesta aproape că puteam ajunge în alte camere, unde ceilalți dormeau ghemuiți pe o parte, priveau pierduți în paginile unei reviste sau beau singuri în întuneric. În mintea mea, hotelul era un fel de fagure, iar noi toți eram conectați. Acesta era unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri legate de sosirea în Spania. Că descopeream oameni de genul meu, probabil pentru prima oară în viață. Că nu eram singură.

Și mai erau și toate celelalte, cât de nobilă era revoluția asta și cât de esențială, foarte probabil unul dintre cele mai importante momente pe care avea să le trăiască generația mea. Iar eu mă aflam aici pentru ea, lucru destul de incredibil. Nu-mi puteam permite să distrug această experiență, nu acum, când eram pe cale de-a descifra totul. Ce conta pentru mine, ce voiam de la viață și cine eram cu adevărat.

Spania era șansa de-a-mi descoperi atât vocea, cât și direcția. Ar fi fost o mare greșeală să cad acum în brațele cuiva, iar să fiu cu Ernest ar fi fost încă și mai riscant. Nu-mi puteam permite să pierd acest minunat pod al prieteniei și-al înțelegerii dintre noi, nu când era așa nou. Nu doar pentru sex. De asemenea, nu-mi puteam închipui nicicum o relație cu un asemenea bărbat. Era ca un star de cinema pe-aici. Când zicea el ceva, toți se trăgeau mai aproape. Fiecare dintre corespondențele lui mâzgălite în grabă, aproape indescifrabile dacă nu știai la ce te uiți, îi aducea câte cinci sute de dolari. În dreptul numelui meu scria cincizeci de dolari și nu știam dacă aveam talent ca să câștig mai mult.

M-am întors iarăși pe spate și am scrutat cu privirea bezna rotitoare a tavanului. Pesemne că Ernest ajunsese deja în camera lui și acum stătea pe marginea patului, probabil scoțându-și pantofii. Poate se întindea după sticluța turtită, buimăcit sau doar obosit, zicându-și că gata cu femeile și necazurile aduse de ele.

Eu nu voiam să aduc necazuri; însă știam ce știam. Că Ernest mă putea eclipsa, mare ca orice soare, fără ca măcar să încerce. Că era prea celebru, cu o carieră deja prea bine trasată, prea sigur de ceea ce voia. Și mai era și căsătorit, prea cufundat în viața pe care și-o construise în Key West. Prea hotărât, prea orbitor.

Prea Hemingway.

Nota autoarei

Martha Gellhorn avea să devină unul dintre corespondenții de război cei mai importanți și mai cunoscuți ai secolului XX, relatând practic despre fiecare conflict major vreme de șaizeci de ani – de la Războiul Civil Spaniol până la invazia din Golful Porcilor, din Vietnam în El Salvador și Panama, unde a tratat subiectul invaziei când avea vârsta de optzeci și unu de ani. De asemenea, în tot acest timp a publicat în total cinci romane, paisprezece nuvele, două volume de povestiri și trei de eseuri, fără a înceta să fie o călătoare însetată și pătimașă, explorând peste cincizeci de țări și având domiciliul în șase locuri exotice, între care Africa, Wales și Cuernavaca, Mexic.

Din câte se pare, Hemingway nu a iertat-o niciodată că l-a părăsit – a fost singura dintre soțiile lui care a făcut una ca asta. Ajunsă celebră, ea și-a petrecut restul zilelor evitând nu doar întâlnirile cu el în carne și oase, ci până și menționarea numelui lui. Fiind o persoană care își apăra cu ferocitate intimitatea, și hotărâtă să nu se lase afectată de bârfe, a refuzat mai cu seamă să fie văzută ca o „notă de subsol“ a vieții lui – sau a oricui altcuiva – și a detestat felul în care stilul ei literar a fost mereu comparat cu al lui.

