Cui îi mai stă capul la festivalul de la Cannes? Între anxietatea pe care o provoacă turul II al alegerilor prezidențiale din România și viitorul economiei, izbucnirea conflictului dintre India și Pakistan, veștile teribile din Gaza, rezultatele conclavului papal și ce prostii îi mai dau prin cap lui Donald Trump (precum tariful de 100% aplicat filmelor străine) – pot înțelege de ce festivalul de la Cannes e destul de jos pe lista de priorități mintale ale majorității oamenilor din lume. Pot înțelege și de ce poate părea puțin cam nepotrivit (ca să nu zic de-a dreptul frivol) să îți îndrepți atenția spre unul dintre evenimentele care, pentru nu puțini oameni, sunt purul simbol al privilegiului și luxului deșănțate, al exceselor industriei de entertainment și al deconectării de la problemele acute ale zilei.
Pe de altă parte, deși răspândită, aceasta e o înțelegere binară și relativ superficială a festivalului de pe Croazetă, ajuns anul acesta la cea de-a 78-a ediție. Ea neagă un aspect-cheie al festivalului de la Cannes, în calitate de centru discursiv al cinemaului contemporan: anume faptul că acesta a fost mereu un spațiu extrem de politizat și de conectat la cele mai arzătoare chestiuni ale momentului – a se vedea protestele studențești care au dus la întreruperea ediției din mai 1968, momentul cel mai faimos din istoria politică a festivalului. Să nu uităm și că însăși istoria festivalului este strâns legată de cel mai complicat moment politic al ultimilor 100 de ani – debutul celui de-al Doilea Război Mondial. Festivalul de film de la Cannes a fost conceput drept contrapunct pentru cel de la Veneția, pe-atunci aservit intereselor și cenzurii guvernului fascist condus de Benito Mussolini. Prima ediție a durat… mai puțin de-o zi, evenimentul fiind anulat din cauză că Germania nazistă a declanșat invazia Poloniei.
Dincolo de context, să nu uităm și că festivalul a impus de-a lungul istoriei sale unele dintre cele mai importante filme politice din istoria cinemaului – și, ca să numesc doar câteva titluri din ultimii câțiva ani, aici au avut premiera mondială titluri precum Parasite (2019, r. Bong Joon-ho), The Zone of Interest (2023, r. Jonathan Glazer), Anatomy of a Fall (2023, r. Justine Triet) sau Pacifiction (2022, r. Albert Serra), care au răspuns sau chiar preconizat unele dintre cele mai presante teme ale momentului. Și chiar și-atunci când conținutul respectivelor filme nu era politic în mod fățiș, nu puține dintre ele au stârnit dezbateri: a se vedea controversele majore din jurul filmelor Anora sau Emilia Pérez.
În plus, până și identitatea grafică a festivalului spune câte ceva despre moment: anul acesta există două postere oficiale – inspirate din clasicul film de dragoste Un homme et une femme de Claude Lelouch, înfățisându-i pe rând pe cei doi protagoniști, jucați de Anouk Aimee și Jean-Louis Trintignant, prinși în îmbrățișarea amețitoare care încheie filmul. Sigur, e ceva extrem de naiv (mai ales prin apelul la un clișeu de gen) în această alegere – ideea că două perspective diferite se pot întâlni la mijloc, că pot fi fațete ale aceluiași întreg și nu părți antagonice, o respingere a polarizării și separării. Însă un pic de naivitate, de visare stă la baza mașinăriei care este cinemaul, nu-i așa?
Aceasta fiind spuse, asta nu este o pledoarie în favoarea escapismului. Dimpotrivă. Așadar, vă invit să trecem în revistă cele mai importante câteva aspecte ale acestei ediții, cu scurt timp înainte ca această să înceapă.
Reprezentare feminină istorică
Festivalul de la Cannes s-a aflat adesea în centrul discuțiilor despre paritatea și echitatea de gen din industria cinematografică. Din acest punct de vedere, Ediția a 78-a se arată deja a fi una istorică, datorită numărului mare de filme regizate de femei care vor fi prezentate de-a lungul întregului festival.
Șapte dintre acestea rulează în prestigioasa Competiție Oficială a festivalului, un număr record – și cu suficient de mare varietate în ce privește gradul de experiență al regizoarelor: de la veterane ale Croazetei precum Lynne Ramsey (Die, My Love) și Kelly Reichardt (The Mastermind), două dintre cele mai importante regizoare americane de film în viață, până la cineaste emergente, care se află abia la al doilea sau al treilea film, precum Hafsia Harzi (The Little Sister), Chie Hayakawa (Renoir) și Mascha Schilinki (Sound of Falling). Rotunjind selecția, le avem pe Carla Simón (Romería) și Julia Ducournau (Alpha), două dintre regizoarele premiate în acel fantastic sezon 2021-2022, în care toate premiile de vârf ale continentului au fost câștigate de femei. Simón a câștigat atunci Ursul de Aur, iar Ducournau a devenit a doua femeie din istorie care câștigă Palme d’Or. (Anul acesta, dacă astrele se aliniază, are șansa de-a fi prima dublă laureată.)
Și, fiindcă tot veni vorba de nume consacrate, anul acesta mai vine cu încă o realizare notabilă: secțiunea Un Certain Regard va găzdui premierele filmelor de debut ale două dintre cele mai cunoscute actrițe americane – Scarlett Johansson, cu Eleanor the Great, și Kristen Stewart, cu The Chronology of Water. De văzut, însă, dacă filmele în cauză reușesc să stârnească interes dincolo de identitățile autoarelor sale. Instinctul îmi spune că filmul lui Stewart, care-a cochetat din ce în ce mai mult cu industria și sensibilitățile europene în ultimul deceniu, s-ar putea să fie cel mai reușit dintre cele două.
Craii de Curtea Veche
Una dintre acuzațiile cele mai frecvente aduse la adresa festivalului – îndeosebi sub directoratul artistic nu de puține ori controversat al delegatului-general Thierry Fremaux – este că acesta ar fi extrem de vulnerabil în fața favoritismului: ori, mai pe șleau, că există anumiți regizori „abonați” la festival (mai ales ex-câștigătorii ai Palme d’Or), a căror prezență în Competiția Oficială e garantată indiferent de calitatea filmelor lor. (Și, ca să fim sinceri, când vezi cam orice film la care-a lucrat Sean Penn în ultimii câțiva ani, e greu să nu crezi că există măcar și-o sămânță de adevăr în afirmația asta.) Pe de altă parte, sabia are două tăișuri: nu-i deloc neobișnuit ca un festival să-și cultive favoriții și să își definească identitatea artistică în funcție de câteva nume „de marcă”.
Din punctul acesta de vedere, selecția e abundentă în favoriți: începând cu această triadă de darlings ai cinemaului independent american, formată din Wes Anderson (The Phoenician Scheme), Richard Linklater (New Wave, al doilea lungmetraj pe care îl lansează anul acesta) și Ari Aster (Eddington). (În treacăt fie spus, pare un an foarte puternic pentru cinemaul american de artă.) Alte nume importante din competiție sunt frații Dardenne (cu Jeunes mères), Jafar Panahi (It Was Just an Accident), Serghei Loznița (Two Prosecutors), Joachim Trier (Sentimental Value) și Kleber Mendonça Filho (The Secret Agent). În alte secțiuni ale festivalului, găsim pe unul dintre cei doi frați Coen, Ethan (cu Honey Don’t, care va fi proiectat la miezul nopții), pe înaltul cardinal al cinemaului afro-american, Spike Lee (Highest 2 Lowest, în afara competiției), și darlings cinefili precum Lav Diaz (Magellan), Hlynur Pálmason (The Love that Remains), Sebastian Lelio (The Wave) sau Raoul Peck (Orwell: 2+2=5).
În completarea selecției de highlights (și, între noi fie vorba, pare cvasi-imposibil să reușești să vezi chiar toate filmele de interes de anul acesta) vine cel mai neașteptat titlu din selecția Quinzaine des Realisateurs, despre care se zvonește c-ar fi fost respins din selecția oficială în ultimul moment. Yes, de Nadav Lapid, care promite să fie unul dintre cele mai controversate titluri ale ediției, este despre un artist care face un pact cu guvernul israelian după 7 octombrie, premisă care amintește de clasicul Mefisto (1981) de István Szabó. Apropo de asta: în secțiunea paralelă l’ACID va rula Put Your Soul on Your Hand and Walk de Sepideh Farsi, un portret al fotografei palestiniene Fatima Hassouna, cunoscută pentru documentarea genocidului din Gaza, care a fost ucisă într-un bombardament al IDF la o zi după ce s-a anunțat selecția filmului.
Cu toate acestea, nu prea încape îndoială care va fi cel mai important film al ediției din punct de vedere al appeal-ului de masă și-al veniturilor la box office: ultimul film din seria Mission Impossible, The Final Reckoning. E deja o semnătură a lui Fremaux să includă în selecție un blockbuster american dintr-o serie consacrată – în anii trecuți, de pildă, s-au găzduit noile „episoade” din seriile Top Gun, Indiana Jones, Mad Max sau Star Wars –, dar cu acesta pare să fi dat cea mai mare lovitură din ultimii câțiva ani.
Cum rămâne cu cinemaul românesc?
Subiect sensibil: anul acesta, niciun lungmetraj românesc nu este prezentat la Cannes (ceea ce, în ultimii 20 de ani, a fost mai mereu un semn rău pentru starea de sănătate a cinemaului local) – nici în selecția oficială, nici în secțiunile paralele. Altminteri, după un 2024 strălucit, în care cinemaul autohton a fost prezent în toate marile festivaluri europene ale anului, 2025 nu pare să fie un an prea grozav pentru cinemaul românesc de lungmetraj, singura excepție fiind, desigur, Radu Jude, cu al său Kontinental 25, care-a câștigat Ursul de Argint la Berlin. În afară de acesta, deocamdată nu există niciun alt film românesc de artă major care să fi avut premiera internațională anul acesta. Dar, chiar dacă nu e vorba de un film românesc propriu-zis, trebuie spus că există la Cannes, în secțiunea un Certain Regard, un lungmetraj cu participare română (coprodus de casa deFilm), care este buzzy prin cercurile cinefile: I Only Rest in the Storm, de Pedro Pinho, unul dintre cele mai lungi filme ale acestei ediții, cu o durată de 3 ore și jumătate.
Pe de altă parte, acest pesimism nu se aplică și scurtmetrajelor românești. Anul acesta, două filme ale unor cineaști emergenți reprezintă România în cadrul secțiunii dedicate Semaine de la Critique, unde nu puțini regizori însemnați și-au început carierele internaționale. Aceștia sunt Vasile Todincă, cu Alișveriș – o comedie tip a-day-in-the-life care satirizează capitalismul contemporan – și Xandra Popescu, cu Erogenesis. Cel de-al doilea titlu continuă explorările jucăușe pe care cineasta le-a deschis cu filmele ei precedente, Despre imposibilitatea unui omagiu și Sentimental Stories, doar că de data asta sub forma unui (anti-)SF. Despre acestea două vom discuta mai pe larg într-un articol dedicat.
Cam atât pe moment – ne reauzim curând, chiar de pe Croisette, de unde vă voi trimite impresii despre cele mai reușite filme ale selecției odată la câteva zile. À bientôt!