Iar dacă transformarea poveștii lor de iubire – cândva atât de înflăcărată și intensă – în rivalitate profesională, sarcasm și trădare pare încărcată de tragism, mie și mai tragic mi se pare faptul că nici unul dintre ei n-a mai cunoscut fericirea alături de altcineva pentru mult timp. Hemingway a rămas căsătorit cu Mary Welsh până când s-a sinucis, în 1961, însă majoritatea biografilor lui descriu căsnicia drept una nu prea fericită, iar Gellhorn (glumind într-o scrisoare cum că rolul de „contesa Tolstoi“ nu „o prinde“) o considera pe Welsh interesată și proastă. În 1954, Gellhorn s-a căsătorit cu Tom Matthews, redactorul-șef al revistei Time, însă parteneriatul lor s-a încheiat prost, peste nouă ani. Ea a declarat public că i se părea „plictisitoare“ căsătoria, însă în scrisorile către cei mai apropiați confidenți a mărturisit că s-a înfuriat când a descoperit că Tom avea o legătură de mult timp. Când l-a părăsit s-a jurat că „n-o să mai încerce din nou“, referindu-se la căsătorie. Însă eu bănuiesc că nu știa cum să fie întru totul ea însăși atunci când era cu un bărbat și că se simțea copleșită de solicitările carierei, în paralel cu cele ale vieții domestice. Strădaniile ei mi se par tulburătoare și veritabile, dar și extrem de familiare.

În 1949, Gellhorn a adoptat un orfan italian, Alessandro (Sandy), dar și această legătură a fost adesea neliniștită. În timp ce fiul ei se lupta cu greutatea, cu drogurile, încercând în zadar să-și găsească un țel în viață, ea se lupta cu nerăbdarea și cu o fire foarte critică. Au reușit să se înțeleagă, în cele din urmă, însă relația lor a fost lipsită de acea apropiere pe care o simțise față de băieții lui Hemingway, din preajma cărora a fost alungată până după moartea lui Hemingway, din 1961, sau față de fiul ei vitreg, Sandy Matthews, cu care a menținut o corespondență încărcată de tandrețe vreme de mai bine de douăzeci de ani și căruia i-a lăsat mai târziu în grijă documentele și proprietățile sale.

Gellhorn a detestat toate bârfele care au circulat întruna despre ea – că ar fi fost o diletantă, o cheltuitoare ahtiată după haine, una care vâna soții altor femei (deși, chipurile, ura sexul). Dar nu avea răbdare pentru toate prostiile astea. Ura mincinoșii și lașii, și de-asemenea nostalgia. Contemplarea trecutului o întrista, așa că se arunca înainte, către destinații îndepărtate unde putea înota singură în ape străine. Își iubea prietenii, iubea whiskey-ul de calitate și sec, singurătatea și priveliștile amețitoare, și cuvintele dezbrăcate până la os, în așa fel încât ele să spună cea mai adevărată versiune a adevărului. Cea mai trainică pasiune a sa (în afară de dragostea pentru mama ei, Edna, steaua ei călăuzitoare) a fost munca. În 1998, la vârsta de optzeci și nouă de ani, era aproape oarbă și se lupta și cu cancerul, și nu mai putea citi literele bătute la mașina ei de scris veche. Punându-și cu multă grijă toate lucrurile în ordine, a ars grămezi de hârtii vechi (inclusiv scrisori de la Hemingway) și, folosind o pastilă specială pe care o păstrase anume pentru această clipă, și-a luat viața, așa cum făcuse și Hemingway cu aproape patruzeci de ani înainte.

Mi-ar fi plăcut să cunosc acel „bec de 1500 de wați“, cum o descria un prieten, emanând „vitalitate, siguranță, curaj absolut“. Îi admir vocea și viziunea, felul în care a protestat împotriva nedreptății, spunând poveștile oamenilor obișnuiți, și făcând acest lucru impecabil, cu o convingere absolută. Era deschisă și tenace, directă și ambițioasă. A trăit până la capăt la limită, fără să-i pese de riscuri sau de ceea ce avea de pierdut. Eroii ca ea sunt mereu prea puțini, asta dacă a mai existat vreodată cineva asemenea ei. Iar dacă am ridicat stiloul pentru a o descoperi pe ea, acum ridic un pahar de whiskey – sec, desigur – și închin pentru viața ei neasemuită.

Paula McLain

Cleveland, Ohio

de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

13 March 2019 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9